de N. M., fost fondator al unei grupari protestante

Mic ghid ortodox de intrebari dogmatice

Aceasta intrebare, care poate parea nefireasca unui credincios ortodox , este foarte importanta pentru un altul, care nu crede in credinta ortodoxa sau are prea putin de a face cu ea. Ca un fost fondator al unei grupari protestante din Grecia, acum convertit la Ortodoxie, cred ca merita stradania de a raspunde acestei intrebari chiar prin prisma experientei trecutului, ca protestant si aprig luptator impotriva Bisericii Ortodoxe.

Deci intrebarea este: cum vede un protestant Ortodoxia? Si ce are nevoie pentru a o aprecia?

1. Imaginea negativa a ortodoxiei

Cand pastorii protestanti se refera la Biserica Ortodoxa, o fac aproape intotdeauna cu un spirit critic. Este o realitate ca, prin prisma unui credincios occidental, ei gasesc numeroase aspecte care ii deranjeaza in Biserica Ortodoxa. Haideti sa aruncam o privire la cateva lucruri de baza care il deranjeaza pe un potestant, din ceea ce observa el.

A. Ignoranta „multimii”

Cand un protestant vorbeste cu un ortodox, si incepe sa aduca diferite argumente (din Biblie, de cele mai multe ori), in cele mai multe cazuri are in fata un om cu totul ignorant: un om care „nu a gustat” credinta crestina, un om care urmeaza orbeste credinta, nicidecum un om cu credinta constienta. Este adevarat ca ortodox obisnuit stie mai putin despre Biserica Ortodoxa, decat stie despre echipa de fotbal favorita, literatura straina, stiinta sau… budism. Astfel, prin ochii acelui protestant, acea persoana nu va fi privita ca cineva care nu stie ce este aceea Ortodoxie, ci ca un reprezentant al Ortodoxiei! Atunci apare acea atitudine a fariseilor din timpul Mantuitorului care spuneau „multimea acesta care nu cunoaste legea este blestemata!” (Ioan 7, 49).

B. Deficientele unor clerici

Pe un protestant scandalurile in care este implicat clerul ortodox il conving si mai mult de corectitudinea alegerii lui in „orice altceva in afara de Ortodoxie”. Pentru el, fiecare preot este un „dusman”, „un slujitor al celui rau”, „un lup hraparet”, „imoral” si „explotator”. Dar cel mai mult il respinge atitudinea fanatica si autosuficienta pe care multi preoti o afiseaza fata de protestanti.

C. Lipsa de unitate in parohie

In timp ce cei mai multi greci protestanti se bucura de bune relatii sociale in congregatiile lor, in cele mai multe parohii ortodoxe grecesti se observa exact opusul. Credinciosii par a fi straini unii altora, iar aceasta, pentru un protestant, este dovada lipsei de dragoste crestina, ceva pe care el o gaseste insa in adunarile minoritare, unde fiecare se cunoaste cu fiecare, iar relatiile sunt mult mai apropiate datorita imprejurarilor sociale in care se gasesc.

C. Modul de rugaciune

Protestanti vad rugaciunile ortodoxe ca „nebiblice”. Ei au rezerve fata de icoane, psalmodieri, lacasurile de cult, sfinte taine, vesminte preotesti, slujbe bisericesti, sfinte canoane, etc. Orice au fost invatati ca nu apartin modului de rugaciune „protocrestin”, „scripturistic”, ei nu considera a fi practici crestine, ci „traditii omenesti”. Totodata, pe protestanti ii deranjeaza dezordinea din viata si slujbele Bisericii si purtarile credinciosilor, atat preoti cat si laici. Fiind obisnuiti cu viata disciplinata din mica lor comunitate, privesc Ortodoxia ca o „zona de tranzit”.

Din cele spuse mai sus, este limpede ca protestantii, dar chiar si „ortodocsii” de astazi educati in spirit occidental care-si resping credinta, se rezuma la „simptomele” vizibile, adica la aparente. Ei nu cauta sa cerceteze adancimile, sa observe ce anume se gaseste in partea nevazuta a ceea ce vad. Se rezuma sa ramana la suprafata si nu pot ajunge la esenta. Ei generalizeaza intregul si nu observa componentele. Ei atribuie niste parametri credintei crestine, dar niciodata nu se intreaba pe ei insisi „ce valoare au lucrurile despre care in protestantism li s-au spus ca sunt traditii omenesti?”.

Ca urmare, protestantii nici nu vor sa incerce sa vada lucrurile din punctul de vedere al Ortodoxiei. De altfel, aceasta ar fi singura cale prin care ar putea sa vada maretia Ortodoxiei. Daca cineva nu incearca sa-l inteleaga pe celalalt, sa se puna in locul lui, nici nu va putea sa inteleaga comportamentul celuilalt sau „simptomele”din umbra ale credintei lui, adancimile. Acesta este motivul pentru care, inainte de a raspunde la intrebarea „de ce sa fiu ortodox?”, am dorit mai intai sa arat ce anume il respinge pe unul cu educatie occidentala de Ortodoxie.

Dezvaluind de la inceput motivele care m-au tinut departe de Ortodoxie, voi continua prin a descrie ceea ce m-a facut sa ma apropii de credinta drept maritoare si m-a determinat sa parasesc gruparea eretica pe care am creat-o in ignoranta mea si sa ma unesc cu Hristos in Biserica Ortodoxa.

2. Izvorul credintei crestine

Cel mai important lucru care formeaza motivul suficient pentru ca cineva sa fie crestin ortodox, este de a intelege sursa credintei.

Un protestant este invatat (iar el a acceptat fara nici un fel de verificare si documentare) ca sursa credintei crestine este Sfanta Scriptura si nimic altceva in afara de Scriptura. De fapt, un protestant chiar crede ca Sfanta Scriptura contine 66 carti, fara a primi vreodata o explicatie de ce protestantismul a omis 10 carti care sunt recunoscute de Ortodoxie.

Cand o astfel de persoana afla ca Sfanta Scriptura are inca 10 carti, si ca Sfanta Scriptura NU este singura „sursa de credinta crestina”, dar ca sursa credintei este viata vie a Bisericii in Duhul Sfant (pe care noi o numim Sfanta Traditie), si ca Noul Testament a fost definitivat in secolul 4 d.Hr., de catre Biserica Ortodoxa, acea persoana este, in mod inevitabil, la o rascruce. Atunci incepe sa se intrebe daca ceva nu este adevarat in ceea ce protestantismul l-a invatat ca fiind „adevarat” si „neindoielnic”. Baza credintei sale este nimicita. Devine evident pentru el ca este absurd sa respinga Biserica Ortodoxa care i-a daruit Sfanta Scriptura, un produs al Bisericii Ortodoxe. Iar daca aceasta persoana cauta cu sinceritate adevarul, incepe sa indrazneasca sa priveasca treptat lucrurile prin punctul de vedere ortodox si intelege de ce „stalpul si temelia adevarului” este Biserica ( 1 Tim 3, 15), si nu Sfanta Scriptura.

Biserica Ortodoxa este, prin urmare, acea biserica care are o TEMELIE STABILA SI SOLIDA ca sursa de credinta, in contrast cu protestantismul. Biserica se sprijina pe viata duhovniceasca a sfintilor care au marturisit-o, cu pretul vietii, de-a lungul istoriei de la inceputurile ei si pana astazi.

3. Dovada istorica

Cunoscand acestea, protestantul va incepe propria sa cautare a Bisericii istorice. Indiferent de modul in care fiecare crede ca ar fi fost modul de vietuire si de rugaciune, sunt suficiente izvoare istorice in scrierile crestine vechi si in descoperirile arheologice, care dovedesc ca primii crestini se rugau precum crestinii ortodocsi de astazi si nu in precum protestantii. Exista marturii ale existentei sinoadelor, clerului, icoanelor, vesmintelor preotesti, cinstirea sfintilor si a moastelor, dogmelor bine definite, Sfintei Liturghii, a Sfintelor Taine precum spovedania, mirungerea, existenta rugaciunilor pentru cei adormiti, crucea, posturile, sarbatorile, s.a.m.d. Toate acestea au existat, inca de la inceputul crestinismului, cu schimbari minore pana in ziua de azi.Cand protestantul descopera toate acestea din surse vechi, istorice, atunci isi da seama ca tot ceea ce i s-a spus de catre liderii sai a fost doar o descriere falsa si arbitrara a Bisericii Crestine primare; si atunci isi va da seama ca tot ceea ce detestase in Ortodoxie ca fiind ne-scripturistic ne-a fost dat chiar de Domnul Insusi!

4. Succesiunea apostolica

Subiectul acesta este la fel de important pentru a intelege de ce nu poti sa fii crestin in afara Bisericii Ortodoxe. Cand cineva cerceteaza sursele crestine vechi, atunci incepe sa inteleaga si unele versete din Sfanta Scriptura. Atunci va incepe sa inteleaga ca Biserica functioneaza pe principiul divin al sinodalitatii(nota mea: sinodalitatea nu reprezinta decat un ultim instrument in organizarea vietii bisericesti, principiul dupa care functioneaza Biserica este insasi adevarul, intreg procesul este inefabil si nesupus vreunei reguli, spre deosebire de sistemul din teologia occidentala, dupa cum este si firesc tinand cont de caracterul transcendent al teologiei/Bisericii) si ca acest principiu este garantul unitatii, coeziunii si sfinteniei in viata Bisericii. Atunci va incepe sa inteleaga ca in Biserica lui Hristos, de la inceput, nimeni nu a actionat in mod arbitrar, fara autoritate; de la inceput a existat ierarhie si autoritate, care incepe cu Dumnezeu Tatal, continua prin episcopii din fiecate cetate si se termina cu fiecare crestin(nota mea:e orba de autoritatea sacerdotala care si ea este limitata, desi e vitala). Atunci se va trezi din letargia protestanta si va intelege ca autoritatea episcopului nu este o nascocire omeneasca, ci o invatatura crestina de credinta. Atunci va incepe sa se intrebe de sursa de autoritate a liderilor protestanti (si chiar sursa de autoritate a lui insusi, atunci cand este pastor). Cine, mai exact, i-a dat autoritatea de a fi deasupra celorlalti?

Atunci va avea surpiza sa descopere ca Biserica niciodata nu a apostaziat (asa cum fusese informat), dar continua sa razbata prin istorie, in comuniune cu Domnul Iisus Hristos si in Duhul Sfant. Atunci va intelege ca apostolicitatea exista NUMAI in Biserica Ortodoxa, cand va descoperi ratiunile si mijloacele din preajma Schismei papistilor. Drumul spre Ortodoxie va fi unul fara de intors.

5. Raspunsuri din experienta

Toate aceste informatii vor da acestuia suficiente raspunsuri viabile la toate acuzele pe care le aducea candva Bisericii Ortodoxe. Astfel va sesiza motivele pentru atitudinea autosuficienta observata la multi clerici si laici. Acum va intelege ca principiul sinodal (unde nu exista o ierarhie piramidala cu puteri absolute, de neclintit), este deschis la neintelegeri si conflicte dintre episcopi pe probleme nemateriale. Acum va intelege ca intr-un spatiu de inchinare deschis oricui este firesc sa existe dezordine. Si mai ales, ca intr-un astfel de spatiu, este normal ca pseudo-crestinii si oportunistii sa-si gaseasca loc. Aceasta persoana va intelege deja ca aceleasi lucruri au existat de la inceputurile crestinismului, si ca ogorul lui Hristos intotdeauna a avut, si inca mai are, destula neghina!

Pana acum va fi invatat ce, si cum, sa creada. In acest mod, va pricepe ca in loc sa critice conduita celorlalti este mai bine sa-si vegheze propria viata si conduita, stiind ca niciodata nu a fost, si nici nu este, asa cum ar trebui sa fie in fata lui Dumezeu. Si ca, in loc sa astepte pe la altii sa faca prima miscare, este mai bine sa-si creeze cercul sau de prieteni de o credinta cu el. De altfel, el nu este scutit de responsabilitatea fata de ceilalti.

6. Clarificarea dogmatica

Un protestant sau nu, va gasi intotdeauna in Biserica Ortodoxa ceva ce nu poate fi gasit in alta confesiune. Va gasi CONSISTENTA DOGMATICA DESAVARSITA.Deoarece, chiar daca unii sau altii, impotriva firii, ar dori sa considere Ortodoxia ca un „idol lumesc”, superioritatea ei tot va fi evidenta, in contrast cu orice idol plasmuit de om, fie filosofic, religie sau ideologie. Doarece doar in Ortodoxie este REVELATIA dumnezeiasca in ceea ce priveste invatatura despre viata si mantuire.

Doar in Ortodoxie putem afla SINGURA cale in care Dumnezeu poate fi cunoscut ca Persoana, precum si Persoana in Iisus Hristos.

Doar in Ortodoxie putem afla o metoda de psihoterapie dovedita ca buna cu verificarea experimentala in persoanele sfintilor.

Doar in Ortodoxie putem afla de ce Dumnezeu este Treimic si ce inseamna „Dumnezeu este dragoste”.

Doar in Ortodoxie putem simti libertate in rugaciune si intelege jertfa Mantuitorului, fara frica de un dumnezeu razbunator.

Doar in Ortodoxie putem invata adevarul despre Iad si Rai si putem fi coplesiti de maretia dragostei dumnezeiesti.

Doar in Ortodoxie putem gusta Imparatia Cerurilor inca din viata aceasta, fara promisiuni desarte pentru viitor, care nu au nici un fel de fundament in viata reala.

Pe langa toate acestea, toate invataturile dogmatice ortodoxe au consistenta si plenitudinea care nu pot fi gasite nicaieri in alta parte. Aceasta este posibila pentru ca numai in Ortodoxie revelatia dumnezeiasca nu este alterata. Cand folosim credinta ortodoxa ca masura de comparatie, vom descoperi ca orice ideologie, sau oricare alta invatatura eterodoxa, este o ratacire.

7. Sfintirea vietii

In final, pe masura ce omul se intareste in credinta ortodoxa si traieste ortodox, acel om se schimba in asemanare cu Dumnezeu si incepe sa-si priveasca viata si semenii intr-un mod cu totul diferit, intr-un mod care nu poate fi gasit nicaieri in alta parte.

El invata sa se judece pe sine, nu comparandu-se cu „cei mai rai si blestemati ai lumii”, pentru a se simti pe el „curat” si „vas ales”, ci cu modelul PERFECT si SFANT al Domnului Iisus Hristos. O asemenea comparare va aduce smerenie si un sentiment de neinsemnatate a persoanei proprii. Cine gandeste asa este pe „calea crestina”, fara a-si mai judeca semenii, ci privindu-i pe toti cu dragoste si bunatate. Vazandu-si aproapele pacatuind, nu-l va mai judeca, ci se va umple de intristare si durere, stiindu-se pe sine purtator de fire inclinata spre pacat. Stie ca nu doar pe acela, dar si pe el insusi, pacatul il va putea duce in gheena. De aceea se va ruga si pocai si nu-l va judeca pe aproapele sau; de aceea va vedea caderea aproapelui sau ca fiind propria cadere si va suferi pentru mantuirea fratelui sau.

De cate ori se va intampla sa mai pacatuiasca, nu va deznadajdui, ci se va gandi la milostivirea si dragostea lui Dumnezeu care a fost rastignit pentru cei pacatosi, nu pentru cei drepti, se va ridica iarasi si va continua lupta fiind mai intarit.

Va cauta o relatie personala cu fratii sai, prin unicitatea care caracterizeaza fiecare fiinta umana, si nu-i va privi prin prisma unor modele standardizate, legaliste, de conduita, morala si viata. De aceea, el nu se va sfii sa ceara binecuvantare de la Dumnezeu si in acelasi timp de la o persoana sfanta, care altadata in viata a fost un criminal, un nelegiuit. Atunci nu-l va mai deranja nici dezordinea dintr-o biserica ortodoxa, ci se va bucura de libertatea de exprimare a credintei a fiecarei persoane in fata lui Dumnezeu, fara nici un fel de idei preconcepute.

El va trece din starea cazuta direct in gradina Bisericii, preferand sa se aseze in mijlocul ei, intre florile ei sfinte, pentru a le soarbe seva lor datatoare de viata; si astfel va dobandi cunoastere, dupa cum ii va darui Dumnezeu. Atunci va simti puterea lui Dumnezeu care creste florile dintr-o gradina permanent vandalizata de tot felul de viermi neadormiti.

Si astfel aceasta persoana se va lumina, numai in Biserica Ortodoxa a Domnului nostru, si-L va intalni pe Domnul, asa cum este El si alaturi de El, facandu-se partas la viata in Dumnezeu.

Pentru oricine cunoaste, chiar oricat de putin, maretia si adancimea credintei ortodoxe, si mergand cativa pasi pe calea care duce la mantuire, impreuna cu sfintii si gustand din apa vietii vesnice, acela nu se va mai intoarce niciodata!

http://acvila30.wordpress.com/2012/02/20/protestantii-intreaba-de-ce-sa-fim-ortodocsi/

Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre mul­tele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membri­lor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se con­sideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pen­tru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiu­nea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, even­tual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.

Acei creştini ortodocşi care cred că acest lucru este Ortodoxia, au legat Ortodoxia în mod exclusiv de viaţa viitoare. Iar aceia nici nu prea fac multe lucruri în viaţa de aici, ci aşteaptă să moară, ca să se ducă în Rai, pentru că atât cât au trăit, au fost ortodocşi!

O altă partidă a ortodocşilor activează în spaţiul Bi­sericii, fiind interesată nu de viaţa viitoare, ci mai ales de viaţa de aici. Adică de modul în care Ortodoxia îi va aju­ta să trăiască bine în această viaţă. Astfel de creştini orto­docşi se roagă lui Dumnezeu, îi pun pe preoti [3] să le facă ru­găciuni, să le facă sfeştanii, paraclise, sfinte masluri, etc., ca să le ajute Dumnezeu să le meargă bine în viaţa aceasta, să nu se îmbolnăvească, să li se aranjeze copiii, să le asigure fiicelor lor o zestre cumsecade şi câte un ginere de treabă, băieţii să-şi găsească fete bune cu zestre mare ca să se căsă­torească, să le meargă treburile bine etc. Astfel, vedem că aceşti creştini nu diferă prea mult de credincioşii altor religii, care fac şi ei aproxi­mativ aceleaşi lucruri [4].

Adică vedem din cele de mai sus că între Ortodo­xie şi celelalte religii există două puncte comune: primul, pregătirea credincioşilor pentru viaţa de după moarte, ca aceştia să meargă în Rai, aşa cum şi-l imaginează fiecare şi, al doilea, să poarte de grijă ca asupra creştinilor să nu se abată în viaţa de aici necazuri, tristeţi, catastrofe, boli, războaie etc., adică Dumnezeu să le facă pe toate după nevo­ile şi poftele lor. Astfel, pentru cei din urmă, religia joacă un foarte mare rol în viaţa de aici şi, mai ales, în viaţa coti­diană însăşi.

În realitate însă, care dintre creştinii de mai sus este interesat dacă există sau nu există Dumnezeu? Care dintre ei Îl caută? Pentru aceştia nu se pune problema dacă exis­tă sau nu Dumnezeu, de vreme ce mai bine ar fi să existe Dumnezeu, pentru ca să-L putem invoca şi cere satisface­rea nevoilor noastre, ca astfel treburile să ne meargă bine şi să avem parte de-o oarecare fericire în viaţa aceasta.

Vedem astfel că în om se manifestă o foarte puter­nică tendinţă de a voi să existe Dumnezeu, de a crede că există Dumnezeu, pentru că este o necesitate pentru om să existe Dumnezeu, ca astfel Acesta să îi asigure cele pe care le-am amintit. Ei, şi întrucât există nevoia omului de a exista Dumnezeu, Dumnezeu există!

Dacă omul nu ar fi avut nevoie de-un Dumnezeu şi dacă ar fi putut să-şi asigure suficienţa celor privitoare la supravieţuirea în această viaţă în vreun alt mod, atunci nu se ştie câţi oameni ar fi crezut în Dumnezeu. Aceasta se petrece, într-o mare măsură, în Grecia.

Astfel, întâlnim mulţi oameni care, deşi înainte erau indiferenţi faţă de religie, către sfârşitul vieţii devin religi­oşi, poate în urma unui oarecare eveniment care i-a speriat. Pentru că deja nu mai pot să trăiască fară să invoce aju­torul unui oarecare Dumnezeu, adică dintr-o prejudeca­tă superstiţioasă. Din aceste motive, chiar firea omului îl ajută pe om să devină religios. Aceasta nu este valabil doar pentru creştinii ortodocşi, este valabil şi pentru credin­cioşii de alte religii. Firea omului este pretutindeni ace­eaşi. Astfel că omul, după căderea sa, întunecat fiind «după fire», ba mai degrabă «împotriva firii», înclină către superstiţie.

Astfel, întrebarea care urmează este aceasta: unde se opreşte superstiţia şi unde începe credinţa adevărată?

Referitor la aceste chestiuni, Părinţii au poziţii şi o învăţătură clare. Un om care urmează sau care mai degrabă socoteşte că urmează învăţătura Iui Hristos şi doar se duce în fiece Duminică la Biserică, care se împărtăşeşte la intervale de timp regulate, care-i foloseşte pe popi ca să-i facă aghiazme, Maslu, etc., [5] fără a se adânci într-aces-tea, rămânând la litera legii şi nu la duhul legii, acesta tra­ge vreun folos oarecare din Ortodoxie? Iar un altul, care se roagă exclusiv pentru viaţa viitoare pentru el insuşi şi pentru ceilalţi, dar care este total indiferent faţă de viaţa aceasta, acesta, de asemenea, trage vreun folos aparte din Ortodoxie? O tendinţă este reprezentată de preotul unei parohii şi de cei care se adună împrejurul lui în spiritul de mai sus, iar cealaltă de un Stareţ în mănăstire, de obicei un oarecare arhimandrit, care se află la pensie şi aşteaptă să moară, cu câţiva monahi în juru-i. [6]

Întrucât aceste tendinţe nu sunt axate pe curăţire şi luminare dintr-o perspectivă patristică, ele sunt eronate în privinţa scopului urmărit. Insă numai în măsura în care ele sunt centrate pe curăţire şi luminare şi aplică discipli­na ascetică patristică ortodoxă pentru a dobândi rugăciu­nea minţii, numai atunci lucrurile sune aşezate pe o teme­lie adevărată. Aceste două tendinţe sunt exagerări duse la extrem. Aceste tendinţe nu au un ax comun. Axul comun care susţine Ortodoxia şi îi întreţine coerenţa, unicul şi singurul ax deasupra tuturor chestiunilor care o preocupă şi care le aşează pe toate celelalte pe un fundament just – atunci când este avut în vedere – este axul: curăţirea – lu­minarea – îndumnezeirea.

Părinţii nu sunt interesaţi exclusiv de ce se va întâm­pla omului după moarte, ci ceea ce îi interesează în special este ce va deveni omul în viaţa aceasta. După moarte nu există vindecarea minţii (νοϋς), astfel că vindecarea trebu­ie să înceapă din viaţa aceasta, pentru că «în iad nu exis­tă pocăinţă». De aceea Teologia Ortodoxă nu este nici supra-cosmică, nici futurologistă, nici eshatologică, ci es­te pur endocosmică. Pentru că interesul Ortodoxiei este pentru omul din lumea de aici, din viaţa aceasta, nu după moarte.

Acum, pentru ce anume sunt necesare curăţirea şi lu­minarea? Pentru ca omul să meargă în Rai şi să fugă de iad? Pentru asta sunt necesare? În ce constă curăţirea şi luminarea şi pentru ce motiv sunt urmărite de ortodocşi? Pentru ca cineva să afle motivul şi să dea un răspuns la această întrebare trebuie să deţină cheia esenţială care es­te aceasta: toţi oamenii de pe pământ au acelaşi sfârşit din punct de vedere teologic ortodox. Fie că este cineva orto­dox, fie că este budist, fie că este hinduist, fie agnostic, fie ateu, orice ar fi, adică fiecare om de pe pământ are meni­rea să vadă slava lui Dumnezeu. Va vedea slava lui Dum­nezeu în urma sfârşitului comun al umanităţii, la cea de-a doua Venire a lui Hristos. Toţi oamenii vor vedea slava lui Dumnezeu, şi, din acest punct de vedere, toţi vor avea acelaşi sfârşit. Toţi vor vedea, desigur, slava lui Dumnezeu însă cu o diferenţă: cei mântuiţi vor vedea slava lui Dumnezeu ca pe o Lumină prea-dulce şi neînserată, iar cei pierduţi vor vedea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu ca pe un foc consumator, ca pe un foc ce-i va arde. Acest fapt, că toţi vor vedea slava lui Dumnezeu, este un eveniment adevărat şi aşteptat. A vedea cineva pe Dumnezeu, adică slava Sa, Lumina Sa, acesta este un fapt care va avea loc fie că vrem fie că nu. Trăirea acestei Lumini va fi diferită la unii faţă de ceilalţi.

Astfel că lucrarea Bisericii şi a preoţilor nu constă în a ne ajuta să vedem această slavă, pentru că aceasta oricum se va întâmpla. Lucrarea Bisericii se focalizează asupra mo­dului în care va vedea fiecare în parte pe Dumnezeu. Adi­că lucrarea Bisericii constă în a propovădui oamenilor că există un Dumnezeu adevărat, că Dumnezeu se descope­ră fie ca Lumină, fie ca foc ce arde, că toţi oamenii, în vremea celei de-a Doua Veniri Îl vor vedea pe Dumnezeu [7], ca să îşi pregătească membrii să-L vadă pe Dumnezeu nu ca Foc, ci ca Lumină. [8]

Această pregătire a membrilor Bisericii, precum şi a tuturor oamenilor care vor să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină, este, în esenţă, o disciplina terapeutică, ce trebuie să înceapă şi să se încheie în viaţa aceasta. Trebuie ca această vindecare să aibă loc şi să se încheie în viaţa aceasta. Pen­tru că după moarte nu există pocăinţă. Această disciplină terapeutică este esenţa şi principalul conţinut al Tradiţiei Ortodoxe, precum şi principala grijă a Bisericii Ortodo­xe. Este formată şi alcătuită din următoarele trei stadii de urcuş spiritual: purificarea de patimi, luminarea de către Harul Sfântului Duh şi îndumnezeirea, de asemenea, tot prin harul Sfântului Duh. Se întâmplă însă următorul lu­cru: dacă cineva nu ajunge la starea de luminare parţială, în viaţa aceasta, nu poate să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină nici în viaţa aceasta, şi nici în viaţa cealaltă [9].

Astfel, este evident că Părinţii Bisericii îşi arată interesul faţă de om aşa cum este el astăzi, în clipa de faţă. Iar cel care are nevoie de vindecare este fiecare om, cel care, de asemenea, este şi responsabil în faţa lui Dumnezeu de începerea acestei lucrări chiar de astăzi, în viaţa aceasta, pentru că numai în viaţa aceasta îi stă în putinţă. Nu după moarte. Şi acest om însuşi este cel care va decide dacă va urma acest drum al vindecării sau nu.

Hristos a spus: «Eu sunt Calea» [10]. Calea către ce? Nu doar către cealaltă viaţă. Hristos este în primul rând calea în această viaţă. Hristos este calea către Tatăl Său şi Tatăl nostru. Hristos Se descoperă în primul rând omului în viaţa aceasta şi îi arată drumul către Tatăl. Acest drum este Hristos Însuşi. Dacă omul nu-L vede pe Hristos în această viaţă cel puţin prin simţirea duhovnicească, nu-L va vedea pe Tatăl, adică Lumina lui Dumnezeu, nici în cealaltă viaţă [11].

***

[1] Fragment extras din cartea Protopresbyter Prof. Univ. Dr. Ioannis Romanides, Teologia Patristică, trad. din lb. neogreacă de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Metafraze, Bucureşti, 2011, pp. 65-71

[2] Adică «drept-slăvitoare, drept-credincioasă» (n.trad.).

[3] Folosirea acestui termen (παπαδες) de către părintele Ioannis nu este înjositoare. Încă din S.U.A., unde trăise de la vârsta de trei luni, a crescut, a studiat şi s-a maturizat, obişnuise să folosească accst ter­men. De asemenea, în Sfântul Munte se foloseşte până la saturaţie cu­vântul popă (παπας), fară niciun înţeles dispreţuitor. Ba, dimpotrivă.

[4] Cuvântul părintelui Ioannis, aşa cum am menţionat deja în prolog, este câte-o dată caustic.

[5] Lucruri pe care le fac şi creştinii adevăraţi, şi nu este rău să vrea cineva să le facă; rău este să rămână la acestea.

[6] Care adică este părintele lor spiritual şi monahii săi nu au ni­mic în comun cu Isihasmul.

[7] Desigur, o experienţă parţială a acestei vederi a lui Dumne­zeu o au toţi oamenii imediat după ieşirea sufletului din trup, adică după moartea biologică.

[8] Nichita Stethatos, Filocalia, 4, ed. Άστερος, 1976, p. 134, #79

[9] Vezi, Sfântul Simeon Noul Teolog, Ευρσκομενα, Cuvântul al 75-lea. Acolo citim: «Cădea-vom de la vederea Aceluia în raport cu ambliopia [slăbirea vederii] fiecăruia în parte încă din viaţa aceasta, în­trucât de bună voie ne-am lipsit de lumina Lui chiar în viaţa aceasta».

[10] In. 14,6.

[11] Vezi Mitrop. Ierotheos Vlahos, Persoana în Tradiţia Ortodoxă, ed. Mânăstirii Naşterii Domnului, Levadeia, 1994, p. 162: «…O dată cu cea de-a Doua Venire a lui Hristos vor învia toţi oamenii şi vor fi judecaţi pentru faptele lor. Păcătoşii care nu au dobândit ochi duhovniceşti nu vor dispărea. Vor rămâne ca persoane ontologice, însă nu vor avea participare la Dumnezeu. Drepţii se vor face părtaşi lui Dumnezeu şi vor fi în comuniune cu Dumnezeu. Aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, păcătoşii vor trăi “existenţa cea pururea cumplită (άει φευ ειναι)”, în timp ce drepţii “existenţa cea pururea bună (άει ευ ειναι)”».

http://theologhia.wordpress.com/2011/07/05/ortodoxia-nu-este-religie-de-ioannis-romanides/

Despre Sfântul Maxim Mărturisitorul se consideră, conform tradiţiei, că s-a născut în anul 580 la Constantinopol, într-o familie nobilă şi a beneficiat de o educaţie aleasă. După ce a îndeplinit, între anii 610-613, funcţia de prim secretar al împăratului Heraclie, în 613-614, năzuind spre o viaţă de isihie (liniştire), s-a retras la Mănăstirea Philippikos din Chrysopolis, pe ţărmul răsăritean al Bosforului. Aici a rămas până în 624 sau 625, când s-a refugiat datorită ameninţării persane la Mănăstirea „Sfântul Gheorghe din Cyzic, în Asia Mică. În 626, noi incursiuni ale perşilor au provocat dispersarea tuturor trăitorilor din această mănăstire. Sfântul Maxim a ajuns mai întâi în Creta, unde a avut o dispută cu episcopi adepţi ai monofizismului severian, iar apoi, în Africa, stabilindu-se în Mănăstirea Eucratos de lângă Cartagina.

Secretarul împăratului bizantin, monah apărător al Ortodoxiei

Aici l-a cunoscut pe Sfântul Sofronie, stareţul mănăstirii, ales mai târziu patriarh al Ierusalimului. Decretul dogmatic Psefos, emis de patriarhul Serghie al Constantinopolului, şi edictul imperial Ekthesis, promulgat de împăratul Heraclie, sunt actele care au oficializat – din raţiuni politice – ereziile cunoscute sub numele de monoenergism şi monotelism. După moartea Sfântului Sofronie (638), începătorul luptei contra monoenergismului, Sfântul Maxim a rămas cel mai important apărător al Ortodoxiei. În special între anii 640-646, el a demascat în scris eroarea monotelită, prin redactarea unui important număr de mici tratate (opuscule) teologice şi polemice, precum şi a primei părţi din Ambigua (către Toma). În luna iulie a anului 645 s-a întâlnit la Cartagina cu Pyrrhus, fostul patriarh al Constantinopolului, destituit de împăratul Constantin al III-lea, şi l-a convins, pentru scurt timp din nefericire, să renunţe la monotelism. Tot cu încurajarea Sfântului Maxim, episcopii din Africa au ţinut în anul 646 o serie de sinoade locale în care au condamnat edictul Ekthesis şi au adresat scrisori către împăratul Constans al II-lea, patriarhul Pavel al II-lea al Constantinopolului (641-653) şi papa Teodor al Romei pentru a le face cunoscută poziţia lor. În acelaşi an 646, Sfântul Maxim a plecat din Africa spre Roma, prin Sicilia, unde a prezentat călugărilor de acolo învăţătura sa antimonotelită. În 648, împăratul Constans al II-lea publica edictul Typos prin care interzicea, sub ameninţarea unor pedepse grave, orice discuţie despre una sau două energii şi despre una sau două voinţe în Mântuitorul Hristos. Drept răspuns, noul papă Martin I (649-653) a convocat în octombrie 649 un sinod la Lateran, care a condamnat edictele Ekthesis şi Typos şi a anatematizat printre alţii pe patriarhii Serghie, Pyrrhus, Pavel al II-lea ai Constantinopolului. Sfântul Maxim a participat în mod activ la acest sinod pe care îl pregătise deja împreună cu înaintaşul lui Martin, papa Theodor. Tot el a întocmit, se pare, documentaţia cu textele patristice necesare condamnării monotelismului şi a redactat o parte din acte. Această luptă neobosită pentru apărarea Ortodoxiei a dus la judecarea sa în 655 la Constantinopol, urmată de exilarea sa în localitatea Byzia din Tracia. În pofida tuturor încercărilor, bătrânul monah nu şi-a părăsit credinţa. El era stâlpul Ortodoxiei după cum reiese dintr-un mesaj al împăratului Constans al II-lea: „Pentru că întreg Apusul şi toţi cei deturnaţi din Răsărit privesc la tine şi toţi se răzvrătesc din cauza ta neavând să se împace cu noi în credinţă, să te împungă Dumnezeu la inimă să intri în comuniune cu noi pe baza Typos-ului edictat de noi… Căci ştim sigur că dacă tu intri cu noi în comuniune cu sfântul scaun patriarhal de aici, se vor uni cu noi toţi cei care din pricina ta şi a învăţăturii tale s-au rupt de comuniunea cu noi“.

În mai-iunie 662, a fost rejudecat, anatematizat şi condamnat la biciure, smulgerea limbii şi amputarea mâinii drepte. Deportat în Ţara Lazilor, în sud-estul Mării Negre şi închis în 8 iunie 662 în fortăreaţa Schemaris (în Georgia de astăzi), Sfântul Maxim a murit pe 13 august în acelaşi an.

Opera Sfântului Maxim este o sinteză creatoare

Gândirea sa profundă şi originală a reuşit să se exprime unitar în mijlocul multitudinii de tradiţii cărora le-a utilizat vocabularul, chiar dacă acest fapt implica transpunerea termenilor în afara contextului lor original şi schimbarea înţelesului lor. Sinteza sa nu este sistematică, însă are o temă principală precisă, specifică teologhisirii patristice răsăritene: urcuşul omului spre Dumnezeu, îndumnezeirea omului. Această temă se regăseşte în majoritatea scrierilor Sfântului Maxim premergătoare disputei antimonotelite, fie că sunt redactate sub formă de apoftegme, de întrebări şi răspunsuri, sau aparţin genului exegetic, epistolar ori chiar imnografic. Astfel, din perioada petrecută de Sfântul Maxim în Mănăstirea „Sfântul Gheorghe“ din Cyzic (624-626) datează printre altele: „Cuvântul ascetic“, „Cele 400 de Capete despre dragoste“, „Epistolele 2 şi 3 despre dragoste“, către Ioan Cubicularul, „Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri“ şi „Viaţa Maicii Domnului“. Altele au fost redactate în prima parte a şederii Sfântului Maxim în Africa: „Ambigua“, partea a II-a, „Tâlcuirea la Tatăl nostru“, „Mistagogia“ (628-630), „Răspunsurile către Talasie“, „Răspunsurile către Theopempt“, „Cele 200 de Capete teologice şi iconomice“, „Cele 15 Capete şi Cele 10 Capete“. Caracterizând ansamblul operei Sfântului Maxim, pr. prof. D. Stăniloae spunea: „Scrisul lui este o sinteză grandioasă şi personală a marilor curente filosofice ale antichităţii şi a principalelor idei patristice. Origen şi Evagrie, în ceea ce au avut ireproşabil, se întâlnesc cu Dionisie Areopagitul şi cu Grigorie de Nyssa şi de Nazianz, elementele acceptabile din platonism cu cele din aristotelism, topite într-o largă viziune proprie dominată de Logosul care a coborât prin Întrupare până în cele mai de jos şi a străbătut prin Înălţare, cu omenitatea Lui, dincolo de toate, cuprinzându-le pe toate, ca pe toţi cei ce vreau să-i mântuiască, îndumnezeindu-i“.

Cu Sfântul Maxim, teologia patristică ajunge la deplina maturizare

Filonul platonician al filosofiei greceşti, care influenţase major gândirea şi scrierile lui Origen, se găseşte acum în mare parte asimilat, împreună cu elemente ale aristotelismului şi stoicismului, într-o formă care nu mai aduce atingere învăţăturii creştine revelate. Astfel, Origen vorbise despre o anumită ciclicitate a lumii: sufletele au preexistat trupurilor, aflându-se în stare de nemişcare în contemplarea lui Dumnezeu. Mişcarea lor din această stare a fost echivalentă cu căderea lor din starea fericită, fapt care a condus la crearea de către Dumnezeu a lumii materiale şi implicit a trupurilor pentru sufletele căzute. Pornind de la această concepţie, mântuirea însemna pentru Origen întoarcerea sufletelor la starea iniţială de nemişcare în contemplarea lui Dumnezeu, după lepădarea trupului. Aceasta este esenţa misticii esenţialiste şi intelectualiste a lui Evagrie Ponticul care vorbeşte de trei trepte ale desăvârşirii: nepătimirea, adică înfrângerea tuturor patimilor şi dezlipirea sufletului de toată pătimirea care îi vine de la trup, iubirea, ca atracţie simţită de om pentru frumuseţea dumnezeiască, şi cunoaşterea, înţeleasă ca fiind contemplare cu mintea a lui Dumnezeu. Unul din marile merite ale Sfântului Maxim este acela de a fi corectat aceste concepţii, condamnate de Sinodul V Ecumenic (Constantinopol, 553), dar cu mare trecere printre monahii timpului său. El pune în locul triadei cosmologice a lui Origen (nemişcare – mişcare – creaţie) o alta: creaţie – mişcare – nemişcare (stabilitate). Această din urmă triadă, bazată pe învăţătura biblică despre creaţie, permite o corectă şi reală percepţie a transcendenţei divine şi a dinamicii intrinsece a lumii. Ea intră totodată în perfectă armonie cu apofatismul şi reprezentarea simbolică şi mistică a Bisericii şi a Sfintei Liturghii, în care Sfântul Maxim urmează Sfinţilor Capadocieni şi Sfântului Dionisie Areopagitul. Începutul lumii se află în actul atotliber şi atotbun al lui Dumnezeu, Care prin Logosul Său creează lumea. Acest act este totodată şi începutul mişcării lumii spre scopul ei care este Acelaşi Dumnezeu. Omul primeşte de la Creatorul său existenţa şi existenţa veşnică. Firea omenească este dăruită de Dumnezeu cu puteri naturale. Firea şi puterile ei ţin de logosul (raţiunea structurală) voită şi pusă de Dumnezeu în om şi, ca daruri ale lui Dumnezeu, ele sunt esenţial bune, generale (adică identice la toţi oamenii) şi neschimbabile. Modul în care puterile firii sunt aduse din potenţă în act ţine de fiecare persoană umană, care poate astfel dobândi sau nu existenţa veşnic fericită. Nemişcarea nu este deci nicidecum un fel de încremenire, ci o stabilitate în bine, primită în dar de cel ce se osteneşte pe treptele desăvârşirii. La Sfântul Maxim, care dezvoltă o mistică personală ortodoxă cu elemente ce provin de la Sfinţii Dionisie Areopagitul şi Macarie sau de la Diadoh al Foticeei, aceste trepte sunt parţial inversate faţă de Evagrie: nepătimirea, cunoaşterea lui Dumnezeu prin raţiunile creaturilor şi iubirea, prin care se realizează unirea personală cu Dumnezeu.

Prin întruparea Logosului, creaţia dobândeşte o nouă valoare

Viziunea asupra existenţei pe care Sfântul Maxim o deschide cititorului scrierilor sale este cu adevărat înălţătoare. Creaţia întreagă şi timpul sunt opera lui Dumnezeu şi au de aceea o valoare inestimabilă. Această evaluare pozitivă a lumii vine din contemplarea în duh a tainei lui Hristos, cea rânduită dinainte de veacuri, adică unirea în El a firii omeneşti create cu Dumnezeirea. În toate cele ce sunt, începând cu Dumnezeu, Cel ce este mai presus de fiinţă, şi continuând cu omul şi întreaga creaţie, poate fi remarcată taina unităţii în diversitate. Astfel, Dumnezeu este Unul în fiinţă şi întreit în Persoane. Omul este unul ca persoană şi uneşte prin firea sa compusă din suflet şi trup lumea spirituală şi pe cea materială. Sau, umanitatea este una după fire şi contemplată în mulţimea persoanelor umane. Sau, iarăşi, făpturile create sunt nenumărate şi deosebite unele de altele, atât prin apartenenţa la specii şi genuri diferite, cât şi ca indivizi în cadrul genurilor, dar sunt unite prin originea lor comună, înrădăcinată în voinţa creatoare a lui Dumnezeu, şi prin raţiunile ce stau la baza existenţei lor, unite toate în Raţiunea, Logosul ipostatic: Fiul lui Dumnezeu. Deosebirea fundamentală şi absolută este însă cea dintre fiinţa necreată a Dumnezeirii şi firea creată de Dumnezeu. Nu există nici o asemănare între ceea ce există de sine şi pentru sine şi în afara oricărei necesităţi şi ceea ce este mărginit, primind din afara lui începutul existenţei. De aceea şi unirea dintre cele două firi în ipostasul Mântuitorului Hristos este cea mai mare dintre taine, dar, totodată, şi calea spre descoperirea tuturor celorlalte. Totuşi, modul în care această unire s-a înfăptuit a depins într-o anumită măsură de om: „Acesta (Hristos) a unit cu Sine după ipostas, în chip neîmpărţit şi neamestecat firea noastră, iar pe noi, prin sfântul Său trup, cel din noi şi al nostru, însufleţit mintal şi raţional, ne-a fixat în Sine ca printr-o pârgă, şi ne-a învrednicit să fim una şi aceeaşi cu Sine după omenitatea Lui, după cum am fost rânduiţi dinainte de veacuri să fim în El ca mădulare ale trupului Său, articulându-ne şi încheindu-ne în Sine în Duh, ca un suflet trupul şi ducându-ne la măsura vârstei duhovniceşti a plinătăţii Lui. Prin aceasta a arătat pe de o parte că noi spre aceasta am fost făcuţi, iar pe de alta, că scopul prea bun dinainte de veacuri al lui Dumnezeu, cu privire la noi, n-a primit nici o schimbare, după raţiunea Lui, dar a venit la împlinire printr-un mod nou, introdus ulterior. Căci trebuia ca odată ce Dumnezeu ne-a făcut asemănători Lui (prin aceea că avem prin împărtăşire trăsăturile exacte ale bunătăţii Lui şi a plănuit înainte de veacuri să fim în El) să ne şi ducă la acest sfârşit prea fericit, dându-ne ca mod buna folosire a puterilor naturale; dar omul refuzând acest mod prin reaua întrebuinţare a puterilor naturale, ca să nu se depărteze de Dumnezeu, înstrăinându-se, trebuia să introducă alt mod cu atât mai minunat şi mai dumnezeiesc decât cel dintâi, cu cât ceea ce e deasupra firii e mai înalt decât ceea ce e după fire. Şi acest mod este taina venirii atottainice a lui Dumnezeu la oameni, precum credem toţi“ (Ambigua, partea a II-a, PSB 80, p. 97).

Teologia Sfântului Maxim, o teologie a persoanei

De aici şi locul central pe care îl ocupă învăţătura despre unirea celor două firi, dumnezeiască şi omenească, în Persoana unică a Fiului lui Dumnezeu întrupat în gândirea teologică a Sfântului Maxim şi angajamentul său total şi necondiţionat în combaterea ereziei monotelite derivate din monofizitism. Căci taina Mântuitorului Hristos descoperă şi dinamica existenţei create. Fiul lui Dumnezeu vine să locuiască timpul nostru şi să-şi asume chintesenţa creaţiei: firea umană, pentru a o ridica din robia păcatului şi a morţii şi pentru a o îndumnezei. Sfântul Maxim preia şi dezvoltă până în cele mai adânci consecinţe această idee fundamentală, formulată încă de Sfinţii Irineu al Lyonului şi Atanasie cel Mare. Existenţa creată primeşte prin Întruparea Cuvântului dumnezeiesc pe lângă componenta orizontală şi una verticală, care o uneşte cu Dumnezeu, cu Cel necreat şi veşnic. Mântuitorul Hristos a pus asupra creaţiei pecetea crucii, coborând din „cer“ în pântecele pururea fecioresc al Născătoarei de Dumnezeu, îmbrăţişând întreaga existenţă prin Jertfa Sa, ajungând până în cele mai de jos ale pământului şi triumfând asupra morţii prin Înviere. Astfel, El le înalţă pe toate prin Sine la Tatăl, Izvorul tuturor, împărtăşindu-le existenţa veşnică, fiindcă „toate prin El s-au făcut“ (Ioan 1, 3). Pentru Sfântul Maxim, aceasta este valoarea creaţiei şi acesta este sensul istoriei, iar temelia lor este faptul real şi concret al Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu se manifestă în mod paradoxal, dar iubitor, prin aceea că nu distruge, ci afirmă şi ridică la un mod de existenţă mai presus de înţelegere făptura creată pe care o uneşte cu Sine.

Prin aprofundarea învăţăturii despre unirea ipostatică nedespărţită şi neamestecată a Dumnezeirii şi umanităţii în Mântuitorul Hristos, Sfântul Maxim a evidenţiat cu deosebire taina ipostasului, a persoanei. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este o existenţă personală. Iar tot ceea ce ţine de raţiunea firii sale este esenţial bun, prin însăşi calitatea sa de operă a lui Dumnezeu. Omul este deodată persoană şi natură. Iar distincţia cea mai importantă dintre acestea două se descoperă în posibilitatea, ce aparţine exclusiv persoanei, de a îngloba în sine, de a deveni substrat al subzistenţei şi pentru o altă fire decât pentru cea care îi este proprie. Dacă Mântuitorul Hristos a asumat în ipostasul Său dumnezeiesc firea omenească desăvârşită şi fără de păcat, devenind compus, fiecare ipostas uman este şi el chemat să devină compus, nu numai ca unul ce este purtător al unei firi compuse din suflet mintal şi trup, ci şi prin adăugirea harului îndumnezeitor, ca dar. Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu dovedeşte că ipostasul uman nu este o entitate închisă în propria fire, limitată de aceasta. Iar închiderea se traduce, pentru Sfântul Maxim, prin viaţa determinată de afecţiunea pentru trup, prin mişcarea lipsită de sens în cadrul binomului plăcere-durere. Persoana umană trebuie să se deschidă harului, energiei dumnezeieşti care împlineşte desăvârşit raţiunea firii şi îl aduce pe om, prin despătimire şi cunoaştere, la unirea iubitoare cu Cel ce este, deodată, Creatorul şi Scopul lui ultim.

http://www.ziarullumina.ro/articole;1827;1;33037;0;Sfantul-Maxim-un-marturisitor-al-Crezului-Ortodox.html

Fragmente din scrierile sale

“Biserica Ortodoxa este maica spirituala a poporului roman”

“Biserica ortodoxa a Rasaritului a luat la romani o forma deosebita de aceea a altor Biserici; ea nu e numai o comunitate religioasa, ci totodata nationala.”

„Şi religia umanităţii consistă tocmai în recunoaşterea existenţei unui principiu moral în istorie. Şi n-a reprezentat Mitropolia Sucevei un principiu moral? N-a fost ea aceea care a dat razimul evanghelic populaţiilor aservite din Polonia; n-a fost ea care a apărat intactă creştinătatea faţă de agresiunea mahomedană; n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul au făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redaie în graiul de miere al coborâtorilor al armiilor romane Sfânta Scriptură şi preceptele Blândului Nazarinean? N-a fost ea care s-a ridicat cu putere contra naţionalizării, iudaizării Bisericii creştine prin Luther şi Calvin?
Patriarhii şi mitropoliţii au tăcut faţă de propăşirea repede a reformaţiei şi dezbinării; Mitropolia Moldovei şi Sucevei au ridicat glasul contra lui Luther şi au arătat totodată că reforma era în sine de prisos”

“Cine ne-au dus Jidanii
Nu mai vaza zi cu anii
Ci sa-i scoata ochii corbii
Sa ramâe ‘n drum cu orbii”
….
“Cine tine cu strainii
Mânca-i-ar inima cânii
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.”(Fragmente din Doina)

“S’adună francmasonii, şi fiii periciunii
Işi strânge corifeii* şi secta lui hidoasă,
Acolo* fac contorul* comediei* ş’a minciunii
Calomniei*, vânzării*, făţarnică grimasă (70)
Alăturea cu crucea*, cu moaştele din templu
De uri* şi infamie* sunt stâlpi şi [sunt] exemplu
Biserica-i tr’o parte, negrită şi străveche
Bordel dă conştiinţe* făcură* ei alături
O Crist, cum nu mai vii cu biciul, cu reteveiul* (75)
Hidoasele fiinţe* ca cojile* să-i mături
Să pui să se citească molitve ‘ndelungate
In curte, ‘n tâmple*, trepte* şi treceri*, pe de lături
Să iasă negrul spirit, hidoasa pocitură
Ce ‘n cap* cloceşte acolo sămânţa lui de ură ”

„Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”.

Mult-iubitul şi prea-pătimitul meu neam românesc,

„Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”. „Rasa istorică formatoare a acestei ţări este „acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscut, a determinat soarta acestor ţări, de la [anul] 1200 şi până la [anul] 1700”. „Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini”.

„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (garanţia legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaşşi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă (beletristica n.n.) trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii”.

„Peste noapte şi prin surprindere”, „am admis legiuiri străine”, „legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau(;) Galiţia?”… „Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care (din cauza cărora n.n.) planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau (şi nu se potrivesc n.n.) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern”.

„E într-adevăr ciudat (simptomatic n. n.) de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru şi a cărui raţiune de-a fi este tocmai originea lui traco-romană, cum, din chiar senin şi într-o singură noapte, erige teoria de om şi om teorie absolută de stat şi face din banul internaţional şi din posesiunea acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viaţa statului. Nici [nu] e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri şi s-a apucat de plug înainte de abia [cu] cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de civilizaţie şi instituţii pe care ţările apusene, bogate prin industrie şi printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casăşi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie”.

„Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege” şi nu-l va înţelege niciodată. „Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă!” „Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase. Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat”.

„Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta (nici nu reprezintă n.n.) decât pe persoanele din care sunt compuse”.

Astfel, „teoria de om şi om, o teorie curat filantropicăşi un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai pentru semenul său, ci chiar pentru animale, devine o stupiditate erijându-se în teorie de stat, căci preface ţara moştenită, apărată cu vărsare de sânge şi cu privaţiuni, într-o mlaştină pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte ţări – introducând într-un stat eminamente naţional un sistem de instituţii cosmopolite”.

Urmare aplicării ei vom „avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncăşi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă”.

Urmare ei, „capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic…Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor”… „Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”… „Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”… „Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic”… „Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român”.

Şi, întrucât, „se-înţelege [de la sine] că în judecarea diferitelor partide politice trebuie să deosebim pe cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice”, suntem datori să spunem că, „partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale” – care, „păstrând numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanţilor lor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării”… În cadrul lor, „organizarea nu înseamnă decât disciplina oarbă a unei societăţi de esploataţie sub comunii şefi de bandă. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie”. Singura deosebire între ele „este foarte micăşi e întemeiată pe o cultură individuală mai mult sau mai puţin îngrijită. Fiecare se reprezentează mai mult pe sine decât [pe] o clasă socială oarecare, şi lucrul principal e forma, mai mult sau mai puţin corectă, în care cineva caută a face plauzibile aşa­numitele sale principii”.

„Cât despre aluatul protoplasmatic care formează, la noi, un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi a poporului avem puţine de adaos (de adăugat n.n.). Trăind din politicăşi prin politică, şi neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de a-şi câştiga existenţa, el e capabil de-a falsifica totul: şi liste electorale, şi alegeri, şi forme parlamentare şi idei economice, şi ştiinţă, şi literatură. De aceea, nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi ambiţios, îmbrăcând toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice, deputaţi (parlamentari n.n.), administratori, membri la primărie, soldaţi, actori, totul în fine… Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fărăştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice, prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România, şi care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri, sunt cultură naţională sau civilizaţie adevărată”. „Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Acei ce conduc nu sunt decât străini, străini prin origine, prin moravuri, prin educaţie – interesele străinilor dar, şi numai aceste interese, sunt dezideratul «patrioticului guvern» (persoanelor aflate la cârma ţării n.n.)”… „Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice”. Şi-aceasta, în timp ce „patru din cinci părţi ale poporului nostru, nu iau parte la viaţa publică, ale cărei sarcini le poartă, însă, mai greu decât oricine altul”, iar „miile de funcţii administrative şi sutele de funcţii judecătoreşti, sunt puse în mişcare într-un singur scop, pentru a le stoarce voturile”.

„La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic”.

„Există două naţiuni deosebite (distincte n.n.) în această ţară: una stoarsăşi sărăcită, de producători, alta îmbuibată, de” miljocitori (spoliatori n.n.)… „Averea se urcă (creşte n.n.) numai în oraşe şi, chiar şi aici, nu în populaţiunea română, ci în cea străină. Nu se intervertesc factorii ecuaţiunii sociale, ci devin cu totul alţii. Avem a calcula astăzi cu factori care, înainte, în vechea noastră organizaţie lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dintâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui”…„Rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi -veneticii care-au obţinut cetăţenia română n.n. -de ieri-alaltăieri”, iar autoapărarea împotriva lor e „disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă”.

„Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă”… „Cârciumile sunt localuri de îndobitocire şi de prostituţie sufletească”… Mai mult, „a fost natural ca, în urma acestei extenuaţiuni de putere, multe rele endemice, şi altele de caracter endemic, să se iveascăşi să decimeze populaţiile. Astfel, rasa română scade şi străinii sporesc. Numărul infirmilor la recrutaţie a crescut an de an, ţara a fost bântuită de pelagră, de intoxicaţiune palustră, de anghină, vărsat, toate astea în urma influenţei pernicioase ce o exercită asupra sănătăţii mlaştinile, locuinţele insalubre şi neaerate, hrana neîndestulătoare şi munca excesivă”, „sărăcia şi urmările ei morale -adică asupra moralului precum şi asupra moralei n.n. -, decăderea vieţii de familie”… „Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie, trebuie să fii înrudit cu ei”… „Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncăşi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari”… „Clasa de mijloc a devenit un adevărat proletariat de postulanţi care primejduieşte existenţa ţării; şi în care guvernele străine, care au interese în Orient, vor găsi, totdeauna, un manipul gata de a se pune la dispoziţia lor”.

„Faţă c-o asemenea privelişte, în care virtutea se consideră, de unii, ca o nerozie, se taxează, de alţii, ca o crimă, în care inteligenţa şi ştiinţa, privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităţilor şi batjocurii caracterelor uşoare, în care cuminţie se numeşte arta de-a parveni sau de-a trăi, fără compensaţie, din munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă, în care înclină a crede că, în asemenea vreme şi-n aşa generaţie, însuşirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandaţie”… Astfel, „trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos”, „că fiecărui drept îi corespunde o datorie” şi că „secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului… „Acela ce cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că «progresul» nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat (prezentat n.n.) opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar”.

„Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia”, căci „demagogii neştiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturor şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Ei se întemeiază pe nevoile – din nefericire veşnice – şi pe lesnea crezare a mulţimii; şi, fiindcă, în genere, sunt înzestraţi în loc de minte cu vicleşug numai, stăpânirea lor înseamnă domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei”…„Meşteşugul absolutismului demagogic constă în regula(;) de a păstra aparenţele, dar de-a călca cuprinsul, de-a păzi litera, dar de-a ocoli spiritul Constituţiei”… „De câte ori vom deschide istoria, vom vedea că statele scad şi mor prin demagogie, sau prin despotism”…„În teorie nimic mai frumos decât sufrajul universal, dar, în practică, nu este decât opresiunea mulţimei, a ignoranţei, a pasiunilor măgulite şi linguşite de demagogi. Când ştie cineva că toată civilizaţia şi cultura omenească e neapărat (e, din păcate, n.n.) mărginită la cercurile acelea care au îndestul timp şi destulă neatârnare pentru a le învăţa şi pricepe, când ştie că nimicind capul unui învăţat ai nimicit învăţătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani, când ştie apoi că nulitatea demagogică nu suferă nici un merit adevărat lângă sine şi că, ea şi cu semenii ei, voieşte a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul şi demagogia, sub scutul sufrajului universal şi al principiilor liberale – de care ştiu a se servi cu mare succes, mulţumită credulităţii maselor şi slăbiciunii sau sentimentalismului oamenilor luminaţi – demagogii conduc lumea la distrugerea civilizaţiunii, la haos”… „Cum se-aseamănă demagogia pretutindenea! Pe când statele liberale (statele netotalitare n.n.) în care nu domneşte platitudinea uliţei se diversifică după geniul lor naţional, după instinctele înnăscute, ajungând, pe rând, unul la glorie militară, altul la înflorire în ştiinţe şi arte, un al treilea la dominaţiunea mărilor prin comerţşi industrie; demagogia, stearpă ca idee, improductivă, lipsită de simţ istoric, ameninţă a aduce, pânăşi statele cele mai fericite prin inteligenţa şi iubirea de muncă a poporului lor, la o platitudine, la o vânătoare de posturi, o meschinărie personală care ascunde în sine decadenţa şi descompunerea”.

„Eşti «patriot» de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii, adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece”… „Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală (votul universal n.n.), în ţarăşi în Parlament, nu mai e decât manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat”… „Sistemul demagogic, care din politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de înaintare în economia, nu politică, ci privată, a membrilor societăţii de exploataţie”, „mănâncă venitul ţării, mănâncă pe datorie pâinea a trei generaţiuni viitoare, căci tot luxul ce-l face azi, mâine va fi mizerie. Deficit lângă deficit, împrumut lângă împrumut, datorie lângă datorie, până ce finanţele României nu vor fi, curând, decât, o gaură mare”. Iar „poporul, mânat la alegeri de baioneta civico-electorală, suportă plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat în paragrafi şi articoli traduşi din franţuzeşte, nemaiştiind a distinge alb de negru şi adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără cuprins, de un întreg lexicon de termeni care n-au nici o realitate îndărătul lor, e pe punctul de a-şi pierde pânăşi limba şi bunul simţ, vestit odinioară”… „Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi, la rândul lor, toate partidele nu sunt decât de amploaiaţi, după chiverniseală (foloase necuvenite n.n.) e deviza tuturor partidelor, a tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice – căci, la urma urmelor, fiecare e în stare să moară pentru stindard şi pentru…chiverniseală”…Căci, „poate să fie un partid demagogic altceva decât esploatatorul intereselor publice? Mulţimea asta de oameni fără învăţătură, care şi-a făcut din politică o speculă, poate ea să trateze negoţul ei cu fraze, altfel decât oricare precupeţ?”

„Pentru cel ce înţelege, un ţânţar sună ca o trâmbiţă, iar pentru cel ce nu înţelege, tobele şi surlele sunt în zadar; şi, în orice caz, lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi”… „Trebuie ca, cu toţii, să ne dăm seama de cauzele ce turbură societatea, de elementele ce impiedică redobândirea echilibrului pierdut, şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă: Dintr­un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o direcţiune foarte periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernează; drepturile politice au devenit un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii; toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi”; „atât trebuinţele statului cât şi ale particularilor – ale plebei de sus cum zicem noi – sunt cu mult mai mari decât veniturile lor; balanţa comercială – fără importanţă pentru o ţară industrială, dar importantă pentru una agricolă – ne este defavorabilă”.

„Tinereţea unei rase nu atârnă de secolii pe care i-a trăit pe Pământ. Orice popor care n-a ajuns, încă, la o deplină dezvoltare, care n-a trecut încă prin corupţia şi mizeriile ce le aduce cu sine o civilizaţie înaltă, dar în decadenţă, e un popor tânăr. La popoarele tinere se va constata un fel de identitate organică: craniile sunt cu totul asemănătoare în privinţa formaţiunii şi mărimii, statura este cam aceeaşi, precum un stejar nu este decât reproducţiunea unui alt stejar. Din această asemănare de formaţiune rezultă o mare asemănare de aptitudini şi înclinări, care se manifestă în caracterul unitar al naţionalităţii. Din asemănarea de aptitudini rezultă o extremă putere şi energie vitală a colectivităţii. În acest stadiu de dezvoltare, al nediversificării, omul face atât de mult parte din totalitate, încât nu el, ci abia totalitatea formează un singur individ. O încrucişare cu o altă rasă, asemenea tânără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amundurora se împreună într-o formă nouă, vitală. Amestecul, însă, dintre o rasă îmbătrânităşi una tânără dă aceleaşi rezultate pe care le dă căsătoria între moşnegi şi femei tinere: copii închirciţi, mărginiţi, predispuşi spre morbiditate. Iar ceea ce este fizic adevărat e [şi] intelectual şi moraliceşte adevărat. Spiritele sunt morbide: de-acolo substituţia a orice activitate intelectuală adevărată prin viclenie, tertip şi minciună”.

„Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite. A fost o fineţe extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma naţionalităţii şi de-a face să treacă toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug caudin. Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice ale ţării, orice patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasă a voit [şi a putut] să stea alături (să aibă aceleaşi drepturi n.n.) cu aceia pe care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţarăşi popor. Dar aceşti oameni noi, aceşti «patrioţi», căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente, care formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede îndărat în privire moralăşi în privire materială”… „Străini superpuşi fără nici un cuvânt (superpuşi ilegitim n.n.) naţiei româneşti, o exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţarăşi popor”, de-„am ajuns, într-adevăr, în această Americă dunăreană, ca tocmai românii să fie trataţi ca străini, să se simtă străini în ţara lor proprie”… „Acest spectacol al exclusivei (al integralei n.n.) stăpâniri a unei rase şi decăzute şi abia imigrate asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie, căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacăţine la demnitatea şi la onoarea lui”… „Nu e indiferent ce elemente determină soarta unui popor. Predispoziţii şi aptitudini moştenite, virtuţi şi slăbiciuni moştenite, calităţi sau defecte intelectuale şi morale, dau domniei unui element etnic alt caracter decât domniei altui element. Demagogia la noi însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut hotărât”.

„A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ (România n.n.), care este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de la sine”.

„Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar o vrea pe deplin”.

„Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa-numita patrie e deasupra naţionalităţii. Amundouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeaşi noţiune, şi iubirea de patrie e una cu iubirea naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui”.

„Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român. „Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit o dată”.

„Voim şi sperăm o reacţie socialăşi economică determinată de rămăşiţele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate, sacrificate până astăzi, sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile speculei de principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurilor «patriotice» şi ar condamna, astfel, pe mulţi «patrioţi» subliniaţi (marcanţi n.n.) la o muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieţii publice de năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi autorităţii şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar vorba de reacţiune prin răsturnare, ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate”.

„Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulitaţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna”.

„Administraţiunea unei ţări formează un tot nedivizibil; diferitele ei ramure fac parte din aceeaşi sistemăşi sunt neapărate una alteia, tocmai după cum o bucată a unei maşine este neapărată fiecăreia dintre celelate şi mecanismului întreg. Când o bucată a mecanismului merge rău, toată sistema din care face parte suferă”… „A administra înseamnă a privi bunăstarea populaţiunii ca pe un lucru încredinţat înţelepciunii şi vegherii tale. Să gândeşti pentru cel ce nu gândeşte, să pui în cumpănă dările, să le deschizi oamenilor ochii”.

„Sperăm că Providenţa ne va scuti de-a revedea, în viitoarele Adunări, o seamă măcar din acele fizionomii a căror pecete e o neştearsă, înrădăcinată banalitate; sperăm că alegătorii îşi vor fi deschis ochii şi nu vor mai trimite în Adunări naturi despre care nimeni în lume nu poate şti cu ce trăiesc de pe o zi pe alta, nici palavragii care pierd vremea Adunărilor cu discursuri nesărate, dezgustătoare prin lipsa lor de cel mai comun bun simţ”… „Trebuie odată ca poporul românesc să-nţeleagă cum că, totdeauna, omul ce are ceva, omul care are ce pierde, fie nume istoric, fie avere (muncită, în mod cinstit, de către el însuşi n.n.), fie razimul moral al unei mari inteligenţe sau a unei mari culturi, numai acela cumpăneşte [drept] când face legi, judecă cu precauţiune (cu nepărtinire n.n.) şi nu are interes de a sta neapărat la putere, numai şi numai pentru a se hrăni din buget”.

„Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, aceste să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine”… „Legile(;) ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol(;)”.

„Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridicăşi economică a naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a conservării naţionalităţii, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul cu care Apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene”.

„Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii”… „Prin legi practice trebuie să [li] se creeze oamenilor condiţiile unei munci cu spor şi putere de înflorire”.

„Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urâ (de-a combate n.n.) neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienţa nulităţilor”, căci „e clar că un stat care cheltuieşte pentru pretinse necesităţi politice mai mult decât poate suporta producţia poporului va ajunge, pas cu pas, la sărăcie, pospăită cu vorbe, dar din ce în ce mai simţitoare prin trebuinţele miilor de indivizi pe care un sistem fals i-a ridicat, prefăcându-i în exploatatori ai averii publice”; precum şi că „sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei economice”.

Iar întrucât, „nicicând, un sistem de guvernământ demagogic, bazat pe instinctele rele ale unei plebe de parveniţi, de dorinţa lor de câştig, de alergarea lor după funcţii şi onoruri, pe excluderea meritului, nu se va putea împăca cu sistemul contrariu, al unei organizări bazate pe armonia intereselor claselor pozitive ale societăţii, pe înaintarea lină, dar sigură, a meritului, pe dezvoltarea normalăşi gradată”: „dorim să avem un guvern serios şi o Cameră serioasă, oricare ar fi elementele din care ar fi compuse”… „Pentru înaintarea în viaţa politică să se ceară sau o mare inteligenţă sau un mare caracter”, „căci putrejunea moravurilor private, produsă prin declasarea generală, îşi are reversul în putrejunea şi libertinajul moravurilor publice; şi într-o ţară de oameni declasaţi, moraliceşte căzuţi, statul nu poate fi decât icoana lor: el nu va fi un sanctuar, ci un lenociniu”.

„Ceea ce se pretinde, de la o profesie de credinţe politice (de la cei care fac politică militantă n.n) este, desigur, cu precădere, ca ea să corespundă cu simţămintele şi aspiraţiile politice ale ţării şi să fie adaptată instituţiunilor ei. Căci, un principiu absolut, netăgăduit de nici un om cu bun simţ, este că o stare de lucruri rezultă în mod strict cauzal dintr-o altă stare de lucruri premergătoare şi, fiindcă atât în lumea fizică, cât şi în cea morală, întâmplarea nu este nimic altceva decât o legătură cauzală nedescoperită încă, tot astfel, aspiraţiunile şi sentimentele sunt rezultatul neînlăturat al unei dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nu se poate nici tăgădui, nici înlătura”… „Pentru a conduce un popor şi economia lui, trebuie o judecată sănătoasă, cunoaşterea dreptei proporţii între mijloacele întrebuinţate şi scopul dorit; şi, oricare ar fi scopurile urmărite de clasa cultă (de clasa conducătoare în stat n.n.) a unui (a oricărui n.n.) popor, ele sunt rele şi de nimic dacă nu echivalează (dacă nu sunt cel puţin echivalente n.n.) cu sacrificiile aduse pentru realizarea lor”.

„Nici s-a născut omul acela, nici se va naşte vreodată, care să afle un sistem de guvernământ absolut (completamente n.n.) bun, în stare să mulţumească pe toată lumea. Precum fiecare om are umbra sa şi defectele inerente calităţilor sale, tot astfel, fiece sistem politic are defectele acelea care sunt în mod fatal legate de calităţile sale. Arta omului de stat constă în aptitudinea de-a alege, într-o stare de lucruri dată, sistemul cel mai suportabil din toate, care să asigure un progres de-o jumătate de secol, sau de un secol (să-şi cristalizeze programe de guvernare realiste şi, totodată, pe termen lung n.n.)”. Pentru a i se facilita îndeplinirea acestei misiuni, „ideal ar fi ca guvernul din ţară să se urce şi (dacă îşi îndeplineşte insuficient de riguros datoria n.n.) să cază prin opinia publică din ţară, fără amestecul elementului de fermentaţie străin”.

Deşi bugetul trebuie degrevat, cât mai mult, de povara susţinerii aparatului funcţionăresc hipertrofiat, „avem opinia că, la prima vedere şi pe dibuite e greu, de nu chiar imposibil, a deosebi sinecurile de posturile care îndeplinesc un serviciu real. Iluzia că cutări posturi ar fi de prisos se naşte din împrejurarea că oamenii însărcinaţi cu ele nu pricep nimic din ceea ce au să facă… Oare dacă subprefecţii ar şti a administra, ar fi ei de prisos? Căci administraţia cere cunoştinţe speciale de economie naţională, finanţe şi statistică, pe lângă cunoştinţa legilor ţării. Dar un subprefect care nu ştie importanţa unei date statistice: nu ştie să distingă o dare comunală ruinătoare de una productivă, nici o şosea de utilitate secundară de una de absolută trebuinţă – un subprefect care iroseşte în lucruri de prisos puterile vii ale poporului e de-a dreptul stricăcios”.

„La comunăşi la judeţ n-ar trebui să fie vorba de alegeri cu caracter politic. Din amestecul spiritului politic în aceste alegeri, unde cestiunea nu-i decât de o bună administraţie şi gospodărire, rezultă că atâtea conştiinţe problematice, atâtea persoane uşurele şi incapabile sunt chemate a administra interese de milioane, a face şi a întrebuinţa împrumuturi pe socoteala contribuabililor, sporindu-le necontenit sarcinile deja destul de grele, şi a nu da acestor contribuabili, în schimbul sarcinilor, decât neglijenţă, insalubritate publică, lucrări de cârpeală sporadică în stradele din centru şi, din când în când, şi oarecari vexaţiuni. Este oare vorba când se fac alegeri comunale să se afirme principii politice, mai ales la noi în ţară, unde avem atâta lipsă de simţ pozitiv, de însuşiri utile, de inteligenţă şi onestitate administrativă? Între un primar inteligent, harnic şi onest şi un găgăuţă ori un claqueur politic cuvintele de coterie trebuie să determine preferinţa alegătorilor contribuabili? Noi ştim căşcoala ai cărei adepţi sunt astăzi la putere răspunde afirmativ la aceste întrebări. Pentru aceşti onorabili nu este nimic mai important decât căpătuirea înregimentaţilor partidului. La judeţşi la comună sunt bani, gheşefturi şi putere; unde sunt toate acestea trebuie să fie date pe mâna «patrioţilor», cu al căror concurs se votează bugetele generale ale statului şi două-trei proiecte de legi organice într-o singură noapte sau un mare gheşeft, ca răscumpărarea Cernavodă-Chiustenge, într-un ceas. Interesele comunei însă, bine înţelese, trebui să importe (să intereseze n.n.) pe aceia care, nu din prisosul, ci din strictul lor necesar, contribuie la casa comunală (la bugetul local n.n.). Recomandăm prin urmare, cu tot din-adinsul, tuturor alegătorilor să meargă la alegerile comunale şi, cumpănindu-şi bine votul, să aleagă dintre candidaţi nu pe aceia ce nu li se prezintă cu alte titluri decât că stau la umbra bairacului liberal-naţional, ci pe aceia care le prezintă garanţii de capacitate şi onestitate administrativă”.

„Dacă alegătorii nu se vor lăsa înecaţi de fraze patriotico­reversibile (de fraze simulat patriotice n.n.) şi nu vor avea în vedere abstracţiuni gazetăreşti, atunci ţara va merge bine”. Şi, întrucât, „demosul este, adeseori, un suveran nestatornic, inesperient, lesne crezător; preocupaţiuni zilnice şi absorbirea vieţii lui într-un veşnic prezent, negândirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i distrage atenţia prin serbări publice, prin întreprinderi hazardate, prin expediente factice, îl fac, adesea, impropriu de a gândi mai adânc asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil pentru fraza mare şi surd pentru adevăr; e bine ca ochi sobri, care disting măreţia înscenării de însuşi fondul piesei ce se joacă, să îi atragă atenţia asupra acestuia din urmă, pe când simţurile lui sunt uimite de partea decorativă a vieţii publice”: iată rolul unei clase de mijloc culte, prospere şi naţionale, care l-ar face să înţeleagă că „fără muncăşi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug (de nici o activitate n.n.) dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strâns, de pretutindeni, grăunţele din care ea se hrăneşte”.

Iar politicienii, la rândul lor, să „capete convingerea că statul român, moştenit de la zeci de generaţii care au luptat şi suferit pentru existenţa lui (pentru ca el să poată exista n.n.), formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea, în exclusivitate, a generaţiei actuale”. Această conştientizare este imperios necesară, întrucât, „prin izolarea noastră între elemente radical străine, suntem poate singurul popor condamnat a nu face politică momentană, ci pe secole înainte”, mai ales în condiţiile în care, „toate puterile apusene ştiu că posedăm înlăuntrul nostru (în interiorul societăţii noastre n.n.) veninul descompunerii sociale, demagogia”, iar „politica străină, împreună cu străinii care ne guvernează, tind la substituirea elementului român prin scursuri din toate unghiurile lumii”…„Sărăcia pentru mase e cu mult mai deschisă corupţiunii decât averea”. „O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii «liberi, independenţi şi înfrăţiţi» ai republicei universale, care sunt reprezentaţi [inclusiv prin] prin liberalism, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat. Atentate, scene de uliţă, turburări, încep a-şi arunca umbrele de pe acum. Cercul de oameni într-adevăr culţi e foarte mic. Împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapăşi să aprecieze cultura învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. Masa e sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasăşi lesne de amăgit. Oamenii cu cunoştinţe jumătăţite, semidocţi sau inculţi cu totul, caută a o asmuţi asupra claselor superioare, a căror superioritate constă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura omenirii, adică grămădirea unui capital intelectual şi moral, nu seamănă cu grămădirea capitalurilor în bani. Victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricărei culturi şi recăderea în vechea barbarie. Cultura oricărei naţii e­mpresurată de-o mulţime oarbă, gata de-a recădea, în orice moment în barbarie”. „În cursul întregii istorii a românilor putem vedea, la ivirea unor pericole mari, înveninându-se, şi mai mult, urile de partid, netoleranţa politică”. „Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternicăşi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Cumcă acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, de existenţa rasei latine, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre, ne-a dovedit-o cu prisos Congresul (de la Berlin n.n.). Ce-i pasă Congresului că se răpeşte o parte din patria străveche a neamului românesc ca atare? Ce li-i lor de Hecuba? Ce-i pasă cine va locui pe pământul românesc? Materialul de oameni îi e indiferent, cestiunea europeană e ca să existe o fâşie de pământ între Rusia, Austria şi noile formaţiuni ale fostei Turcii, încolo lucrul le e totuna”. „Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mânuit în contra chiar a existenţei statului”…

Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. (…)

Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui; azi acea Biserică stă pustiită prin necredinţă şi nevoi. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele.(…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Un instrument politic. Un alt proiect de lege voieşte a introduce în Sinoade pe onor. Sihleanu, pe liberi cugetători şi pe atei; tinda templului devine un teatru pentru advocaţi fără pricini şi banul roşu al văduvei, o fisă pentru jucători de cărţi. (…)

Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc(…)” „Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”.

*

„Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”.

„Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic”.

„Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român”.

Veacurile viitoare nu vor putea să treacă fără un zâmbet de dispreţ peste uşurinţa cu care aruncăm de la noi bunuri morale pentru care un alt popor, mai aspru, mai primitiv şi mai tânăr, ar risca liniştea publică chiar. Ei bine, prin proiecte fragmentare şi votate ad-hoc se escamotează în România Constituţia şi regimul electoral şi această răsturnare cu susu-n jos a sorţii politice a ţării, această desfiinţare prin subrepţiune a libertăţilor publice nu mai are puterea de-a tulbura apatia în care am căzut. Ce ne mai interesează pe noi, ce mai e în stare a ne mişca? S-ar părea că ne-am săturat de spectacolul inegalităţii, decretate oficial, între nulitate şi merit. Atâtea nulităţi s-au ridicat în cei din urmă ani, atâţia cavaleri de industrie s-au îmbogăţit încât spectacolul nu ne mai interesează şi pare c-am voi să vedem ceva nou, fie chiar cu preţul libertăţilor publice, fie chiar sub absolutism. Nu mai e îndoială pentru nimeni că reformele ce se operează acum constituie începutul dictaturii. (…) Mişelia înlăuntru, umilirea în afară – iată care va fi caracterul acestei dictaturi în România. Căci acesta nu este absolutismul monarhic, răsărit din iubirea unui mare cap încoronat pentru clasele de jos. (…) Nu există fără îndoială o mai mare tiranie decât cea demagogică. Nu-i vorba, nici absolutismul unui singur om nu-i vro poamă. Ş-aci te pomeneşti că un individ cu sistemul nervos compromis prin viţii şi desfrânări se constituie în reprezentant absolut al statului şi-i impune ca lege fel de fel de insanităţi cari-i trec prin minte, făr-a ţinea seamă nici de deprinderile abituale ale oamenilor, nici de necesităţile aievea ale statului. Dar la despoţii din mila lui Dumnezeu se întâmplă totuşi că interesul lor propriu şi interesul statului sunt pănă la un grad oarecare identice: despotul ştie că puterea statului e puterea sa proprie şi deja interesul său [î]i impune mai multă circumspecţiune în dictarea măsurilor sale.

La demagog lucrurile stau cu totul altfel. Şi el dispune de-o putere absolută, căci şi demagogii sunt toţi tirani şi liberalismul lor e-o frază, dar interesul statului nu este identic cu al lor propriu. Ei n-au absolut nici un interes ca maşina guvernamentală să funcţioneze exact şi regulat; din contra, cu cât dezordinea şi neclaritatea de idei va fi mai mare, cu atât demagogul e mai sigur de-a rămânea sus. Şi demagogii sunt aproape toţi viţioşi, netrebnici, laşi ca caracter şi nerozi ca minte, lipsiţi cu totul de un complex de idei morale care să constituie normativul unei vieţi oneste şi serioase, fără stăpânire pe faptele şi cugetul lor, dar pe lângă aceste rele se adaogă şi acela că interesele lor private şi personale sunt departe de-a fi identice cu ale statului, sunt din contra opuse acestora, căci statul, cu natura sa permanentă şi moralizatoare, este cel mai mare adversar al destrăbălării de idei şi de instincte. De aceea ei caută să-l sape în toate chipurile, să-i sustragă toate elementele de statornicie. (…)

Caine, ce ai făcut pe Abel? suntem în drept a vă întreba. De când ţineţi puterea în mână ce aţi făcut cu acest popor pe care l-aţi momit întotdauna cu fraze sforăitoare şi care nu v-a întrebat niciodată de unde aţi venit şi unde vă duceţi?

Apostoli ai unui liberalism înşelător, aţi falsificat simţul naţiunei prin promisiuni irealizabile, considerând negreşit că a promite e nobil, dar a-şi ţine cuvântul e burghez. Patrioţi făţarnici, v-aţi prefăcut că vărsaţi lacrime pe nenorocirile poporului şi, îndată ce aţi ajuns la guvern, cea dentâi grije a voastră a fost de-a arunca sorţii pe cămaşa lui şi de a vă împărţi funcţiunile şi grasele sinecure, căci niciodată nu v-aţi gândit decât la satisfacerea poftelor voastre nesăţioase. Aţi întreit dările săteanului, l-aţi executat cu dorobanţul şi i-aţi vândut cenuşa din vatră, l-aţi bătut şi torturat prin subprefecţii şi agenţii voştri şi astăzi pozaţi în apărătorul lui. Aroganţi în cuvinte, când a fost vorba de fapte aţi îngenuncheat înaintea străinului şi i-aţi oferit faţa fără să vă gândiţi că palma aplicată pe dânsa o resimţea ţara pe obrazul ei.

Cu gura plină de principie mari, n-aţi neglijat niciodată micele voastre interese şi, de ani, prezentaţi ţărei spectacolul scandalos ce-l vedem în istoria popoarelor numai în timpuri de decadenţă; îmbuibaţi însă nesatisfăcuţi, vă certaţi unii pe alţii, vă acuzaţi între voi de imoralitate, vă aruncaţi în faţă epitetele de cumularzi şi concesionari – toate acestea în ochii naţiunei uimită de atâtea turpitudini!

Aţi comis păcatul neiertat de care istoria vă va cere compt sever: acela de a fi zdruncinat cu desăvârşire sentimentul onestităţii între cetăţeni. Ah! răspunderea vă este teribilă, căci o naţiune coruptă este o naţiune pierdută. Lumea v-a văzut cu mirare transformându-vă de azi pe mâine în milionari, fără să poată a-şi explica secretul acestei extraordinare schimbări. Cetăţeanul onest şi-a zis atunci cu descurajare că secretul avuţiei nu e în muncă, ci aiurea: îndoiala s-a introdus în sufletul lui, dezgustat, el a repeţit cuvântul lui Catone: Virtutea e o ficţiune. Exemplul pornind de la cap, contagiunea s-a lăţit, cangrena a coprins parte din corpul social, şi astăzi ameninţă să prăvălească naţiunea în prăpastie. Vă trebuie satirici ca Juvenal şi ca Barbier spre a vă descrie, cu vii culori, opera voastră, de care singuri vă spăimântaţi.

Aţi batjocorit întotdeauna libertăţile publice, cari sunt patrimoniul poporului, iar nu al vostru, căci aţi introdus tirania mediocrităţilor patente, aţi înfiinţat o sumă de satrapi în miniatură, cari au căzut ca lăcustele pe spinarea judeţelor, spre a le exploata şi jefui. Aceia din voi cari au rămas oneşti au devenit complicii lor, căci n-au avut niciodată destul curaj patriotic spre a-i denunţa naţiunii indignate. Acum vă uitaţi fără voie în urma drumului parcurs şi, ca femeia lui Loth, rămâneţi împietriţi de groază. Vă întrebaţi singuri fără să vă gândiţi că întrebarea ce vă faceţi este condemnaţiunea voastră: «Dreptatea este ea oare bine aşezată pe puternice temelii?

În loc de a-i aşterne «puternicele temelii» de cari vorbiţi aţi voit să-i clădiţi un edificiu pe nisip, spre a o lăsa în voia vânturilor.”

*

„Faţă c-o asemenea privelişte, în care virtutea se consideră, de unii, ca o nerozie, se taxează, de alţii, ca o crimă, în care inteligenţa şi ştiinţa, privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităţilor şi batjocurii caracterelor uşoare, în care cuminţie se numeşte arta de-a parveni sau de-a trăi, fără compensaţie, din munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă, în care înclină a crede că, în asemenea vreme şi-n aşa generaţie, însuşirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandaţie… Astfel, „trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos, că fiecărui drept îi corespunde o datorie şi că secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului. Acela ce cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că «progresul» nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat (prezentat n.n.) opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar.

„Reacţiune! Reacţiune! Iată cuvintele magice ce trebuie să ne spulbere în ochii ţării, iată acuzarea, pururi reînnoită. Noi declarăm, şi aceasta din toată puterea convicţiunii noastre, că suntem liberali în toată puterea cuvântului şi în tot adevărul său. Toate libertăţile înscrise în Constituţia noastră le iubim şi le sprijinim; departe de-a urmări răsturnarea lor, le-am apăra, din contra, împotriva acelor ce ar voi să se atingă de ele. Aceea ce nu voim sunt despotismul şi opresiunea prin mulţime, radicalismul şi demagogia. Este incapacitatea erijată în titlu de merit, prostia şi neştiinţa brevetate ca titluri de recomandare. (…)

Ceea ce ne dă dreptate – în contra voinţei noastre şi din nenorocire – e realitatea. Chiar de-am voi să calomniem, nu putem. De-am voi să zugrăvim lucrurile mai rele decum sunt condeiul nostru abia e-n stare a atinge umbra realităţii. Pentru a putea exagera ceea ce se-ntâmplă în ţară, în Parlament, în administraţie, în viaţa economică şi morală a imensei majorităţi a poporului, ar trebui cineva să-mprumute colorile negre din Infernul lui Dante. Şi oare nu este această Românie pentru poporul ei propriu un adevărat infern? Am dori să treceţi graniţa pe oriunde poftiţi, să ne spuneţi unde veţi găsi atâta boală, atâta mizerie, atâta rău trai şi totodată atâta gol sufletesc ca la populaţiunile din ţara noastră.

*

„Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor Biserici; ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, Biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru augmentarea puterii statului; la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă e un drept. Liniamentele organizării democratice a Bisericii române se arată ab antiquo încă. Stând cu alte Biserici în legături formale, nu de subordinaţie, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizaţia politică şi economică. Astfel întâmpinăm în oraşele mari biserici cari aparţineau fiecare la câte o breaslă, iar în Ardeal vedem că ea a devenit totul pentru români: ea organizează şi întreţine învăţământul primar, cel secundar clasic, ba chiar şi cel real al poporului. Preotul de acolo n-a învăţat numai canoanele, ci şi disciplinele economiei de câmp; el e învăţător şi sfătuitor în interesele morale şi materiale, ba chiar în cele juridice, ale poporenilor săi.

Cu toată toleranţa care caracterizează în sute de ani Biserica noastră, nu e de tăgăduit că îngăduinţa ei răsărea din tăria ei organică. Firele vieţei religioase se ţeseau în tot organismul social: în familie, în şcoală, în relaţiile economice chiar. Mănăstirile cele mari erau ateliere de industrie: se tornau litere, se ţeseau materii de lână, se lucra lemnărie de toată mâna, ba erau şi fonderii de turnat metale. Pe când egumenul şi cei cărturari ai soborului traduceau literatura teologică în limba română, în acelaşi timp călugării necărturari se îndeletniceau cu cele mai deosebite industrii, începând cu cele agricole, sfârşind cu manufactura de lux: adevărate comunităţi şi de credinţă şi de muncă. Străbunii noştri au fost persecutaţi de către regii catolici ai Ungariei nu pentru că erau români, ci pentru că papa îi ameninţa pe regi cu excomunicarea dacă vor fi îngăduitori cu schismaticii. O mare parte din românii din munţii despre nord a[u] părăsit, sub Bogdan Vodă, patria lor, a Maramureşului, pentru că un rege catolic voia să le impuie religia catolică. Fraţii noştri rămaşi în Ardeal au suferit veacuri întregi cele mai mari asupriri anume pentru că nu erau catolici. Habsburgii, luând stăpânirea asupra Ardealului, izbutesc în scurt timp a desfiinţa metropolia ortodoxă de la Alba-Iulia, pe-al cărei titular [î]l sfinţea de drept mitropolitul din Bucureşti. Prin asta produc între români dezbinarea confesională care i-a slăbit atât de mult. Tot acei Habsburgi, luând stăpânirea asupra Olteniei, încep să organizeze propaganda catolică şi desigur ei ar fi izbutit să provoace o dezbinare confesională în Oltenia dacă Tractatul de la Belgrad nu-i silea să se retragă

http://apologeticum.wordpress.com/2012/01/15/mihai-eminescu-il-acuza-de-crima-pe-nefastul-presedinte-basescu-mesajul-marelui-poet-catre-poporul-roman-oprimat/

http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/01/15/la-aniversara-mihai-eminescu-profetic-si-incredibil-de-actual-reformele-ce-se-opereaza-acum-constituie-inceputul-dictaturii-miselia-inlauntru-umilirea-in-afara-%e2%80%93-iata-care-va-fi-caracteru/http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/01/15/la-aniversara-mihai-eminescu-profetic-si-incredibil-de-actual-reformele-ce-se-opereaza-acum-constituie-inceputul-dictaturii-miselia-inlauntru-umilirea-in-afara-%e2%80%93-iata-care-va-fi-caracteru/

Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;

Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si strainul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;

Din Satmar pâna ‘n Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul,
Indarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamna,
Nici îi este toamna toamna,
Nici e vara vara lui
Si-i strain în tara lui.

Dela Turnu ‘n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s-aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate.

Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sânul,
Codrul – frate cu Românul -
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca
Sarac în tara saraca!

Cine-au îndragit strainii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.

Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau!

Tu te ‘nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s-aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori
Iti vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara,
Indragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!

Cine ne-au dus Jidanii
Nu mai vaza zi cu anii
Ci sa-i scoata ochii corbii
Sa ramâe ‘n drum cu orbii
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prapadi-l-ar focul jalei
Sa-l arza sa-l dogoreasca
Neamul sa i-l prapadeasca

Cine tine cu strainii
Mânca-i-ar inima cânii
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.

De ex, putem afirma ca omul este actor, sau ca omul este muzician, omul este obiectul prim, iar actorul sau muzicianul accidentul obiectului, daca insa vom incadra omul impreuna cu asa zisul accident, pe care il vom elimina din pozitia de accident, si le vom pune pe acestea intr-o unitate definind obiectul ca un om muzician, sau un om actor, atunci aceste afirmatii se vor contrazice reciproc si vor devini doua obiecte diferite,nu doua accidente ale obiectelor. Daca accidentul omului este intr-un loc iubirea si in alt loc spre ex ura, atunci inseamna ca ambele accidente sau mai bine zis efecte sunt false, sau doar unul este adevarat, iar daca inlocuim si aici accidentul si il punem ca ceva ce tine de obiect indispensabil , de cauza, atunci inseamna ca omul care iubeste este gresit, sau doar omul care este rau este gresit, fie ambele. Daca punem asta in contextul contrazicerilor teologice din biblie ar insemna ca fie este corect doar un pasaj, fie sunt incorecte ambele, in amandoua variantele ar rezulta ca Biblia greseste.

Daca spunem ca omul este om si este si non-om atunci este o contradictie. Cuvantul non-om presupune nefiinta si cuvantul om fiinta, ambele contin insa cate un element comun, anume termenul om, sau temenul fiinta.Pentru a stii ce este omul trebuie sa stii intai ce este fiinta, cum si pentru a stii ce este ne-fiinta trebuie sa stii ce este fiinta, iar pentru a stii ce este non-omul trebuie sa le stii pe toate trei.

In principiu termenul fiinta cuprinde o definitie, cum cuprinde si termenul iubire, insa aceste definitii sunt relative, limitate, bazate doar pe o descriere aproximativa , conturata de cateva actiuni sau elemente din spatiul nostru observabil, si asta foarte perimat.
In mod normal daca spun ca este om atunci nu este non-om, iar daca spun ca este non-om atunci spun automat ca nu este om, ca insa sa spun ca este om cat si non-om trebuie sa spun ca nu este om si nici non-om, ci este un element comun care este atat de complex incat poate cuprinde in interiorul sau si non-omul dar si omul iar prin urmare si componentele specifice lor, adica fiinta si nefiinta.

Deci cand se spune intr-un pasaj al bibliei ca este negru si in altul ca este alb atunci in realitate nu este nici negru si nici alb ci este ceva care transcede negrul sua albul ,negrul si albul fiind doar o apropiere de acel obiect in functie de context.De ex noi spunem cateodata ca Luna este rosiatica desi de obicei ea este galbuie, insa in realitate ea nu este nici rosiatica si nici galbuie ci doar un context o face sa o vedem rosiatica sau galbuie, anume pozitia sa fata de razele soarelui, si desi o vedem usor rosiatica si galbuie totusi nici macar culoarea acestui efect nu este cea reala, deoarece retina noastra nu poate observa toate culorile ci doar o mica parte din acestea, adica doar cele care sunt imprimate in structura ei pentru a fi observate, in nici una din cauze nu vom putea stii care este culoarea reala a lunii pentru ca ce observam noi este limitat.

Deci intr-un pasaj din Biblie ceva este negru pentru ca asa a facut contextul sa para, iar in altul ceva alb tot pentru ca asa a facut contextul, in realitate insa cauza nu este alba nici neagra, ci mai presus de alb si negru si nu poate fi descrisa in totalitate, si tocmai complexitatea ei o face sa varieze in lumea noastra asa de mult si sa fie perceputa fie ca alb sau ca negru in functie de situatie.In astfel de cazuri daca vom spune ca putem cunoaste cauza prin alb sau prin negru ne inselam, pentru ca acestea se exlud reciproc.Insasi prin faptul ca, cauza este descrisa contradictoriu deseori arata ca aceasta ese superioara cuvintelor, prin urmare cuvintele devin limitate si aproape nefolositoare.
Pentru a afla cauza trebuie sa trecem peste bariera cuvintelor si sa observam direct esenta cauzei care transcede posibilitatea de descriere prin cuvinte si chiar de observabilitate prin mintea din stadiul acesta.

Din acestea rezulta ca metoda sola scriptura care studiaza doar cuvintele, care recurge doar la Biblie ca ultima realitate si singura metoda de operarea este foarte limitata, practic este nefolositoare si total eronata.

Daca avem de-a face cu un obiect care transcede ceva, acesta nu este nimic din ce transcede, dar totusi prin faptul de a fi obiect el este ceva, o oarecare unitate. Desi un milliard este diferit de unu el va fi mai apropiat de doi, desi nici macar doi nu-l poate cuprinde, daca un milliard se coboara si se arata in trei, va fi mai apropiat fata de cei care il descriu ca doi,asa cum daca se va cobori si se va arata in patru va fi mai apropiat decat precedenta coborare in trei, desi nu este nici unu , doi, trei sau patru.Daca spre ex patru este o unitate diferita ca si complexitate atunci perceperea patrului tine si de complexitatea primitorului, astfel pentru a-l intelege pe patru trebuie sa ajungi la complexitatea fiintiala a lui patru. Ca sa percepi un inferior nu este greu ,pentru ca este inclus in tine, ca sa percepi ceva ce te depaseste pe tine care esti in postura de inferior, este imposibil, decat daca superiorul nu se coboara la un anumit stadiu asemanator tie, sau daca nu te urci tu ca sa-l vezi la un stadiu superior, in ambele cazuri este doar o apropiere, nu o cuprindere.

O coborare nu poate insemna decat o deformare a esentei obiectului, iar o urcare o cuprindere mai buna, daca eu m-am urcat m-am transfigurat ca si complexitate si am cuprins mai bine, nu voi putea explica ce am inteles daca primitorul nu este la nivelul meu de perceptie, astfel ii voi explica doar deformat si nu la adevarata valoare , plus ca eu insumi, la randul meu am primit deformat, desi la o scara mai apropiata de adevar.

E bine să punem la punct acel “spirit sectar”, spirit îngust, spirit habotnic, zelotismul fără socoteală sau mai bine zis prostia, care încununează fruntea multor suficienţi de sine (înguşti la minte).
Nu s-a crezut că se găsesc sectari şi altundeva decât acolo unde de obicei îi ştim. Observând oamenii mai cu atenţie, am aflat că spirite sectare se găsesc oriunde, în toate activităţile omeneşti; se găsesc sectari (cârcotaşi) pe marginea oricărei gândiri omeneşti, nu numai în religie; se găsesc spirite sectare rozând chiar la temeliile ierarhiei. E clar că spiritele sectare, mentalităţile înguste, unilateralităţile de orice fel sunt spirite anarhice, sortite până la fărâmiţarea lor până la absurd. Sectarismul se explică prin sine, dar nu şi-l poate explica cel ce pătimeşte de el. Adică cel căzut în asemenea îngustimi, susţine cu toată tăria că aşa este “Adevărul” cum îl înţelege el, şi nu admite o altă părere.
Dacă prostul s-ar recunoaşte prost, ar înceta de a mai fi ca atare şi s-ar schimba în înţelept.
Orişice spirit îngust, sectar, aduce minţii şi sufletului o nelinişte, o tulburare, o barieră care stinghereşte libertatea sufletului, seninătatea sa superioară, suveranitatea credinţei în conducerea preaînţeleaptă a Providenţei, atât în directivele mari ale lumii, cât şi în amănuntele vieţii noastre. Că ori de câte ori nu ţii pasul cu Providenţa, ba din neştiinţă, ba din fixarea cu încăpăţânare pe câteva idei omeneşti, totdeauna putem fi striviţi, fără a avea vreun merit decât acela de a fi victimă a îngustimii noastre. Cine-i îngust la minte n-are leac nicăieri. Mulţi sunt mai betegi la minte decât de alte boli fizice.

Sunt oameni care reprezintă Providenţa, oameni providenţiali, dar după o oarecare vreme se sectarizează (dau în nebunia sectarilor), se limitează la îngustimi, la câteva principii fixe, şi vor cădea victimele acestor îngustimi. Şi întâi trebuie să se spargă capul prost ca să vină cel cuminte (şi cu minte)
Să luăm un exemplu şi un model de îngustime a oamenilor providenţiali, din anii 1556-1598. În această perioadă, pe tronul Spaniei s-a urcat regele Filip al II-lea, care din fire era un rege ipocrit, bigot şi veşnic posomorât; se spune că n-a râs în viaţa lui niciodată. A zâmbit numai o singură dată când a auzit de măcelul din noaptea Sfântului Bartolomeu. A moştenit cel mai mare imperiu care exista pe atunci: Spania cu America Centrală, America de Sud, Neapolul, Sicilia şi Sardinia, Milanul şi Ţările de Jos; iar după ce a cucerit Portugalia, la anul 1580, se făcu stăpân şi peste imperiul colonial: Brazilia, posesiunile din Africa şi Indiile. Căsătorindu-se cu Maria Tudor, regina Angliei, dispunea acum şi de posesiunile acesteia.

Această întindere imensă îl făcea pe Filip să se creadă aşa de tare, încât afirma umflat de mândrie că în împărăţia sa Soarele niciodată nu apune, iar lumea zicea că atunci când se mişcă Spania se cutremură pământul.
Filip ar fi putut fi un rege mare dacă ar fi înţeles vremea în care trăia. Chiar de la suirea sa pe tron îşi propusese ca toată viaţa să lupte pentru stârpirea protestantismului. Fanatismul său, întreţinut şi de iezuiţi, era aşa de mare, încât spunea adesea: “Mai bine n-aş mai fi rege, decât să domnesc peste eretici!” Într-adevăr el se purta cu atâta cruzime împotriva reformaţilor încât aceştia îl denumiră “Demonul de la miazăzi”. În luptele sale ce le-a avut cu flamanzii, a căutat să-i aducă pe aceştia cu de-a sila la catolicism, fiindcă din îngăduinţa lui Carol Quintul primiseră calvinismul. Măsurile regelui (Filip) îi siliră pe aceşti locuitori să facă o confederaţie, pentru ca, cu armele să-şi apere libertatea religioasă şi politică. Filip, afumat de fumul fanatic catolic, îl însărcinează pe generalul său, Ducele de Alba, să se ducă să supună ţările răsculate. Acesta a fost cel mai crud om al vremii de atunci şi purtarea lui fu înspăimântătoare. Dărâmând toate fortăreţele răsculaţilor, 18000 de oameni au fost arşi de vii, la 30000 de oameni li s-au luat averile, rămânând pieritori de foame şi 100000 de oameni au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara.

Filip, povăţuit de iezuiţi, se hotărî să cureţe Spania de necredincioşi. El dădu un decret prin care ordona ca : “Toţi cei care nu sunt catolici să se boteze sau să părăsească ţara”. Cei mai bogaţi şi-au vândut averile şi au trecut în alte ţări, iar sărăcimea a rămas pe mâna iezuiţilor şi a inchizitorilor şi au fost arşi de vii. În urma acestor măsuri Spania de miazăzi ajunse o paragină. Sfârşitul vieţii lui Filip a fost acelaşi ca al lui Irod, ucigătorul de prunci: “păduchi sub piele”, iar după dânsul, Spania a decăzut mereu şi nu s-a mai ridicat niciodată.

Iată un argument destul de bun împotriva suficienţei de sine, a bigotismului fanatic, plin de nenumărate crime şi sânge, manifestat prin ura ucigătoare de oameni, bazat pe mijloace de teroare, ca să se impună un creştinism forţat.
Întrebăm Apusul: “Oare aşa ne-a învăţat Hristos?” Unde este iubirea de oameni a lui Iisus? Şi, unde este răbdarea pe care trebuie să o avem până la jertfa de sine, pentru fraţii noştri mai slabi?…
Iată, unde l-a dus pe Filip îngustimea fanatică a suficienţei de sine. De aici reiese că acela căzut în aceste extreme ale sectarismului, nu-şi dă seama de această orbire şi ascultând de o vrajă vrăjmaşă, împinge în îngustimea sa lucrurile până la absurd, prăbuşindu-se în abisul fărădelegilor şi căzând din Creştinism prin călcarea iubirii de oameni.

Nu trebuie să fim spirite înguste, că nici-o virtute nu-i în habotnicie sau zelotismul mărginit. Întotdeauna spiritul îngust, refractar oricărei înţelegeri superioare a lucrurilor (pe care o căştigăm numai în spiritul liber al lui Iisus), a dus la anarhie. Iar anarhia niciodată nu clădeşte, ci numai dărâmă. Neascultarea a fost întotdeauna începutul căderii. Călugării habotnici, înguşti la pricepere, fixându-se de calendarul vechi, au dat stilismul (stiliştii sustin că singurul calendar bun, este cel vechi, Iulian, deoarece el ar fi fost aprobat de către sfinţii părinţi la Niceea (Sinodul 1 ecumenic) şi că de aceştia trebuie să ascultăm, iar nu de părerile astronomilor) (nn).

Cităm acest model de spirit sectar, care are aceeaşi caracteristică, a fixării minţii pe valori mărunte, neînsemnate, dar cărora mentalitatea îngustă le dă o semnificaţie absolută. Această balonare a valorii minore a unui lucru sau a unui mărunţiş, la valoarea majoră a unui principiu fundamental, e dovada unei lipse de minte, care, dacă refuză şi sfatul cel mai luminat, nu va întârzia să se arate cap de răzvrătire şi izvor de suferinţe zadarnice.

De obicei aşa se întâmplă, că toţi cei nepuşi la punct ei înşişi, văd paiul din ochiul altora, dar nu văd prăjina din ochiul lor. Atenţiune deci, trebuie să ne cunoaştem mai întâi pe noi înşine, dacă vrem să cunoaştem obiectiv şi cu adevărat pe alţii. Când ochiul nostru va fi curat, vom vedea pe toţi cu ochiul cu care vede Dumnezeu, şi atunci toată răutatea şi nedesăvârşirea celorlalţi vor dispărea din calea noastră, fiindcă stăm smeriţi şi neînsemnaţi cu chipul, la o înălţime morală şi libertate spirituală vecină cu a lui Iisus, când Se ruga pentru ucigaşii Săi: “Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca , 23, 34). Cu alte cuvinte, trebuie ca fiecare dintre noi să ne vedem de ochelarii proprii, şi să-i ştergem de praful păcatelor altora, că nu acelea ne vor mântui, ci atunci să nădăjduim mântuirea când ochii noştri nu mai văd paiul nimănui, ca pe toţi să-i învăluim cu iubirea care iartă totul şi înţelege totul. Că zice Sfântul Apostol Pavel: “Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nimenea nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12, 14). Pacea cu toată lumea, chiar cu cei agresivi, fireşte, este un dar şi o proba a Creştinismului la care am ajuns, dacă am ajuns, iar de cumva n-am ajuns este semn că nu s-au tămăduit rănile noastre cele din păcate.

Neştiinţa, îngustimea, mentalitatea sectară, sunt o rană a minţii noastre, pe care trebuie să o tămăduim. Trebuie să încercăm, că se poate. Cei care au probat, au reuşit şi cu mult folos s-au ales. Aşa a făcut Iisus şi toţi Sfinţii Lui, şi aşa ne-a învăţat El ca să ne ferim de aceste îngustimi, ca pe unii ce ne socotim “ai Lui prieteni, dacă facem ce ne porunceşte El” (Ioan 15, 14), şi: “frate, soră şi mumă” (Matei 12, 50) ne numeşte Domnul.

Oricine care este afumat de o vraja vrajmasa sectara lupta pentru ca sa-si faca prozelitism cat mai mare, ca prin aderentii ce si-i castiga sa poata, azi sau maine, sa produca „anarhie”, prin razbunare si ferocitate.

Sectarismul este o vraja vrajmasa care lupta impotriva pacii lui Hristos, impotriva dragostei Lui, impotriva unitatii Lui, care a legat pe toti crestinii de veacuri, pana la sfarsitul veacului acestuia.

Spiritul anarhic sectar este izvor al rautatii, care ia pacea de pe pamant si pustieste inima de iubirea lui Hristos. Prin ingustimile lui, credinta se pustieste, ateismul se generalizeaza, dreptii se desavarsesc si… „judecata cea de pe urma” se grabeste.

Ateismul este ultima faza a sectarismului. Acesta tinde sa cotropeasca tot pamantul, iar cand va reusi ca toti supravietuitorii acestei lumi, cu voie si fara voie, sa afirme negatia lui Dumnezeu, negatia nemuririi, negatia Invierii si a Imparatiei lui Dumnezeu, dupa o vreme foarte scurta se vor izbi de aparitia cea infricosata a lui Iisus Hristos, ca Judecator al lumii si Imparat al crestinilor. Atunci fiecare isi va primi plata ostenelilor sale, pentru o vesnicie fara de sfarsit.

Amin!”

(Extrase din “Seminte duhovnicesti”- Un caiet al parintelui Arsenie Boca )

Nu ne-am ocupat însă cu de-amănuntul de fiecare, cuvîntul cerîndu-ne să ne grăbim. Iar întrucît tu ceri şi nişte dezlegări pe scurt ale acestora, pentru a nu fi atras prin vreun raţionament amăgitor, vom recapitula aceste greutăţi numerotîndu-le, spre a le ţine uşor minte.

2. Între ele este acel text care Ie convine foarte mult: “Domnul M-a zidit pe Mine început al căilor Sale spre lucrurile Sale” (Prov. 8, 22). Cum vom răspunde la aceasta? Nu vom învinui pe Solomon. Nu vom desfiinţa cele spuse de el înainte, pentru căderea din urmă (III Regi 14, 1-8). Nu vom spune că ea este înţelepciunea, Ştiinţa şi Raţiunea meşterului (I Regi. 7, 71), potrivit căreia au luat fiinţă toate? (Eccl. 1, 17). Dar Scriptura obişnuieşte să personifice multe din cele neînsufleţite, de pildă: “A spus marea” (Iov 28, 14) acestea şi acestea; şi: “Adîncul a spus: Nu este în mine” (ibid.) şi: “cerurile povestesc slava lui Dumnezeu” (Ps. 18, 1). Şi iarăşi: “Po­runceşte săbiei” (Zah. 17, 7); şi: munţii şi dealurile sînt întrebaţi de motivele clătinării lor (Ps. 117, 4). Nu vom spune nimic despre acestea, deşi unii dintre cei dinain­tea noastră au văzut înţelesuri puternice în ele. Dar cu­vîntul se referă la Mîntuitorul, adevărata înţelepciune (I Cor. 1, 24). Deci să cugetăm puţin împreună chestiunea: ce este fără cauză din cele existente? Dumnezeirea. Căci nimeni nu va arăta cauza lui Dumnezeu, sau ceva mai vechi ca Dumnezeu 167. Dar care este cauza umanităţii, pe care Dumnezeu Şi-a alcătuit-o pentru noi? Neîndoiel­nic, mîntuirea noastră. Căci care ar putea fi alta 168? Fiindcă deci aflăm aci: “M-a zidit” şi: “Mă naşte pe Mi­ne” 169, cuvîntul e simplu. Ceea ce aflăm unit cu cauza atribuim umanităţii. Iar ceea ce e simplu şi fără cauză referim la dumnezeire. Deci cînd a spus: “M-a zidit”, nu s-a unit ceea ce e unit cu cauza? Deci: “M-a creat, zice, început al căilor Sale spre lucrurile Sale”, iar “lucrurile mîinilor Sale sînt adevărul şi judecata” (Ps. 110, 7). Pen­tru aceasta El a fost uns cu dumnezeirea. Căci pentru acestea are loc ungerea umanităţii. Dimpotrivă: “Mă naşte pe Mine”, fără cauză. Sau arată-mi pentru ce a avut loc aceasta 170. Deci ce motiv se va opune să se numească înţelepciunea “zidire” după naşterea de jos, dar născută după cea dintîi şi cu mult mai mult de neînţeles?

3. Acestui fapt îi urmează şi numele de “rob”, “pentru că slujeşte multora spre binele lor” (Is. 53,11), pentru că e lucru mare pentru el să se numească “sluga lui Dum­nezeu” (Is. 49, 6) 171. Căci de fapt, a slujit trupului, naşte­ri şi patimilor noastre pentru libertatea noastră şi a tuturor prin care a mîntuit pe cei ţinuţi sub păcat 172. Iar ceea ce e lucrul cel mai mare al omului este să se împle­tească umilinţa sa cu Dumnezeu 173 şi să devină Dumne­zeu prin îmbinare şi “să fie vizitat de răsăritul cel de sus” (Lc. 1. 8), încît şi Sfîntul să se numească: “Fiul Celui prea Înalt” (Lc. 1, 32); şi să se dăruiască Lui “Numele mai presus de toate numele” (Filip. 2, 9) 174. Iar Acesta cine este altcineva decît Dumnezeu, “Căruia se cuvine ca tot genunchiul să se plece” (Filip. 2, 10), Celui “golit” (Filip. 2, 7) pentru noi şi care a unit “chipul dumneze­iesc” (II Cor. 4, 4) cu “forma robului” (Filip. 2, 7); şi “să cunoască toată casa lui Israel, că Dumnezeu L-a făcut pe El şi Domn şi Hristos” (Fapte 2, 36). Şi s-au făcut acestea prin lucrarea Celui ce S-a născut dar din bunăvoinţa Ce­lui ce L-a născut.

4. Dar care este al doilea text, cel mai mare şi de nebiruit al lor? “Căci El trebuie să se împărătească” (I Cor. 15, 25), pînă cîndva, şi să fie primit în cer pînă la timpurile restabilirii voite (Fapte 3, 21) şi să aibă şederea de-a dreapta, pînă ce se va pune stăpînire peste vrăjmaş (Ps. 109, 1). Iar după aceea, ce va fi? Va înceta împărăţia şi va fi alungat din ceruri? Cine îl va face să înceteze? Sau pentru care cauză? Ce îndrăzneţ interpret eşti tu şi ce mare adversar al împărăţiei? Dar nu auzi că împără­ţia Lui nu va avea sfîrşit? (Lc. 1, 33). Iar aceasta o suferi pentru că nu cunoşti că cuvîntul “pînă”, nu se opune numaidecît viitorului, ci arată ceea ce va fi pînă atunci, fără să nege că aceasta va fi şi după aceea 175. Sau cum vei înţelege, ca să nu spun altele, cuvîntul: “voi fi cu voi pînă la sfîrşitul veacului” (Mt. 28, 20)? Oare după aceea nu va mai fi? Şi care ar fi motivul 176? Dar urmarea nu e numai aceasta. Ci şi că prin aceasta nu se mai disting înţelesurile (unite în calitatea de împărat). Căci se spune că împărăteşte într-un înţeles, ca Atotţiitor şi împărat, şi al celor ce voiesc şi al celor ce nu voiesc. Iar în al doilea înţeles, ca Cel ce produce în noi supunerea şi ne pune sub împărăţia Iui pe noi, care primim să fim împărăţiţi de El. împărăţia Lui, înţeleasă astfel, nu va avea sfîrşit. Căci al celei în al doilea înţeles, care îi va fi sfîrşitul? Că ne va lua sub mîna Sa cînd vom fi mîntuiţi. Căci de ce mai trebuie să producă supunerea celor ce sînt odată su­puşi? După aceasta, EI se scoală să judece pămîntul şi să despartă pe cei mîntuiţi de cei pierduţi (Mt. 25, 32). După aceasta, “stă Dumnezeu în mijlocul dumnezeilor” (Ps. 81, 1), a celor mîntuiţi, distingînd şi împărţind fie­care din acestea după cinstea şi locaşul (In. 14,2) de care este vrednic 177.

5. Uneşte cu aceasta şi supunerea cu care vei supune pe Fiul Tatălui. Dar de ce spui că acum încă nu este supus? Oare are nevoie să se supună, peste tot, lui Dumnezeu, fiind Dumnezeu? 178 Vorbeşti despre El ca de un tîlhar oarecare, sau de un vrăjmaş al Iui Dumnezeu? Dar cugetă astfel: precum a fost numit “blestem” (Gal. 3, 13) pentru mine, Cel ce desfiinţează blestemul meu şi “păcat” (II Cor. 5, 21), “Cel ce ridică păcatul lumii” (In 1, 29) şi Se face noul Adam în locul vechiului Adam, aşa îşi însuşeşte şi nesupunerea mea, ca Cel ce e capul între­gului trup (I Cor. 15, 15). Deci cîtă vreme eu sînt nesu­pus şi răzvrătit prin negarea lui Dumnezeu şi prin pati­mi, se spune că este nesupus şi El din pricina mea 179. “Dar cînd se vor supune Lui toate” (I Cor. 15, 28) şi ele se vor supune prin cunoaştere şi prin prefacere – atunci şi El a împlinit supunerea, aducîndu-mă pe mine mîntuit 180. Căci aceasta e supunerea lui Hristos, după înţele­gerea mea: împlinirea voii Tatălui. Dar atît Fiul supune toate Tatălui, cît şi Tatăl, Fiului, întîiul lucrînd, iar Celălalt binevoind 181. Ceea ce am spus şi mai înainte 182. Şi astfel Cel ce S-a supus prezintă lui Dumnezeu ceea ce I s-a supus (I Cor. 15, 28), făcîndu-Şi al Său ceea ce este al nostru.

Aceasta mi se pare că o spune şi textul: “Dumnezeu­le, Dumnezeule, ia aminte la Mine, pentru ce M-ai pără­sit” (Ps. 21, 1). N-a fost părăsit fie de Tatăl, fie de dum­nezeirea Sa, cum pare unora, ca de una ce s-ar teme de patimă (de moarte) şi de aceea s-ar retrage de la Cel ce pătimeşte 183. Căci cine L-a silit să Se nască sus (începu­tul), fie să Se nască aici jos, fie să Se urce pe cruce? Iar, El înfăţişează în Sine ceea ce e al nostru. Căci noi eram mai înainte părăsiţi şi dispreţuiţi (Is. 58, 6), apoi primiţi şi mîntuiţi prin Patimile Celui fără patimă (nepătimitor); El Şi-a însuşit greşelile şi păcătoşenia noastră, cum spu­ne în continuare Psalmul (21, 2-3). Căci este vădit că Psalmul 21 se referă Ia Hristos.

6. Acelaşi înţeles îl are şi spusa că El “a învăţat ascul­tarea din cele ce Ie-a pătimit” (Evr. 5, 8). La fel, “striga­rea, lacrimile, rugăciunea şi auzirea Lui pentru evlavie” (Evr. 5, 7). El îşi ia acest rol şi-Şi însuşeşte în chip minu­nat aceste fapte şi stări pentru noi. În calitatea de Cuvîn­tul nu era nici ascultător, nici neascultător. Căci acestea arată dependenţă şi sînt din al doilea plan, cele dintîi aduc o mulţumire, cele de-al doilea, o pedeapsă 184. Dar ca “chip de rob” (Filip. 2, 7), coboară cu cei împreună-robi, sau la robi şi îşi ia un chip străin, purtîndu-mă în Sine pe mine întreg cu cele ale mele, ca să consume (să topească) în Sine, ceea ce e rău, ca focul ceara, sau ca soarele umezeala pămîntului şi eu să mă împărtăşesc de ale Lui, datorită îmbinării. De aceea cinsteşte cu faptă ascultarea şi face experienţa ei, pătimind-o. Căci nu ajunge dispoziţia pentru ea, precum nu ne ajunge nici nouă, dacă nu o trăim prin fapte. Fiindcă fapta este do­vada dispoziţiei pentru ea 185. Şi nu e rău, poate, să cu-getăm la aceea, că voieşte să experieze ascultarea noas­tră şi toate le măsoară prin patimile Sale, folosindu-Se de iubirea Sa, încît să se cunoască, din toate încercate de El, cele ce ne încearcă pe noi, sau cît ne este cerut şi cît ne este iertat, făcînd cunoscută odată cu pătimirea noas­tră, slăbiciunea noastră 186. Căci dacă lumina strălucind în întunericul acestei vieţi (In. 1, 5) a fost prigonită de alt întuneric, al celui rău, din pricina învelişului ce-l purta (Lc. 22, 53), adică al ispititorului (Mt. 4, 3), cu cît mai multe ispitiri (încercări) nu va suferi întunericul însuşi (cei ce sînt întuneric) odată ce e mai slab 187? Şi ce e de mirare dacă, scăpînd Acela cu totul de aceste ispitiri, noi sîntem în oarecare măsură biruiţi de ele? Este un mare lucru pentru Acela de a fi ispitit, decît pentru noi de a fi biruiţi, după părerea celor cu dreaptă judecată 188. Noi mai adăugăm la cele spuse următorul text ce-mi vine în minte: “Căci prin ceea ce a pătimit fiind El însuşi ispitit, poate celor ispitiţi să le ajute” (Evr. 2, 18), care ne duce spre acelaşi înţeles 189. Astfel, “Dumnezeu va fi totul în toate” (I Cor. 15, 28), Ia vremea restabilirii (Fapte 3, 31) 190. Şi nu e vorba numai de Tatăl, Fiul fiind absorbit total în El, ca o lumină de un mare foc, desfăcută pentru un timp, apoi topită – căci nici aderenţii lui Sabelie n-au fost stăpîniţi de acest cuvînt 191. Ci e vorba de Dumnezeu întreg, cînd nu vom mai fi multipli, prin mişcare şi pati­mi, ca acum cînd nu avem nimic al lui Dumnezeu, sau foarte puţin, ci vom fi întregi, asemenea lui Dumnezeu (I In. 3,2), încăpînd în noi pe Dumnezeu întreg şi numai pe El. Aceasta este desăvîrşirea spre care tindem. Şi Pa­vel însuşi ne dă dovada cea mai sigură. Căci ceea ce spune aici despre Dumnezeu în mod nedefinit, în altă parte o referă clar la Hristos. Căci zice: “Acolo nu mai este nici Elin, nici iudeu, tăiere împrejur sau netăiere, barbar sau scit, rob sau liber” (Gal. 3, 28), ci toate şi în toate Hristos.

7. Să cugetăm în al treilea rînd la termenul: “Mai mare” (In. 14, 7) şi în al patrulea rînd la: “Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” (In. 20,17). Dacă s-ar fi spus: „mai mare”, dar nu “egal” poate ar fi avut ceva conform părerii lor în aceasta. Dar dacă le aflăm clar pe amîn­două, ce vor spune vitejii? Ce tărie vor avea din aceasta? Cum se vor împăca cele de neîmpăcat? Căci odată ce es­te asemenea Lui Însuşi, e cu neputinţă a spune că e şi mai mare şi egal. Nu este evident că “mai mare” priveşte cauza iar “egal” se referă la fire? 192 Şi aceasta o mărturi­sim noi cu multă recunoştinţă. Iar vreun altul ar zice, poate îndemnat de explicarea noastră, că nu poate fi mai mic decît Cel necauzat, odată ce este dintr-o astfel de cauză. Căci participă la slava Celui fără de început (Ce­lui fără cauză), adăugîndu-I-se naşterea, act atît de măreţ şi atît de vrednic de veneraţie pentru cei ce au minte. Iar a spune că (Tatăl) este mai mare decît Fiul înţeles ca om, este adevărat, dar nu e un lucru mare. Căci ce e de mirare în a spune că Dumnezeu e mai mare ca omul? Acestea fie spuse de noi către cei ce dau im­portanţă termenului “mai mare”.

8. Pe de altă parte, I se spune nu Dumnezeu 193 al Cu­vîntului, ci al cuiva ce e văzut. Căci cum ar fi Dumnezeu al celui ce este Dumnezeu în sens propriu? La fel I se spune Tată, nu altcuiva văzut, ci al Cuvîntului. Căci era dublu. Deci unul din termeni e propriu ambilor, celălalt nu e propriu ambilor, contrar cu ceea ce are loc la noi. Dumnezeu este, de fapt, Dumnezeul nostru în sens pro­priu, dar nu ne este în sens propriu Tată. Şi ceea ce constituie greşeala ereticilor este identificarea celor două numiri, cîtă vreme numirile se schimbă din pricina unirii. Şi iată proba: cînd firile se disting în cugetarea noastră, se separă şi numirile. Ascultă pe Pavel, care zice: “Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Ta­tăl slavei” (Ef. 1, 17). Este Dumnezeu al lui Hristos şi Tată al slavei, Căci deşi Cei Doi sînt Unul, dar nu sînt prin fire, ci prin unirea lor 194. Şi ce poate fi mai uşor de înţeles?

9. În al cincilea rînd, să cugetăm la cuvintele că pri­meşte viaţa (In. 5,26), sau judecata (In. 5, 27), sau moşte­nirea neamurilor (Ps. 2, 8), sau stăpânirea peste tot tru­pul (In. 17, 2), sau slava (Apoc. 5, 12), sau ucenicii (In. 17, 6), sau cîte se mai spun. Acestea sînt şi ele ale umanităţii (lui Hristos). Iar de le dai şi dumnezeirii, nu e greşit. Căci nu i le dai ca dobîndite, ci ca existente împreună cu El de la început şi prin raţiunea firii, nu a harului.

10. În al şaselea rînd, să cugetăm la cuvintele: “Fiul nu poate face de la El nimic, dacă nu vede pe Tatăl făcînd” (In. 5, 19). Ele trebuie înţelese astfel: a putea sau a nu putea nu sînt cuvinte cu un singur înţeles, ci au mai multe înţelesuri. într-un înţeles, în termenul “nu se poa­te” e vorba de lipsa puterii fie la un moment dat, fie pen­tru anumită lucrare: astfel copilul nu poate lupta, sau un căţel nu poate distinge obiectele, sau nu se poate bate cu un alt cîine. Dar într-un viitor poate va vedea sau şe va bate cu vreunul, chiar dacă cu altul nu va putea. În alt înţeles se arată în ceea ce se întîmplă de cele mai multe ori: “Nu se poate ascunde o cetate aşezată deasupra muntelui” (Mt. 5. 14). Dar s-ar putea ascunde dacă s-ar ridica în faţa ei un munte mai mare. Şi iarăşi se afirmă într-un înţeles echivalent “Ceea ce nu se cuvine”. Sau: “Nu pot prietenii mirelui să postească, atîta vreme cît e de faţă mirele” (Mt. 9, 15; Mc. 2, 19; Lc. 5, 34), fie că e vorba de mirele văzut trupeşte, căci timpul prezenţei nu e un timp de tristeţe, ci de bucurie – fie că e vorba de Cuvîntul cugetat spiritual – căci de ce trebuie să pos­tească trupeşte cei purificaţi de Cuvîntul? Un alt înţeles al expresiei constă în a nu voi ceva: “Nu se puteau face semne acolo, pentru necredinţa celor ce-L primeau” (Mc. 6, 5; Mt. 15, 58). Căci deoarece era trebuinţă de amîndouă pentru vindecări, adică atît de credinţa celor de vindecat, cît şi de puterea celui ce putea înfăptui vinde­carea, nu are loc una cînd lipseşte însoţitoarea ei. Şi nu ştiu dacă nu trebuie echivalat înţelesul acestei expresii cu: “Ceea ce nu se cuvine”. Căci nu e cuvenită vindeca­rea celor ce vor fi păgubiţi prin aceasta din pricina ne­credinţei196. Acelaşi înţeles poate avea cuvîntul “a nu putea” şi în expresia: “Nu poate lumea să nu vă urască pe voi” (In. 7,7) şi: “Cum puteţi grăi cele bune, fiind răi” (Mt. 12, 34). Căci cum sînt acestea cu neputinţă altfel decît pentru că nu sînt voite? Un astfel de înţeles este şi în expresiile: “Ceea ce naturii îi este cu neputinţă, este cu putinţă lui Dumnezeu, dacă voieşte”, încît se poate naşte acelaşi a doua oară (In. 3, 4); sau: “Nu trece cămila prin urechile acului” (Mt. 19, 24). De fapt, ce ar împiedica să se producă şi acestea dacă ar voi Dumnezeu?

11. În afara tuturor acestora există ceea ce e absolut imposibil şi de neacceptat. Aceasta o voi cerceta acum. Precum zicem că este imposibil ca Dumnezeu să fie rău197, sau să nu fie198. – căci aceasta ar însemna mai mult o neputinţă a lui Dumnezeu, decît o putere – sau să existe nimicul sau ca doi ori doi să fie şi patru şi zece – aşa e cu neputinţă şi de neacceptat să facă Fiul ceva ce nu face Tatăl 199. Căci toate cîte le are Tatăl, sînt ale Fiului (In. 16, 15); precum şi invers, cele ale Fiului sînt ale Tatălui. Nimic nu e deci propriu unuia singur, pentru că toate sînt comune. Fiindcă şi existenţa însăşi este comună şi de aceeaşi valoare, deşi Fiul o are de la Tatăl. De aceea se şi spune: “Eu viez pentru Tatăl” (In. 6, 58), nu pentru că viaţa şi existenţa Lui sînt susţinute de Tatăl 200, ci pentru că există fără început şi necauzat de la Tatăl 201. Dar vede pe Tatăl făcînd şi face la fel. Cum? Oare aşa, ca cei ce desenează forme şi scriu litere, care nu pot ajunge altfel la adevăr, decît privind la modelul, şi fiind călău­ziţi de el? Dar cum are înţelepciunea nevoie de Cineva care să o înveţe, sau nu va face ceva, fără să fie învăţată? Şi cum a făcut ceva, sau va face Tatăl? Oare a dat exis­tenţă mai înainte altei lumi, decît celei prezente şi va da existenţă uneia viitoare şi privind la ele, Fiul a produs-o pe una şi o va produce pe alta? În acest caz vor fi patru lumi, unele făpturi ale Tatălui, altele ale Fiului. Ce nebu­nie! Fiul curăţeşte de lepră (Mt. 8, 3; Mc. 1, 40; Lc. 5, 13; 17, 18), izbăveşte de demoni (Mc. 1, 34 etc.) şi de boli (Mt 8,16 etc), învie morţii (Mt. 9,25; Mc. 5, 42; Lc. 8, 55; 7, 14-15; In. 11, 44), umblă pe mare (Mt. 14, 25; Mc. 8, 48; In. 6,19), şi le-a făcut toate cîte le-a făcut. Care din ele şi cînd le-a făcut Tatăl mai înainte? Nu e vădit că în Tatăl sînt modelele lor, iar Fiul le înfăptuieşte, nu ca un rob, nici ca un neştiutor, ci ca un ştiutor şi Stăpîn şi, spunînd mai propriu, ca Tatăl 202? Aşa înţeleg eu textul: “Cele ce le face Tatăl, şi Fiul le face întocmai” (In. 5, 19), nu după asemănarea celor ce sînt făcute, ci după egala demnitate a puterii. Şi acesta este cazul şi pentru textul: “Pînă acum Tatăl lucrează, şi Fiul lucrează” (In. 5, 17). Şi nu numai aceasta, ci şi guvernarea şi conservarea celor create, cum arată textul: “Face pe îngerii Săi duhuri” (Ps. 103, 5) şi: “întemeiază pămîntul pe temelia Lui” (Ps. 103, 6)231. Aceasta se spune pentru toate cele odată stabilite şi făcute: “Şi dă tăria tunetului” (Iov. 38, 25) şi: “Produce vîntul” (Amos 4, 13). Raţiunea acestora a primit fiinţa odată pen­tru totdeauna, dar lucrarea lor continuă şi acum.

12. Să se spună, în al şaptelea rînd, şi că Fiul S-a pogorît din cer nu ca să facă voia Lui, ci a Celui ce L-a trimis (In. 6, 38). Aceste cuvinte au fost spuse de Însuşi Cel ce S-a pogorît. Căci ele poartă întipărirea omului, înţeles una cu Mîntuitorul – căci voia Lui nu e contrară lui Dumnezeu, ea venindu-I întreagă de la Dumnezeu. Ele nu poartă întipărirea omului ca noi, căci voinţa ome­nească nu urmează în mod deplin celei dumnezeieşti, ci de multe ori i se opune şi luptă împotriva ei. Aşa am înţeles şi textul: “Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine acest pahar, dar nu precum voiesc Eu” (Mt. 26, 39), şi să fie voia Ta mai tare. Căci nu e de cugetat că el nu ştia de este cu putinţă aceasta, sau nu, căci El opunea o voinţă voinţei. Ci deoarece acest cuvînt este al Celui ce a asumat (natura noastră) – căci El S-a pogorît – şi nu e propriu naturii asumate, voi răspunde astfel: acest cu­vînt nu arată că este o voinţă a Fiului deosebită de a Tatălui, ci, dimpotrivă, că nu este. Astfel întregul cuvînt are înţelesul: (M-am pogorît) “nu ca să fac voia Mea” (In. 6, 38), căci voia Mea nu e separată de a Ta, ci este a Mea şi a Ta, este comună. Căci precum avem o unică dumne­zeire, aşa avem şi o unică voire. De fapt, multe din cele spuse astfel se spun în comun şi nu afirmativ, ci negativ. De exemplu: “Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură” (In. 3, 34). De fapt, nici nu îl dă singur, nici măsurat, căci nu e măsurat Dumnezeu de către Dumnezeu204. Iar expresia: “Nici păcatul nici fărădelegea Mea” (nu sînt pricină) (Ps. 58, 5) nu indică ceea ce este, ci ceea ce nu este. Şi iarăşi: “Nu pentru dreptăţile noastre, pe care le-am făcut” (Dan. 9,18). Căci nu le-am făcut.

E vădită aceasta şi în cele următoare: “Ce este, zice, voinţa Tatălui? “Ca tot cel ce crede în Fiul să se mîn­tuiască şi să dobîndească” (In. 6, 40) învierea din urmă, apoi restaurarea. Dar oare această voie este a Tatălui, iar a Fiului nicidecum? Sau Fiul a fost evanghelizat şi a crezut fără voia Lui? Însă cine ar crede aşa ceva? Dar şi expresia: “Cuvîntul auzit nu este al Fiului, ci al Tatălui” (In. 14, 24), are acelaşi înţeles. Căci cum ceea ce este comun ar fi propriu unuia singur, sau numai lui, nu pot înţelege, oricît aş cugeta. Şi socotesc că nici altul nu poate avea singur ceea ce e comun205. Dacă cugeti astfel despre voinţă, vei cugeta drept şi foarte evlavios. Acesta este gîndul meu şi al oricărui om înţelegător.

13. În al optulea rînd, ei aduc textul: “Ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Cel pe care L-ai trimis, Iisus Hristos” (In 17, 3) şi: “Nimeni nu e bun fără numai Dumnezeu” (Lc. 18, 19)206. Acestea mi se pare că pot primi o dezlegare foarte uşoară. Dacă referi însă expresia: “singurul adevărat” la Tatăl, cum vei înţelege Adevărul însuşi (Duhul Adevărului)? (In. 14, 16). De fapt, de vei înţelege astfel: “Dumnezeului singur înţe­lept”, sau: “Cel ce singur are nemurirea şi locuieşte într-o lumină neapropiată” (I Tim. 6, 16), sau: “Împăratului veacurilor, Celui nestricăcios, Nevăzutului, singurului Dumnezeu înţelept” (I Tim. 1,17), Fiul va dispărea pen­tru tine, osîndit la moarte, va dispărea în întuneric, nemaifiind înţelept, nici împărat, nici nevăzut, nici peste tot Dumnezeu, ceea ce e conţinutul principal al celor spuse de noi. Şi cum nu va pierde împreună cu altele şi bunătatea, care e mai ales numai a lui Dumnezeu?

Dar socotesc că expresia: “Ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” s-a spus spre desfiinţarea celor ce nu sînt dumnezei, ci numiţi doar aşa. Căci nu s-ar fi adăugat “Şi pe care L-ai trimis, Iisus Hristos”, dacă cuvîntul “singurul adevărat” L-ar fi exclus pe Acesta şi dacă n-ar fi fost vorba de dumnezeirea lor comună207.

Iar expresia: “Nimeni nu e bun” este un răspuns că­tre un cărturar al Legii care-L ispitea, recunoscîndu-i bunătatea doar ca a unui om208. De aceea spune că bi­nele în gradul deplin aparţine numai lui Dumnezeu, chiar dacă se numeşte într-un anumit grad şi el bun, ca de exemplu “omul bun scoate binele din visteria Lui” (Mt. 12, 35); şi: “Va da împărăţia celui mai bun ca tine” (I Regi 15, 28) – cuvîntul spus de Dumnezeu lui Saul des­pre David; şi: “Fă bine, Doamne, celor buni” (Ps. 124, 4). Şi cîte se mai spun de felul acesta despre cei vrednici de laudă dintre noi, asupra cărora a ajuns curgerea primului Bine în înţelesul al doilea. Dacă te laşi convins de acestea, e foarte bine. Iar dacă nu, ce vei răspunde, după judecata ta, celor ce spun în alte părţi că Fiul singur a fost decla­rat bun? În care cuvinte? În următoarele: “Acesta este Dumnezeu; nu se va socoti un altul pe lîngă EI” (Baruh 3, 36); şi după puţin: “După aceasta S-a făcut văzut pe pămînt şi împreună cu oamenii a locuit” (Baruh 3, 38). Că acestea nu s-au spus despre Tatăl, ci despre Fiul o arată limpede propoziţia adăugată. Căci Acesta a conlocuit trupeşte cu noi şi S-a aflat cu cei de jos. Iar dacă s-ar afirma opinia că cele de mai sus s-au spus împotriva Tatălui, nu împotriva celor socotiţi dumnezei (zei), vom pierde pe Tatăl în urma rîvnei pe care am arătat-o pen­tru Fiul. Şi ce ar reprezenta o mai nebună şi o mai mare păgubire decît această bănuială?

14. În al nouălea rînd, ei vor spune: “(Hristos este) totdeauna viu ca să mijlocească (să intervină) pentru noi” (Evr. 7, 25). Iar în aceasta e o mare taină şi iubire de oameni. Căci intervenţia aceasta nu e ca cea obişnuită multora pentru a cere răzbunare – căci în aceasta e ceva inferior – ci o cerere de împăcare (II Cor. 5, 20; Ef. 6, 20) eu înţeles de mijlocire (I Tim. 2, 5). E aşa cum se spune că şi Duhul mijloceşte pentru noi (Rom. 8, 26). “Căci Unul este Dumnezeu, unul şi Mijlocitorul între Dumne­zeu şi oameni, omul Iisus Hristos” (I Tim. 2, 5). El mij­loceşte şi acum, ca om, pentru mîntuirea Mea, pentru că este cu trupul pe care l-a asumat, pînă ce mă va face pe mine Dumnezeu, prin puterea înomenirii, chiar dacă nu se mai cunoaşte după trup, înţeleg după pătimirile tru­peşti şi care sînt cele ale noastre, afară de păcat. Astfel avem: “Mîngîietor (apărător) pe Iisus” (I In. 2, 1), nu în sensul că se prosternă pentru noi înaintea Tatălui şi ca­de pentru noi la picioarele Lui ca un rob. Alungă această bănuială de rob, nevrednică de Duhul. Nici Tatăl nu o cere aceasta, nici Fiul nu o pătimeşte. Căci oare e drept să cugetăm aceasta despre Dumnezeu? Ci prin cele ce a pătimit ca om mă convinge că stăruie (pentru mine), el fiind Cuvîntul şi Cel ce mă încurajează. Aşa trebuie înţeleasă şi mîngîierea.

15. Al zecelea loc îl are pentru ei neştiinţa şi faptul că nimeni nu cunoaşte ziua sau ceasul din urmă, nici Fiul Însuşi, decît Tatăl (Mc. 13, 32)209. Dar cum ignoră ceva, din cele ce există, înţelepciunea, (I Cor. 1, 30), sau făcă­torul veacurilor (Evr. 1, 2), Cel ce aduce desăvârşirea (Mt. 28, 20), prefacerea (Apoc. 21, 5), sfîrşitul (Apoc. 1, 8; 23,13) celor ce au fost făcute, Cel ce cunoaşte astfel cele ale lui Dumnezeu, ca duhul omului cele din el? (I Cor. 2, 11). Căci ce este mai desăvîrşit ca această cunoaştere? Şi cum ştie exact cele dinainte de acel ceas şi cele ce se pe­trec, aşa zicînd, în vremea de la sfîrşit, dar ceasul însuşi nu-l ştie? Lucrul este o enigmă; e ca şi cînd ar spune ci­neva că cunoaşte cele dinaintea unui perete, dar peretele însuşi nu-l cunoaşte, sau cunoaşte bine sfîrşitul zilei, dar începutul nopţii nu-l cunoaşte. Cunoştinţa unei părţi aduce în mod necesar cunoştinţa celeilalte. Nu e deci tu­turor evident că El cunoaşte ca Dumnezeu, dar nu cunoaşte ca om, dacă se separă ceea ce se vede de ceea ce este spiritual? În textul citat, numele de Fiul este dat în mod absolut şi fără indicarea relaţiei, sau fără a se adău­ga Cel al cărui Fiu este. Aceasta ne face să primim în­demnul de a înţelege neştiinţa în mod evlavios, atri­buind-o aceasta omului, nu lui Dumnezeu.

16. Dacă această explicare îţi pare suficientă ne vom opri aci şi să nu se mai ceară nimic mai mult. Dacă nu, vom spune un al doilea lucru. Precum în cazul tuturor celorlalte, aşa şi aci cunoştinţa celor mai mari se atribuie cauzei, pentru cinstea Născătorului. Şi socotesc că citind textul ca un om studios din timpul nostru210, nu s-ar arăta o înţelegere meschină, spunînd că nici Fiul nu ştie altfel ziua şi ceasul, decît pentru că le ştie (sau cum le ştie) Tatăl. Şi concluzia este: fiindcă le cunoaşte Tatăl, pentru aceea le ştie şi Fiul, fiind vădit că nimănui nu-i sînt cunoscute sau pătrunse acestea, decît primei Firi 211. Ne rămîne să ne mai ocupăm de faptul că Fiul a pri­mit porunci (In. 10, 18) şi a păzit poruncile (In. 15, 10) şi a făcut totdeauna cele plăcute Tatălui (In. 8, 29). Şi pe lîngă acestea, de faptul că se săvîrşeşte (In. 19, 30), se vindecă, înalţă învăţarea ascultării din cele ce le-a păti­mit (Evr. 5, 8), că este Arhiereu (Evr. 7, 1), că Se aduce (Rom. 4, 25) şi Se predă pe Sine (Gal. 2, 20) şi Se roagă Celui ce-L poate mîntui din moarte (Evr. 5, 7), suferă de frica morţii (Lc 22, 44), se roagă să fie ferit de ea (ibid.) şi trăieşte toate celelalte stări asemănătoare. Oare nu este vădit tuturor că cuvintele despre acestea se referă la firea Lui pătimitoare şi nu la firea neschimbată şi mai presus de pătimire?

Ceea ce am spus despre obiecţiile lor este o rădăcină şi un ajutor celor ce voiesc să facă o cercetare mai de­plină. Dar poate părea de interes, ca urmare a celor spu­se pînă aici, să nu se treacă cu vederea şi neexplicate nici multele numiri care se referă la Fiul şi au o însemnătate în cele cugetate despre El. Trebuie să se înfăţişeze ceea ce voieşte să exprime fiecare, arătîndu-se taina ascunsă în aceste numiri.

17. Să începem de aici. Dumnezeirea nu poate fi defi­nită prin nici un nume 212. Şi aceasta o arată nu numai ra­ţionamentele, ci şi cei mai înţelepţi şi mai vechi dintre evrei ne-au dat s-o înţelegem. Căci cinstim dumnezeirea prin caractere proprii, nesuportînd să vadă exprimîndu-se prin aceleaşi cuvinte scrise şi pe Dumnezeu, prin ceva din cele de după Dumnezeu, socotind că dumnezeirea nu poate fi comunicată prin cele ale noastre, cum oare ar fi voit să exprime printr-un cuvînt ce se descompune, firea unică şi de nedescompus? Nici aerul nu l-a putut inspira cineva întreg, nici fiinţa lui Dumnezeu nu a încăput-o mintea în întregime, precum nici glasul (cu­vîntul) nu a cuprins-o 213. Ci schiţînd din cele din jurul Lui cele privitoare la El, alcătuim o oarecare imagine obscură şi slabă şi o închipuire după alta a Lui. Şi cel mai bun teolog pentru noi nu este cel care a descoperit Totul 214, căci închisoarea în care ne aflăm 215 nu primeşte Totul, ci acela care şi l-a imaginat mai mult ca altul şi a adunat în sine mai mult chipul adevărului, sau umbra Iui, sau orice alt nume i-am da 216.

18. În tot cazul, dintre cele ce ne sînt accesibile, terme­nii “Cel ce este” şi “Dumnezeu” sînt, într-un anumit fel, mai mult nume ale fiinţei. Şi mai mult, “Cel ce este”, nu numai fiindcă arătîndu-Se prezent El lui Moise pe mun­te (Ieş. 3,14) şi cerîndu-I-se numele, sau cine este, S-a numit El Însuşi aşa, şi a poruncit aceluia să spună popo­rului: “Cel ce este m-a trimis Ia voi” (ibid.), ci şi pentru că îl aflăm noi înşine mai propriu 217. Iar, termenul Theos (Dumnezeu) are, după oamenii învăţaţi, rădăcina etimo­logică, fie în theϊn (a alerga), fie în aitheϊn (a arde), pentru că pururea este în mişcare şi pentru că mistuie deprinderile urîte 218. De aceea I se spune şi “foc mistui­tor” (Deuter. 4, 24). Dar acesta e un nume arătînd o relaţie cu ceva, nu e un nume în sine, dezlegat de orice. La fel şi numele “Domnul”, care se dă şi el lui Dumne­zeu. Căci zice: “Eu sînt Domnul Dumnezeul tău, acesta este numele meu” (In. 42, 8). Şi: “Domnul este numele Lui” (Amos 9, 6). Dar noi căutăm firea, căreia aparţine existenţa în sine şi nu e legată de altceva 219. Căci propriu cu adevărat lui Dumnezeu şi în întregime este că e “Cel ce este”, fără ca aceasta să aparţină cuiva înainte de El, sau cuiva de după El. Căci n-a fost şi nu va fi ceva care să-L mărginească, sau micşoreze 220.

19. Din celelalte numiri, unele se referă, evident, la puterea Lui, altele la iconomie. Iar aceasta e dublă, căci se referă fie la ceea ce e mai presus de trup, fie la ceea ce este în trup. Numirile ce se referă la putere sînt: “Atotţiitorul” (Ieş. 15, 3) şi “Împăratul”, fie “al slavei” (Ps. 23, 10), fie “al veacurilor” (I Tim. 1, 17), fie “al puterilor” (Ps. 58, 5), fie “al celui iubit”, fie “al împărăţiilor” (I Tim. 6, 15); şi “Domnul”, sau “Savaot” (Is. 1, 19; Rom. 9, 29), adică al oştirilor, sau “al puterilor” (Ps. 23,10), sau “al domnilor” (Deuter. 10, 17). Iar numirile ce se referă la iconomie sînt: “Dumnezeu”, fie “al mîntuirii” (Ps. 67, 81), fie “al răzbunărilor” (Ps. 93, 1), fie “al păcii” (Rom. 15, 33), fie “al dreptăţii” (Ps. 4, 2), fie “al lui Avraam şi Isaac şi Iacov” (Ieş. 3, 6) şi al întregului Israel cel duhovnicesc (Gal. 6, 16) şi ” Dumnezeul Celui ce vede” (Fac. 32, 30). Căci deoarece noi sîntem îndrumaţi prin aceste trei: prin frica de pedeapsă, prin nădejdea mîntuirii şi deci şi a slavei şi prin nevoinţa virtuţilor, din care vin mîntuirea şi slava, în numirea de Dumnezeu al răzbunărilor se arată iconomia care foloseşte frica, cel de Dumnezeu al mîntuirii se foloseşte de iconomia nădejdii, iar Dumne­zeul virtuţilor se foloseşte de iconomia nevoinţelor. Astfel, cel ce poartă pe Dumnezeu în sine (I Cor. 6, 20), înfăptuind ceva din acestea, înaintează spre desăvîrşire şi spre familiaritatea cu Dumnezeu, prin virtuţi 221. Aces­tea sînt încă numiri comune ale dumnezeirii. Dar nume­le propriu al Celui fără (început) este Tatăl; al Celui născut fără început este Fiul 222, iar al Celui provenit sau purces în mod nenăscut este Duhul Sfînt.

20. Socotesc că se spune (unei Persoane dumnezeieşti) Fiu, pentru că este acelaşi după fiinţă cu Tatăl. Şi nu numai aceasta, ci şi că este de la El. Şi “Unul Născut”, nu numai fiindcă e Unul singur din Unul Singur, ci şi fiind­că este aceasta într-un mod singular, nu precum corpu­rile. Iar “Cuvîntul”, pentru că este în raport cu Tatăl cum e cuvîntul cu mintea, nu numai pentru naşterea fără patimă, ci şi pentru unirea lor şi însuşirea revelatoare a Tatălui de către El (Mt 11, 27; Lc. 10, 22).

Dar poate ar mai putea spune cineva că El este ca o definiţie în raport cu ceea ce e definit, fiindcă şi aceasta se spune despre cuvînt. Căci zice: “Cel ce a cunoscut pe Fiul – aceasta înseamnă «Cel ce a văzut» – a cunoscut pe Tatăl” (In. 14, 9); şi Fiul este o dovedire scurtă şi uşoară a firii Tatălui. Căci orice existenţă născută este un cuvînt tăcut (o dovadă tăcută) al Celui ce L-a născut 223. Iar dacă ar spune cineva că şi prin faptul de a fi în cele existente, nu va greşi. Căci ce este ce nu a luat fiinţă prin Cuvîntul 224? Dar I se spune şi “Înţelepciunea” (I Cor. 1, 29), drept cunoştinţă a faptelor dumnezeieşti şi lucruri­lor omeneşti. Căci cum n-ar cunoaşte Cel ce le-a făcut (Col. 1, 16; In. 1, 3) raţiunile (cuvintele) celor ce le-a făcut 225? Dar şi “Putere” (Ef. 5, 9), ca Celui ce conservă “cele făcute” (In. 1, 3) şi putere să se menţină laolaltă. Şi “Adevăr (In. 14, 6))”, ca Celui Ce este Unul şi nu multe prin fire. Căci adevărul este unul, iar minciuna e o mul­ţime sfişiată. Iar El ca “pecete” curată a Tatălui (In 6, 27) şi ca întipărire a Lui (Evr. 1, 3), este cel mai nemincinos 226 I se mai spune şi “Chip” (Col. 1, 15), ca Celui de o fiinţă şi fiindcă El este din Tatăl, dar nu Tatăl din El. Căci aceasta este firea “chipului”: este imitarea modelu­lui al cărui chip e numit. Dar este aici şi ceva mai mult. În alte cazuri este chipul nemişcat al unei existenţe ce se mişcă; aici este Chipul viu al Celui viu, avînd o mai ma­re asemănare cu Acesta decît cu Adam (Fac. 4, 25) şi ori­ce născut, cu cel ce-l naşte. Căci aceasta este firea celor simple, că nu au o asemănare parţială, ci întreg este chi­pul întregului şi este între ele mai degrabă o identitate, mai degrabă decît o asemănare. I se mai spune “Lumi­nă” (In. 8, 12; 9, 5), ca iluminare a sufletelor curăţite şi în cuvîntul şi în viaţa lor. Căci dacă neştiinţa şi păcatul sînt întuneric, cunoştinţa şi viaţa în Dumnezeu sînt lumi­nă 227. I se mai spune “Viaţă” (In. 14, 6), pentru că este lumină şi dă temei şi subzistenţă oricărei firi raţionale. De aceea “în El vieţuim şi ne mişcăm şi sîntem” (Fapte 17, 28)228, prin îndoita putere a insuflării şi suflării noas­tre (Fac. 2, 7; In. 20, 22), fiind insuflaţi toţi de la El şi primind Duhul Sfînt şi anume atîta cît “deschidem gura” (Ps. 118, 131) înţelegerii 229. Şi “dreptate” (I Cor. 1, 30) i se spune, pentru că El împarte după vrednicie (Mt 16, 27; Rom. 2, 6) şi rînduieşte în chip drept celor “de sub lege” şi “de sub har” (Rom. 6, 14), anume sufletului şi trupului lor, puterea ca unul să conducă, celălalt să fie condus şi ca aceea ce e mai bun să stăpînească asupra a ceea ce e rău, ca răul să nu se răscoale împotriva binelui (celui bun). Iar “sfinţire” (I Cor. 1, 30) ca Celui ce e puritate, ca Cel curat să primească pe Cel curat. “Răscumpărare” (ibid.), ca Celui ce ne eliberează pe noi, cei aflaţi sub stăpînirea păcatului şi S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru noi, spre curăţirea lumii. În sfîrşit “Înviere” (In. 11, 25) ca Celui ce ne înalţă de aici şi ne readuce la viaţă pe noi, cei omorîţi pentru a fi gustat (din fructul oprit).

21. Aceste cuvinte sînt însă comune pentru ceea ce es­te mai presus de noi şi pentru ceea ce este pentru noi 230. Dăm acum pe cele ce sînt proprii ale noastre şi luate de la noi. Astfel El este “om” (In. 9, 11), nu ca să fie numai accesibil prin trup trupurilor – altfel ar fi inaccesibil pentru necuprinderea firii Lui – ci ca să şi sfinţească prin Sine pe om, ca Unul ce a devenit un aluat pentru toată frămîntătura şi ca Unul ce a unit cu El tot ce era osîndit, ca să-l elibereze de osîndă, făcîndu-Se totuşi pentru toţi toate cîte sîntem, afară de păcat: trup, suflet, minte prin care a venit moartea. Toate acestea în comun sînt omul, sau Dumnezeu cel văzut, cunoscut ca atare de înţelegerea noastră. El este “Fiul Omului” (Mt. 9, 6) pentru Adam şi pentru Fecioara din care a venit, din acela ca din protopărintele, iar din ea ca dintr-o Maică, întrucît S-a su­pus legii de a avea o maică, dar nu legii naşterii. Dar El este “Hristos” (Unsul), (Mt. 1, 16), din cauza “dumnezeirii”. Căci aceasta este ungerea umanităţii, nesfinţindu-L prin lucrare, ca pe ceilalţi “Hristoşi” (unşi), (Iez. 30, 31), ci prin prezenţa întreagă a Celui ce unge, prezenţă care face să fie numit om Cel ce unge şi să facă Dumnezeu pe Cel uns 231. E numit şi “cale” (In. 14, 6), ca Cel ce ne con­duce prin Sine. Şi “Uşă” (In. 10, 9), ca Cel ce ne introdu­ce 232. Se numeşte şi “Păstor” (In. 10, 11), ca Cel ce ne păstoreşte la loc de verdeaţă (Ps. 22, 2) şi ne hrăneşte cu apa odihnei (ibid.) şi ne călăuzeşte de aici (In. 10,4) şi ne apără de fiarele sălbatice (Iez. 34, 25); întoarce pe cel rătăcit (Iez. 34,16) şi readuce pe cel pierdut (ibid.), leagă pe cel rănit (ibid.), întăreşte pe cel slab (ibid.), adună în turmă pe cei risipiţi cu cuvintele conştiinţei de păstor (In. 40, 11). E numit şi “Oaie” (In. 53, 7), pentru că a fost junghiat (ibid.); şi “Miel” (Is. 53, 7; In. 1, 20), pentru că este desăvîrşit (Ieş. 12, 5) şi “Arhiereu” (Evr. 6, 20), ca Cel ce aduce jertfă (Evr. 8, 3). Este “Melhisedec” (Evr. 6, 20; 7, 1), ca Cel ce este fără mamă (Evr. 7, 3), în ceea ce e mai presus de noi şi fără tată în ceea ce este ca noi 233 şi fără genealogie (ibid.) prin ceea ce este de sus (ibid.) 234. “Căci neamul Lui cine îl va spune?” (Is. 53, 8). E numit şi “Împăratul Salemului” (Evr. 7,1), ceea ce înseamnă “pa­ce” (Evr. 7, 2) şi “Împăratul dreptăţii” (ibid.) şi Cel ce primeşte zeciuială (Fac. 14, 2; Evr. 7, 2) de la Patriarhii care biruiesc puterile rele (Fac 14, 17; Evr. 7, 1).

Acestea sînt numirile Fiului. Urcă şi tu printre ele; în mod dumnezeiesc prin cele înalte şi cu compătimire prin cele trupeşti (Evr. 5, 2); sau mai bine zis, într-un mod deplin dumnezeiesc, ca să ajungi Dumnezeu urcînd de jos pentru Cel ce a coborît pentru noi de sus. În toate şi înainte de toate, păzeşte aceasta şi nu vei greşi în pri­vinţa numirilor mai înalte şi mai umile. “Iisus Hristos, ieri şi azi” trupeşte “este acelaşi” duhovniceşte “şi în vecii vecilor” (Evr. 13, 8). Amin 234a.

Note

166. Sfîntul Grigorie foloseşte cu îndrăzneală expresia “Dumne­zeu pătimitor” pentru răbdarea pătimirilor omeneşti, întrudt în­suşi ipostasul Cuvîntului S-a făcut şi ipostas al firii omeneşti şi al tuturor celor răbdate prin ea, spre a le birui în favoarea noastră.

167. N-a fost cîndva cînd n-a existat nimic. Este o existenţă din eternitate, deci fără de început şi deci fără cauză. Aceasta trebuie să fie în ea existenţa perfectă, sau Dumnezeu.

168. Dacă nu umanitatea ar avea nevoie de Dumnezeu, pentru mîntuirea ei, ci Dumnezeu pentru a se împlini sau îndrepta pe El, EI ar fi inferior ei. În acest caz nu s-ar putea spune că El este existenţa din veci, fără cauză. Dar dacă umanitatea are nevoie pentru mîntuirea ei de apropierea lui Dumnezeu, ea nu e pro-priu-zis cauză a întrupării Lui, ci motiv. Numai în sensul că nu o poate mîntui fără să Se facă El însuşi om, se poate vorbi de mîn­tuirea umanităţii drept cauză a întrupării Lui. Dumnezeu nu vrea să creeze altă umanitate, ci s-o scape pe cea existentă de păcatul şi de nefericirea despărţirii libere de El. De aceea e nevoie pentru aceasta de întruparea Lui. Se arată şi în aceasta valoarea acordată de Dumnezeu omului. Vrea să-i cîştige libertatea iubirii, prin iubirea ce i-a arătat-o întrupîndu-Se.

169. E vorba de înţelepciunea ce arată că e trimisă să Se facă om; iar cînd spune “mă naşte”, nu-i dă nici o cauză, arătînd dumne­zeirea Sa.

170. Cînd înţelepciunea a spus “M-a creat început al căilor Sale spre lucrurile Sale, adevărate şi drepte”, a arătat că va primi umanitatea ca început al operelor lui Dumnezeu, în adevăr şi dreptate.

171. Fiul Iui Dumnezeu ia chip de “rob” (Filip. 2, 7) nu numai pentru că Se face om, iar omul e “rob” al lui Dumnezeu, ci şi pentru că Se face slujitor chiar al oamenilor. O arată aceasta concentrat, cînd spală picioarele ucenicilor. Şi oare nu e cea mai mare slujire a oamenilor să moară pentru ei, pentru a învinge moartea lor? Iar aceasta o socoteşte El lucru mare pentru El. O “slugă” care poate scăpa de moarte pe cei ce-i slujeşte, nu e în

acelaşi timp mare în calitatea lui de “slugă”, sau de “rob”? Aceas­ta arată iarăşi marea onoare ce le-o dă oamenilor; odată ce însuşi Fiul lui Dumnezeu Se face sluga lor.

172. A slujit nu numai oamenilor, ci şi pătimirilor Lui ireproşabi­le, supunîndu-Se lor, ca să facă pe om liber de ele, prin biruirea lor asemeni Lui. A slujit foamei, oboselii, durerilor premergătoa­re morţii, morţii însăşi. Le-a slujit însă ca să le învingă. S-a supus lor ca să desfiinţeze puterea lor. Acesta-i paradoxul tăriei spiri­tuale: Cel ce vrea să-şi arate tăria, evitînd suferinţa, nu e tare de fapt. Numai Dumnezeu are o astfel de bunătate, sau de tărie spi­rituală, care nu evită suferinţa, ci primeşte suferinţa. Oamenii suportau pătimirile din pricina păcatului sau a despărţirii de bu­nătatea lui Dumnezeu. De aceea nu puteau scăpa de ele decît în-suşindu-şi prin suportarea lor bunătatea lui Dumnezeu, printr-o umanitate fără de păcat. Aceasta a făcut-o Hristos. Chiar naşterea Lui din Fecioara a fost şi un act al puterii Lui, dar S-a şi supus ei.

173. În textul francez se traduce: “iar ceea ce e mai mare pentru micimea omului, e să se împletească cu Dumnezeu”. De fapt, mă­rimea omului se arată in însuşi faptul că dumnezeirea binevoieş­te să se împletească cu firea lui. Micimea lui se arată preţuită de Dumnezeu, e făcută deci mare. Sau de abia în împletirea cu Dumnezeu, omenescul îşi cunoaşte, pe de o parte, toată micimea, pe de alta, că Dumnezeu îi arată o negrăită preţuire. Dumnezeu a făcut omenescul cel mai potrivit pentru a-Şi arăta mărimea prin el, pentru ca el să se manifeste în cele mai sesizabile fapte dum­nezeieşti. Cît e de mic, omul e înzestrat cu o conştiinţă care ştie de Dumnezeu; cît e de mic cuvîntul omenesc, Dumnezeu găseşte un mijloc de a se exprima prin el cel mai clar; de a porunci prin el mării să se liniştească; cît de mici sînt mîinile omeneşti, pot vin­deca boli incurabile prin atingerea puterii dumnezeieşti de cei bolnavi prin ele. Pe de o parte se face atît de mic, că suportă toate neputinţele omenescului, pe de alta atît de mare, că prin el îşi manifestă atotputernicia. E sluga omului şi împărat al tuturor.

Totul depinde de voia Lui. Cu dt am conştiinţa că sînt mai mic, mai gol de puteri proprii, cu atît H ocupă un loc mai mare în mine; şi cu dt mi se pare că sînt mai plin de puteri proprii, cu atît îi dau loc mai mic în mine, sau am ccttştiinţa că e mai puţin în mine.

174. Fiului lui Dumnezeu făcut om s-a dat numele mai presus de orice nume, adică numele de Dumnezeu. Nu mai sînt doi purtători de nume deosebite în Hristos, d unul şi acelaşi se numeşte şi Dum­nezeu şi om, pentru că nu este nici numai Dumnezeu, nici numai om, d pentru că sînt unul şi acelaşi amîndouă, fără vreo scădere în vreuna. Iisus Hristos e un nume care cuprinde totul suprem.

175. Cînd Domnul spune că după ce vor învia toţi va preda Ta­tălui împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 15, 24), nu spune că după aceea va înceta să fie împărat împreună cu Tatăl. O spune Biseri­ca mereu prin cuvintele: “Binecuvîntată este Împărăţia Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Atund va înceta ded să mai aducă şi pe alţii la recunoaşterea Tatălui ca împărat, prin recunoaşterea Sa ca împărat, în calitate de Fiu al Tatălui. Căci altfel ar trebui să cugetăm că nu este Dumnezeu veşnic, ded singură Persoana Tatălui. Dar un împărat monopersonal mai este el un Dumnezeu al iubirii? Şi împărăţia Lui ar mai fi o împărăţie a iubirii?

176. Ce-ar fi Hristos, dacă ar înceta după învierea de obşte să mai fie împărat şi ded Dumnezeu? Cum a fost tăcut numai pentru un timp împărat şi ded şi Dumnezeu? Oare nu vom mai avea pe Hristos ca centru al rastru, în calitate de Fiul Tatălui, care S-a făcut şi Frate al nostru şi în această calitate ne-a făcut şi pe noi fii ai Tată­lui pentru ved? Dacă nu mai este Hristos Fiu din ved al Tatălui, nu vom putea fi nici noi fii ai Tatălui în veci.

177. La judecata din urmă se vor cunoaşte cei asupra cărora nu se va mai exercita lucrarea lui Hristos pentru a-i aduce în împărăţia Lui şi cei care vor deveni membri eterni ai împărăţiei Lui. Atund cei ce s-au făcut vrednid se vor arăta deveniţi în ved fii ai Tatălui şi fraţi ai Fiului Lui făcut om, ded membri ai feridtei împărăţii a Sfintei Treimi.

178. Fiul ce a lucrat pentru supunerea celor ce au voit Tatălui, a făcut $i El ca om-model acest drum. Atund, terminînd acest drum de deplină supunere a celor ce au voit Tatălui, înseamnă că a terminat şi El acest drum în sine ca model. El a coborît Ia oameni făcîndu-Se cale nu numai pînă la cruce şi înviere, d şi după aceea, fiind coborît cu fiecare la nivelul la care se află el, pentru a-l ajuta spre a se înălţa mai sus. Dar aceasta nu înseamnă că El nu este totodată la suprema înălţime, ca Fiu al lui Dumnezeu. Altfel nu ne-ar putea înălţa mereu mai sus, spre Tatăl. El este la înălţimea supremă ca Dumnezeu, dar şi coborît la nivelul fiecă­ruia, ca om, într-un fel cum săvîrşeşte şi fapte dumnezeieşti şi omeneşti, şi dt mai este pe pămînt, dă din înălţimea la care Se află dt poate da la un moment dat, puterea spre aceasta. Eunomie-nii deduceau de aid că lisus încă nu S-a supus deplin Tatălui, pentru că încă nu a avut puterea unei depline unităţi cu Tatăl. De aceea are şi El nevoie mereu de a Se înălţa în supunere faţă de Tatăl. De fapt, Iisus e coborît încă pentru oameni la nivelul fiecă­ruia, din iubire faţă de fiecare şi din voinţă. Nu pentru că e prin fire mai jos dedt Tatăl şi urcă spre El dintr-o necesitate pentru Sine şi nu va ajunge nidodată la egalitate cu Tatăl. Sau ajungînd la un anumit grad de supunere, va rămîne în ea, recunosdnd pe Tatăl la treapta de împărat suprem la care El nu se poate ridica, rămînînd cu oamenii la treapta pînă la care i-a putut ridica El, la treapta de făptura cea mai înaltă.

179. Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine, un om des­părţit, ci pentru noi. De aceea Şi-a însuşit tot ce era propriu întregii umanităţi. A făcut aceasta tocmai întrudt nu a avut păcatul şi blestemul nostru. Tocmai prin aceasta a depăşit egois­mul ce ne este propriu, putînd lua tot ce este propriu nouă, afară de păcat. E o altă formă a paradoxului. Tocmai pentru că nu e acelaşi, îşi însuşeşte vina păcatului nostru, suferind pentru el.

180. O interpretare cu totul unică şi remarcabilă a expresiei lui Pavel: “Cînd se vor supune Lui toate, atunci şi Fiul Omului Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca să fie Dumnezeu totul în toate” (I Cor. 15, 28). Fiul a coborit ca om la starea celui vinovat, deci nesupus pentru noi şi împreună cu noi, ca să ne urce împre­ună cu Sine prin pilda şi jertfa Sa la starea de totală supunere. Atunci nu vom mai fi despărţiţi de Dumnezeu, ci, împreună cu Hristos-omul, vom fi şi noi pe deplin cu Dumnezeu. El urcă în noi şi cu noi, de la vina pentru noi la scăparea de vină. Cel ce-şi însuşeşte vina altuia este cel mai nevinovat. De aceea ne scapă de păcat, pentru că n-a plătit pentru ceea ce ar fi fost El dator. El îşi însuşeşte vina nesupunerii noastre, nefiind nesupus. Plătind pen­tru ea, ne scapă pe noi de nesupunerea noastră, netrebuind să plătească pentru ea ca pentru a Lui.

în aceasta se vede iarăşi un paradox: Se prezintă Tatălui ca un nesupus, suferind pentru nesupunerea noastră, o copleşeşte din iubire faţă de Tatăl. Şi umanitatea întreagă cu care Se uneşte apare în El scăpată de pedeapsa nesupunerii. Un om care e şi Dumnezeu copleşeşte suferind prin cele bune ale Lui, toate cele rele ale noastre. Pentru noi a luat deci Fiul lui Dumnezeu ascul­tarea supunerii în faţa lui Dumnezeu, ca şi dnd ar fi fost un om simplu. Fără sâ-şi însuşească vina păcatului şi nesupunerea noas­tră, pentru că Se simte atît de mult cu noi. Ie simte toate acestea ca fiind şi ale Lui. Dacă o mamă care suferă de la toate vinile reproşate copilului, ca şi cum ea ar fi săvîrşit relele pentru care e învinovăţit, cu dt mai mult nu suferă Hristos pentru cele rele ale noastre? Dar cu dt urcă mai mult spre Tatăl, prin plata pentru aceste rele pentru noi, vine şi asupra noastră mila Tatălui pe care o vede în Fiu, pentru noi.

181. Sfîntul Grigorie aduce şi o altă precizare a faptului că Fiul nu e mai mic dedt Tatăl, cum spunea arianul Eunomie. Nu numai Fiul supune – supunîndu-Se ca om – Tatălui toate, ca să le urce Ia înălţimea unirii cu Sfînta Treime, d şi Tatăl conlucrează cu Fiul la

această lucrare a Lui. Fiul face lucrurile Tatălui, care este în El (In. 10, 37-38). S-ar putea spune că chiar faptele omeneşti ale lui Hristos, inclusiv pătimirea, avînd ca ipostas sau ca Subiect pe Fiul lui Dumnezeu, sînt şi ale Tatălui, care sînt în Fiul Său. Are loc ded un fel de coborire a Tatălui la aceste fapte. Căci ele au o putere în ele şi de aceea sînt mîntuitoare. Cînd Fiul suferă pentru oameni, Tatăl nu e insensibil la această suferinţă. Ded şi Tatăl şi Fiul lucrează împreună la înălţarea oamenilor.

182. A se vedea sfîrşitul capitolului 3.

183. Se afirmă ceea ce am spus la nota 181.

184. Hristos era ascultător şi supus ca om, nu ca Dumnezeu. Căci atît ascultarea dt şi neascultarea arată o dependenţă, o existenţă cauzată; ele nu sînt proprii Iui Dumnezeu, Care nu are pe cineva superior, faţă de care poate fi fie ascultător, fie neascultător, în cazul dintii primind o răsplată bună, în al doilea o pedeapsă.

185. Numai trăind ascultarea deplină de Dumnezeu, uneşte Hris­tos umanitatea Sa cu Sine ca Dumnezeu, deci şi pe a noastră, dnd ne unim cu El. A fi om deplin realizat înseamnă a fi deplin unit cu Dumnezeu prin ascultarea cu fapta, avînd unită voinţa de om cu voinţa lui Dumnezeu.

186. Cînd Iisus cere “să treacă acest pahar de la Mine”, sau ‘Dum­nezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”arată şi pînă unde putem noi suporta anumite încercări, ca Dumnezeu să nu ne lase în încercări mai grele dedt cele ce le putem suporta, d să ne aducă iertarea şi prin suportarea unor încercări mai mici.

187. Iisus suferea de foame, de frica morţii etc. Dar cu dt mai mult nu suferă de acestea oamenii de rînd, pentru slăbidunea lor morală? Ded dacă Iisus are mai multă putere pentru a Ie învinge, omul de rînd se va bucura de o iertare milostivă pentru clătina­rea şi chiar pentru căderile lui- Dar aceasta nu trebuie să ne în­demne Ea mai puţină luptă cu încercările.

188. E un mai mare lucru că Hristos Se Iasă ispitit coborind la nivelul omenesc dedt acela că noi sintem în oarecare măsură biruiţi de ele, adică cel puţin clătinaţi de ispite, sau căzând în oarecare măsură sub puterea lor. E un mare lucru că ipostasul dumnezeiesc S-a făcut om, atît de autentic, încît a putut şi simţi ispitele trăite de omul obişnuit.

189. Lăsîndu-Se ispitit în mod real, dar biruind ispita, dă şi oame­nilor de rînd ispitiţi un ajutor, poate într-o oarecare măsura să reziste ispitelor, iar în altă măsură pridnuindu-le iertări, cunos-dnd din proprie experienţă dt de grea este ispita.

190. La sfîrşit vor fi aduşi la Dumnezeu to^ cei ce au crezut in El, atît prin raptul că au rezistat în oarecare măsură ispitelor ca şi Hristos, cît şi prin faptul că vor fi iertaţi fiindcă n-au putut rămî­ne tot atît de neclintiţi de ispite, ca şi Hristos. Căci trăind şi el aceste ispite şi biruindu-le, pe de o parte le-a dat şi oamenilor puterea să reziste, pe de alta le-a iertat neputinţa de a nu le fi rezistat cu totul, cunoscând puterea ispitelor; sau nu va restabili Dumnezeu numai pe cei ce au putut rezista pe deplin ispitelor, d şi pe cei ce n-au reuşit aceasta, cu toată silinţa lor, iertîndu-le aceste neputinţe.

191. Nu se va topi în Tatăl şi Fiul, socotit ca desprinzîndu-Se pentru o vreme din El, ca să le adune în Sine pe toate celelalte, ca apoi să le topească pe toate împreună cu Sine în Tatăl. nici chiar sabelienii nu afirmau acest panteism.

192. Arienii (în vremea Sfîntului Grigorie, prin Eunomie) soco­teau că expresia lui Hristos că Tatăl e mai mare, arată că El chiar neîntrupat este creatură (prima creatură) a Tatălui, deci nu e Dumnezeu. Dar întrudt Hristos se declară de multe ori “una” cu Tatăl, ded “egal” cu El, cum mai poate fi Acelaşi şi “mai mare” şi “egal”? Sfîntul Grigorie împacă aceste două expresii ce par con­tradictorii, arătînd că Tatăl este “mai mare” în calitate de Născă­tor, sau de cauză a Fiului; dar ei sînt egali prin identitatea firii.

193. Se trece la explicarea celui de al doilea text: ‘Dumnezeul Meu şi al vostru” (In. 20,17).

194. Dumnezeu şi Tatăl sînt Unul. Dar Dumnezeu, fiind Dumne­zeu prin fire, nu e şi Tată prin fire, d prin relaţia sau unirea dintre două Persoane în aceeaşi fire. Ci în Fiul întrupat S-a arătat Dumnezeu ca Tată al slavei. Cum s-ar cunoaşte că Dumnezeu e un Tată al slavei, dacă nu S-ar fi întrupat Fiul Lui?

195. Pe de o parte se spune că Hristos le primeşte acestea ca om. Dar le primeşte ca om de la Sine ca Dumnezeu, ded le are şi ca om, întrudt Ie are ca Dumnezeu prin fire, nu prin har, nu ca dobîndită de o persoană omenească de la o Persoană dumneze­iască deosebită. Prin aceasta Sfîntul Grigorie le arată iarăşi arieni­lor că Hristos nu e numai om (creatură), d şi Dumnezeu. Ded primeşte cele dumnezeieşti de la Sine însuşi. Şi ca Dumnezeu le are şi prin fire. Arienii (Eunomie), socotind că le primeşte acestea ca o persoană creată (prima creatură) nu cunoşteau în Hristos Persoana dumnezeiască ce a luat şi firea omenească, dîndu-i El însuşi ca Dumnezeu, aceste puteri, firii omeneşti.

196. Dacă Hristos ar fi vindecat oamenii care nu credeau în dum­nezeirea Lui, aceştia ar fi fost întăriţi în necredinţa lor şi ar fi întărit în necredinţă şi pe alţii. Ar fi socotit că vindecarea lor se datoreşte cine ştie cărui proces necunoscut al naturii.

197. Răul înseamnă împuţinare a existenţei şi distrugere a ei. Dacă există existenţa fără început, ea trebuie să dureze etern, deci nu se poate împuţina şi distruge. Un “Sein zum Tode” nu e Sein cel adevărat, care e Dumnezeu. Nu poate fi o existenţă din veci care să fie mişcare spre neexistenţă. Căci din ce ar răsări un Sein suprem care ar fi în sine mişcarea spre nimic? Şi dacă exis­tenţa e binele, nu poate fi aceeaşi existenţă eternă izvor al binelui şi al răului, cum afirmă sistemele dualiste.

198. Nu se poate să fie din eternitate o existenţă, care ar avea înainte de ea nimicul. Căci cum s-ar ivi existenţa? Ea trebuie să aibă din eternitate în ea totul: şi conştiinţă personală, şi iubire, deci Treime de Persoane desăvîrşit unite prin iubire, sau de o fiinţă.

199. Tatăl ca Dumnezeu nu poate face decît binele, ca ceea ce promovează existenţa (creată). Fiul născut din El nu poate să facă ceva contrar Tatălui.

200. În cazul că Fiul ar fi o creatură, existenţa creaturilor ar fi un produs necesar al lui Dumnezeu.

201. Fiul nu e cauzat de Tatăl, cum sînt cauzate creaturile de Dumnezeu.

202. Cînd Hristos produce, printr-o mişcare spre un bolnav, sau spre ceva material (la umblatul pe mare), o faptă cu puterea Lui dumnezeiască, El nu e singur, ci şi Tatăl este în El. Deci şi Tatăl Se mişcă spiritual în acea faptă, îndreptîndu-Şi atenţia spre bolnav, spre acel lucru material. întreaga Sfînta Treime se mişcă în acea faptă. Căci şi Duhul Sfînt vine prin umanitatea Lui de la Tatăl, în simţirile duhovniceşti şi în faptele de putere ale oameni­lor. Chiar în crearea lumii şi în conservarea şi în guvernarea ei este angajată prin Fiul întreaga Sfînta Treime. Lumea nu e prin sine şi nu se mişcă în toate ale ei exclusiv prin sine. Dumnezeu Cel în Treime e prezent în toate în mod activ, cum se spune mai departe.

203. Cred că termenul grec “pe siguranţa Lui” se referă la puterea susţinătoare a lui Dumnezeu Cel în Treime. Lumea e susţinută şi guvernată şi toate cele bune ale ei sînt făcute de Dumnezeul co­muniunii iubitoare, nu de o Persoană divină singulară.

204. Nu dă Tatăl singur pe Duhul lui Hristos ca om, nici măsurat; ci-L dă şi Esus Sieşi ca om şi nemăsurat.

205. În tot capitolul acesta se accentuează că tot ce este al Tatălui este şi al Fiului. Se accentuează comuniunea Lor. Dar şi în cazul oamenilor, ceea ce este comun nu e al unuia singur. Cu atît mai mult are aceasta loc în Dumnezeu. Vîrful suprem al existenţei nu poate fi decît o existenţă a comuniunii sau iubirii interpersonale.

206. E răspunsul dat de Hristos celui ce I-a spus: “învăţătorule bun”. După arieni, prin acest răspuns ar fi declarat că El nu este Dumnezeu.

207. Numai ca un singur Dumnezeu adevărat, el a putut trimite pe Iisus Hristos cu atita autoritate Dacă L-ar fi trimis unul din mulţii zei, ce autoritate deosebiră ar fi avut Hristos? Numai un singur Dumnezeu adevărat, mai presus de forţele naturii, ne poate min­tui de coruperea definitivă la care ne condamnă acestea. Numai un unic Dumnezeu adevărat poate trimite unul egal cu Sine, care ne poate mîntui de moarte. Dacă nu e un astfel de trimis, nu este nici Dumnezeu Cel adevărat. Iisus Hristos este singurul argu­ment viu ca există un Dumnezeu adevărat.

208. Cărturarul, socotind pe Hristos simplu om, credea, conform Legii, că şi omul de rînd poate fi atît de bun ?ndt să împlinească tot ce cerea Dumnezeu prin Legea dată prin Moise. Dar Hristos, chiar cugetînd la Lege, ştia că omul nu poate face tot binele cerut de Dumnezeu prin ea. De aceea S-a făcut El însuşi, Cel ce era Fiul lui Dumnezeu, om, ca să dea putere omului să împlinească tot binele.

209. Al zecelea argument adus de arieni, că Fiul nu e Dumnezeu, nu e egal cu Tatăl.

210. E vorba de Sfîntul Vasile cel Mare (Ep. 236; P. G. 37, 877C-880C; după P. Gallay, op. dt., p. 59, nota 2).

211. Nu ştie Fiul ziua şi ceasul sfîrşitului, fără Tatăl. Dar nu voieşte să le spună, pentru că nici Tatăl nu voieşte, că oamenilor nu le-ar folosi aflîndu-le înainte. I-ar face pe cei mai depărtaţi de acel sfîrşit nepăsători, iar pe cei apropiaţi i-ar cuprinde panica. Pe de altă parte, Dumnezeu ţine seama în aducerea sfîrşitului şi de dezvoltarea voită a vieţuirii umanităţii, cum se arată în Scriptură, ţinînd seama Dumnezeu în alte ocazii de purtarea oamenilor, nu nesocoteşte libertatea oamenilor. Dar hotărăşte dnd, datorită şi comportării oamenilor, va aduce sfîrşitul.

212. Aceasta o spune Sfîntul Grigorie referindu-se la arianul Eunomie, care declara că termenul “nenăscut” defineşte dumne­zeirea, ded, dacă Fiul este născut. El nu este Dumnezeu.

213. Dacă nici aerul creat nu-1 putem inspira în întregime, nici apa n-o putem bea toată, cum am putea cuprinde în vocea noas­tră sau în cuvintele noastre mărginite dumnezeirea nemărginită? Dacă şi cele create de El au dimensiuni pe care omul nu le poate cuprinde în întregime, cum L-am cuprinde pe Cel nemărginit în cuvintele noastre, care exprimă înţelesuri mărginite?

214. P. Gallay, traducătorul francez al acestei lucrări, (op. dt p. 263, nota 3) apropie această expresie de cea a lui Pindan “Ce este Dum­nezeu? Ceea ce este Totul”.

215. P. Gallay (op. cit, p. c nota 4) dtează dintr-un autor: “Locul nostru nu e Totul”. Corpul leagă şi ţine în prinsoare sufletul, idee scumpă lui Platon.

216. “Totul” e un nume potrivit pentru Dumnezeu numai întrudt Lui nu-1 poate lipsi nimic din tot ce există. Ded din puterea Lui pot să şi provină toate. De aceea, un alt nume potrivit pentru Dumnezeu este “Cel ce este”, dar sînt potrivite şi “Desăvîrşitul” sau “Atotbiruitorul” sau “Atotferidtur. Dar numele din urmă im­plică Persoana în unirea comuniunii depline cu alte Persoane, ded Treimea Persoanelor de o fiinţă.

217. Dumnezeu Şi-a descoperit ca numele cel mai potrivit şi cel ce îl cugetăm şi noi astfel, cugetînd cu credinţă la El. EXISTENŢA e ceea ce e prin excelenţă pozitiv. Dumnezeu nu poate fi decît existenţa deplină, prin Sine, prin excelenţă. Nedeplinătatea existenţei trăite de noi în mod conştient presupune ea însăşi, pentru explicarea ei, o existenţă prin sine desăvîrşită.

218. P. Gallay (op. dt, p. 265, nota 1) dtează învăţaţi care socotesc că etimologia cuvîntului Oeos este necunoscută. S-ar putea ca atît termenul grec, dt şi cel latin, Oeus, să aibă legătură cu “a vedea”, de unde şi cuvîntul “ziuă”. Ded nu e străin nici de înţele­sul “lumină”.

219. Ded şi numele de Dumnezeu – cu înţelesul de foc mistuitor -şi cel de “Domn”, exprimă o relaţie a lui Dumnezeu cu cele infe­rioare, nu ceea ce este El în sine. Ded exprimă o lucrare a Lui, din bogăţia Lui nemărginită. Dar aceasta e o cunoaştere a lui Dumnezeu de către făpturile conştiente printr-o anumită, în orice caz parţială, experienţă a unora din lucrurile in care se simte puterea şi dragostea Lui.

220. Dumnezeu fiind “Cel ce este”, este o existenţă totală prin Sine. N-a fost dneva înainte de El, sau nu va fi ceva după ce ar putea înceta EL Fiind Cel ce este, este prin Sine, ded fără să aibă pe altcineva drept cauză sau succesor. El este fără început şi fără sfîrşit Nu e limitat nici de ceva anterior sau de ceva posterior Lui, nici nu e împuţinat în existenţă, sau ceva posterior existen­ţei, prin faptul că ar avea o existenţă care se sfîrşeşte.

221. Nu cunoaştem pe Dumnezeu în Sine, ca existenţă nemărgi­nită şi fără început prin Sine, sau în firea Sa. Dar îi cunoaştem faptele iconomiei Sale, adică ale atenţiei Sale faţă de noi, îndrep­tate din iubire spre mîntuirea noastră de moarte şi spre pregăti­rea pentru viaţa noastră \ eşrricâ în bucuria comuniunii cu EL Iar în aceste fapte simţim puterea Lui lucrătoare în ele. Puterea lui Dumnezeu se arată însă şi în menţinerea lumii create şi a armoni­ei, orinduită spre a susţine pe oameni în existenţă şi într-o legătu­ră reciprocă. Şi chiar dnd aceştia nu folosesc lumea altfel. Dum­nezeu totuşi menţine lumea ca o condiţie a existenţei oamenilor; şi îi menţine şi pe ei, într-o legătură, chiar cînd nu se iubesc şi nu-L iubesc pe El, aşa cum voieşte El, spre fericirea lor. Aceasta ne face să cugetăm că Dumnezeu, chiar ca Treime în Sine, este un Dumnezeu al comuniunii iubitoare. Dacă îl experiem ca Dumnezeu al relaţiei, datorită iconomiei Lui, aceasta ne ajută să înţelegem şi că este în Sine un Dumnezeu al comuniunii iubitoare interpersonale.

222. Dumnezeu nu este numai existenţă fără de început, d şi existenţă iubitoare fără de început. Numai aşa este existenţă desăvîrşită. Ca atare. El este din eternitate comuniunea iubitoare, mai bine zis tripersonală. Numai o Persoană poate iubi şi numai o altă Persoană poate fi iubită. De aceea, Dumnezeu trebuie să fie din eternitate existenţa bi sau tripersonală. Dumnezeu este exis­tenţa perfectă, este existenţa tripersonală, dar de o unitate desă­vîrşită în fiinţă din eternitate. Nu se poate închipui că odată n-a fost nimic. Dar nu se poate închipui nici să fie mereu altă şi altă cauză imperfectă a existenţei. Este din eternitate o existenţa egală cu comuniunea iubitoare. O Persoană este din eternitate Tată şi alta Fiu, în iubirea cea mai deplină şi în Duh Sfînt, care să mă­rească iubirea fiecărei Persoane de cealaltă. Există din ved iubi­rea. De aceea simţim şi noi, persoanele create, atîta bucurie şi atîta nevoie una de alta. De aid durerea sufletească a unei per­soane pentru suferinţa alteia. Orice păcat este simţire şi faptă împotriva iubirii, şi de aceea şi împotriva Iui Dumnezeu.

223. Oricine e născut, este un cuvînt substanţial al celui ce l-a născut, o rostire a fiinţei lui. La oameni, fiul nu e o definiţie atotcuprinzătoare a tatălui, Căci la ei tatăl are mai mulţi fii. Dar la Dumnezeu, fiind un unic Fiu, El este o definiţie integrală a Tatălui sau o rostire integrală a fiinţei Lui. Dumnezeu fiind persoană, nu poate să nu vorbească, să nu Se exprime, comunidndu-Se ca Per­soană. Şi fiind din eternitate, din eternitate Se rosteşte, din eterni­tate naşte din fiinţa Lui Cuvîntul. Dar fiind un Cuvînt fiinţial, e şi un Cuvînt personal, care şi El simte pe Tatăl ca pe Cel ce L-a năs­cut cu iubire şi poate răspunde şi El Tatălui cu iubirea Lui, comu-nidndu-1 fiinţa Sa, la rindul Său, dar ca Fiu care a primit-o de la Tatăl. Prin minunile şi învierea Sa, a dovedit Apostolilor şi, prin ei, nouă tuturor, nu prin speculaţii, ci prin vedere simplă şi di­rect, dar deplin convingător, că este cu adevărat Fiul unui Tată fără de început şi fără de sfîrşit şi ca atare ne va asigura şi nouă viata veşnică.

224. Dar chiar în faptul că în toate cele ce sînt există o raţiune şi ded un cuvînt prin care se defineşte, arată că ele sînt ale Cuvîn­tului creator, ded ale Cuvîntului dumnezeiesc.

225. Raţiunile lucrurilor, exprimîndu-se prin cuvinte, pot fi numite şi cuvinte. Prin cuvintele Sale, exprimînd nişte raţiuni, a dat fiinţă tuturor lucrurilor.

226. Cine nu crede într-un Dumnezeu care le-a făcut toate prin Cuvîntul Său, construieşte fel de fel de teorii mindnoase, contra­zicătoare pentru explicarea lumii. Ba vede chiar în forţele lumii tot felul de contraziceri. Toate îşi au unitatea numai în Cuvîntul cel Unul al Tatălui. El este unicul Adevăr al tuturor, unica Raţiu­ne a lor.

227. Cunoştinţa ştie care e sensul vieţii. Şi acest sens e pozitiv şi reprezintă viaţa, deci şi bucuria. Neştiinţa e ruptă de realitatea adevărată; cel neştiutor nu ştie pentru ce trăieşte, sau nu ştie că va trăi în veci, pentru că nu ştie de Dumnezeu. El este întuneric şi înaintează în nefericire.

228. “Lumina” şi “viaţa” au un conţinut identic, pentru că întune­ricul acoperă viaţa, acoperă existenţa, o împuţinează. Siguranţa vieţii veşnice şi bogăţia, puteri şi daruri nesfîrşite dau lumina existenţei. Şi viaţa bucuroasă este numai în comuniunea interper-sonală iubitoare. Aceasta o are suprema existenţă şi aceasta ne-o asi­gură şi nouă. Trăirea în izolare nu aduce bucurie, ci îngustare şi întuneric. Dar viaţa veşnică, veşnic îmbogăţită şi plină de bucurie nu o avem dedt în Dumnezeu cel în Treime, existenţa tară început fără sfîrşit, existenţa comuniunii in iubirea neîmpuţinată.

229. Primind însuflarea Duhului lui Dumnezeu, îl putem sufla şi noi, ded trăi duhovniceşte. În general însă, suflăm chiar biologic, pentru că ne insuflă viaţă puterea Lui. nici o vietate nu trăieşte fără Dumnezeu, dar nici fără să sufle şi ea din puterea lui Dumnezeu.

230. Ele exprimă fapte ale lui Hristos ca Dumnezeu, dar fapte în favoarea noastră, care ne-am ridicat la viaţa în Dumnezeu.

231. Cel ce unge, sau Dumnezeu, Se face Persoană a firii ome­neşti, ded om, şi Cel uns e nu numai om, d şi Dumnezeu. Dum­nezeu Se face om, fără să înceteze a fi Dumnezeu. Căci îşi în­suşeşte cele omeneşti, putînd aceasta ca Cel ce a creat pe om “după chipul” Lui; şi devenit om fără a înceta să fie şi Dumnezeu, face şi cele dumnezeieşti.

232. Dacă nu ar fi şi Dumnezeu şi om, nu ar putea fi “cale* şi “uşă”. Fiind om, a coborît pînă la noi; fiind şi Dumnezeu, ne poate duce prin Sine la Dumnezeu şi ne ajută să intrăm în comu­niunea cu El.

233. Este fără mamă ca Dumnezeu şi tară tată, ca om.

234. Nu are înaintea Lui o genealogie, ca Fiu al lui Dumnezeu.

234a. Putem urca la îndumnezeirea noastră şi prin cele umilite sau omeneşti ale lui Hristos, pentru că nu sînt lipsite de prezenţa în ele a puterilor dumnezeieşti. Şi cele dumnezeieşti ale Lui nu sînt despărţite de cele omeneşti.

Din “Cele cinci cuvântări teologice” de Sf Grigore Teologul

Sursa: http://www.sfgrigoriedenazianz.ro/24/despre-fiul-2/

Astazi 3 decembrie se implinesc 20 de ani de la adormirea marelui filosof roman Petre Tutea.

Petre Ţuţea a vazut lumina zilei la 6 Octombrie 1902 în satul Boteni, Muscel, în familia unui preot. Urmează liceul Neagoe Basarab din Câmpulung, Gh. Bariţiu din Cluj; Facultatea de Drept la Universitatea din Cluj, Universitatea Humboldt din Berlin unde studiază formele de guvernământ. Termină ca doctor în economie politică şi drept si devine discipol al lui Nae Ionescu.

Colaborează la diverse publicaţii naţionaliste, în special la ziarul Cuvântul condus de Nae Ionescu, ziar de înaltă factură intelectuală, alături de Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Gheorghe Racoveanu, Mircea Vulcănescu şi alţi exponenti straluciţi ai elitei intelectuale legionare, unde scrie numeroase articole de substanţă, studii de economie şi politică. Românismul generatiei legionare interbelice, marele intelectual l-a definit simplu:

” A însemnat să fim noi înşine…” (vezi lucrarea Petre Tuţea – Între Dumnezeu şi Neamul meu, Fundaţia Anastasia, Bucuresti, 1992).

În cadrul Guvernului Naţional-Legionar instaurat după 6 Septembrie 1940, Petre Ţuţea a îndeplinit funcţia de Şef de Serviciu şi apoi Director în Ministerul Economiei Naţionale.

După venirea comuniştilor la putere, Petre Ţuţea este arestat şi condamnat mai întâi la 5 ani închisoare (1948-1953), apoi la 18 ani de muncă silnică din care a executat 8 ani în această fază (1956-1964) în diverse penitenciare (Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari), dar mai ales la Aiud unde era concentrat grosul vârfurilor legionare, fiind eliberat în anul 1964 cu sănătatea zdruncinată în urma torturilor indurate:

“– Tot ce-am suferit – declara Petre Tutea –, aş fi neconsolat şi aş fi fost în tot timpul claustrării mele, în timpul prizonieratului meu în temniţă… dacă n-aş fi trăit convingerea fermă că îmi face cinstea suferinţei unui mare popor… greu de istorie şi de viitorul lui strălucit”. (ibidem). Hărţuit în permanenţă de regimul comunist prin autorităţile sale represive, Petre Ţuţea a avut curajul să-şi exprime convingerile sale legionare până în ultimele clipe ale vieţii:

“– Un Român absolut trebuie să fie legionar”, spunea el. “Corneliu Codreanu a fost o PERSONALITATE. Personalitatea e un ins care influenţează ambianţa prin simpla lui forţă harismatică; un om cu har. Si Codreanu a avut acest har, a facut o Miscare puternică” (ibidem). Pentru ca tot el să revină şi să adauge:

“– Legionarismul a fost o revoluţie pentru că a însufleţit o generaţie, construind ordinea de stat pe substanţa istorică a poporului român” (ibidem).

Continuu sub observaţia agenţilor securităţii comuniste după eliberarea sa din închisoare, Petre Ţuţea a suferit enorm, dar cu stoicism, şicanele repetate ale acestora. Numeroasele descinderi la locuinţa sa modestă de lângă Cişmigiu, au dus la confiscarea a numeroase manuscrise, studii şi materiale la care acesta lucra.

https://acvila30.wordpress.com/2011/12/02/3-dec-2011-petre-tutea-20-ani-de-la-trecerea-sa-la-domnul/

Din cugetarile lui Petre Tutea

1. Se spune ca intelectul e dat omului ca sa cunoasca adevarul. Intelectul e dat omului, dupa parerea mea, nu ca sa cunoasca adevarul, ci sa primeasca adevarul.

2. Am avut revelatia ca in afara de Dumnezeu nu exista adevar. Mai multe adevaruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevar. Iar daca adevarul este unul singur, fiind transcendent in esenta, sediul lui nu e nici in stiinta, nici in filozofie, nici in arta. Si cand un filozof, un om de stiinta sau un artist sint religiosi, atunci ei nu se mai disting de o baba murdara pe picioare care se roaga Maicii Domnului.

3. Acum, mai la batranete, pot sa spun ca fara Dumnezeu si fara nemurire nu exista adevar.

4. O baba murdara pe picioare, care sta in fata icoanei Maicii Domnului in biserica, fata de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, asta moare asa, dihor.

5. Eu cand discut cu un ateu e ca si cum as discuta cu usa. Intre un credincios si un necredincios, nu exista nici o legatura, ala e mort, sufleteste mort, iar celalalt e viu si intre un viu si un mort nu exista nici o legatura. Credinciosul crestin e viu.

6. Ateii si materialistii ne deosebesc de animale prin faptul ca nu avem coada.

7. Ateii s-au nascut, dar s-au nascut degeaba.

8. Eu nu detest burghezia. Eu m-am lamurit ca un om care vrea sa fie bogat nu este un pacatos. Spunea odata un preot batran: Circula o zicala ca banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu il concep ca pe o scara dubla. Daca-l posezi, indiferent in ce cantitati, si te misti in sus binefacator pe scara, nu mai e ochiul dracului. Iar daca cobori, atunci te duci cu el in infern, prin vicii, prin lacomie si prin toate imperfectiile legate de orgoliu si de pofta de stapan.

9. Nu pot evita neplacerile batranetii si nu ma pot supara pe Dumnezeu ca m-a tinut pina aproape la nouazeci de ani. Insa batranii au o supapa foarte inteleapta: au dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitata. Cand ma gandesc la suferintele batranetii, imi dau seama ca in natura asta oarba cel mai mare geniu este geniul mortii. Faptul ca murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

……………….

18. In afara de carti nu traiesc decat dobitoacele si sfintii: unele pentru ca n-au ratiune, ceilalti pentru ca o au intr-o prea mare masura ca sa mai aiba nevoie de mijloace auxiliare de constiinta.

19. Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meserias de geniu, fiindca materia ii premerge. Prima idee de creatie reala, au adus-o in istorie crestinii.

20. De creat doar zeul creaza, iar omul imita. Eu cand citesc cuvantul creatie – literara, muzicala, filozofica – lesin de ras. Omul nu face altceva decat sa reflecte in litere, in muzica sau in filozofie petece de transcendenta.

21. Cum sa fie creatura creator? ”Hai tata, sa-ti arat mosia pe care ti-am facut-o cand nu eram in viata…” Pai cum sa fie creatura creator?

22. Omul e un animal care se roaga la ceva. Cauta un model ideal. Si uneori nimereste, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal si succesiunea fenomenului din el sunt crestinii. Crestinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist.Crestinismul este pur si simplu. Despre crestinism, Bergson spune ca noi il respiram. Are materialitatea aerului. Seamana cu aerul. Noi suntem crestini fara sa vrem. Si cand suntem atei suntem crestini: ca respiram crestinismul cum respiram aerul.

23. Crestinismul nu e ideologie, ca atunci se aseamana cu marxismul. Religia e expresia unui mister trait, or ideologia e ceva construit.

24. A fi cresti inseamna a cobori Absolutul la nivel cotidian. Numai sfintii sunt crestini absoluti. Altminteri, crestinismul, gandit real, e inaplicabil tocmai pentru ca e absolut.

25. Suveran fata de natura, supus Divinitatii, nemuritor si liber prin depasirea extramundana a conditiei sale – acesta este omul crestin.

26. Nimic nu poate inlocui crestinismul; nici toata cultura antica precrestina. Eu sunt de parere ca apogeul Europei nu e la Atena, ci in Evul Mediu, cand Dumnezeu umbla din casa in casa. Eu definesc stralucirea epocilor istorice in functie de geniul religios al epocii, nu in functie de ispravi politice.

27. Iisus Hristos este eternitatea care puncteaza istoria.

28. Daca nu cunosti revelat – prin gratie divina – sau inspirat, nu cunosti nimic. De pilda, povestea cu marul lui Newton, care a cazut. Nu stiu unde am citit eu stupiditatea asta: ”Il tomba dans une méditation profonde qui l?a conduit jusqu?a la loi de la gravitation universelle”. Si eu spun: daca Newton gandea pana la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai intelept. Cand a fost intrebat cum a descoperit gravitatia, a zis: Am fost inspirat. Pai scrie pe mar, sau scrie undeva in natura ” legea gravitatiei”? Fenomenele lumii interioare si ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom si orgolios creds ca exploreaza lumea interioara si exterioara cu jocul lui de ipoteze si ca descopera ceea ce vrea el. El cauta; dar eu spun ca el cauta, nu ca afla. Sau daca afla, trebuie sa fie ca Newton, inspirat.

29. Bergson e mai cuviincios ca Aristotel si zice ca democratia e singurul sistem compatibil cu libertatea si demnitatea umana, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selectiune a valorilor. Deci democratia e sistemul social in care face fiecare ce vrea si-n care numarul inlocuieste calitatea… Triumful cantitatii impotriva calitatii. Bergson a fost acuzat in micul dictionar filozofic al lui Stalin ca e fascist.

30. Fara sa gandesc in stilul darwinismului social, nu pot sa raman indiferent la incapacitatea democratiei de a asigura selectiunea naturala a valorilor. Democratii gandesc corpul social aritmetizat: numara capetele toate si unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e parerea mea despre democratie.

31. Eu cred ca omul e facut de Dumnezeu si cred ca Dumnezeu n-a instalat nici un drac in el. Nu pot sa spun ca Dumnezeu a facut un om purtator de drac. Daca omul e faptura lui Dumnezeu, dracul intra ocolit acolo, nu intra cu voia Lui.

32. Un filozof care se zbate fie sa gaseasca argumente pentru existenta lui Dumnezeu, fie sa combata argumentele despre inexistenta lui Dumnezeu reprezinta o poarta spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Cand il intreaba Moise pe Dumnezeu: Ce sa le spun alora de jos despre Tine? – Dumnezeu ii spune: Eu sunt cel ce sunt.

33. In fata lui Dumnezeu, geniul e var primar cu idiotul.

34. Binele si raul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu fata de oameni.

35. Carui barbat nu-i plac femeile? In primul rand le iubesti pentru farmecul lor, si in al doilea rind le iubesti pentru ca fac oameni.

36. Eu incerc o experienta: incerc sa ma deparazitez de filosofie, de paduchernita metafizicii. Cioran s-a deparazitat mai demult, desi face filozofie. Un prieten de-al meu zice: te deparazitezi, dar folosesti sculele ei. Da, dar daca ma urc in tren, nu inseamna ca zeul meu e calea ferata.

37. In Evul Mediu s-a formulat de catre filozofii sireti teoria adevarului dublu: secundum fidem – adevarul dupa credinta si secundum rationem – adevarul dupa ratiune, ca sa aiba cale libera pentru filozofie. Adica sa rataceasca pana ii ia dracul… Ca poti, in filozofie, sa ratacesti pina devii nauc. Ce-au realizat filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au nici un adevar.

38. Babele evlavioase merg la absolut rugandu-se, iar filozoful trancanand silogisme.

39. Francmasoneria doreste puterea cu lozinci democrate. Nu sunt religiosi, au o singura religie: propria lor doctrina. Pe dusmani ii anuleaza social. Au o structura supranationala, deci sunt antinaturali. Toti cei care aspira la unitatea speciei om anuleaza principiul competitiei intre popoare; anuleaza insusi principiul civilizatiei moderne, nascuta prin lupta.

40. Geniul e relief, noutate, inventie, creare de epoca si stil. Nu e neaparat un intelept, ci un suprainteligent. Geniile sunt originale, in masura in care originalitatea e posibila. In fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin incercarea de a imita mereu Divinitatea, prin proximitatea fata de divin, geniul e mai apropiat de cer; dar nu sint in masura in care e apropiat sfantul.

41. In fata lui Dumnezeu nu exista genii, Dumnezeu lucrand nu cu genii, ci cu oameni.

42. Dumnezeu a facut lumea si pe om; si cu om a incoronat creatia sa. Si l-a insarcinat sa cunoasca lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. – Originea primordiala a capacitatii de a determina numele lucrurilor, care este o operatie logica; originea mistica a gandirii logice.

43. Aparitia unui mare ganditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdarit si se spala. Gandirea este o ”spalare” a creierului. Asta ma face cateodata sa cred ca gandirea nu e din creier si ca acest creier e numai un sediu… De ce gandirea nu e produsa de creier, care e numai un sediu? Fiindca n-o produc toate creierele. Daca inteligenta ar fi produsul creierului, atunci intre Goethe si nea Ghita n-ar mai fi nici o diferenta.

44. Am auzit odata un profesor de la Politehnica; am avut impresia ca asist la un balet de ursi. Daca intr-un salon, intr-un colt, unul fumeaza si tace, ala e inginer… Inginerul e practic, savantul nu e practic. Cand i s-a spus lui Max Planck, creatorul fizicii cuantice, ca s-a mai gasit o aplicatie, el a spus: care e, ma? Uite care… – Ca sa vezi, nici nu m-am gindit!

45. Inteligenta, oricat de mare nu e suficienta pentru a te curata de prejudecati. Cu cat inteligenta e mai mare, cu atat prejudecata e mai voinica, pentru ca ai aparat s-o justifici.

46. Intrebat fiind cum intelege gandirea, in forma pura sau in exemple, Nae Ionescu a raspuns: exemplele au fost lasate de Dumnezeu pe pamant pentru ca ideile sa fie sesizate senzorial si de prosti.

47. Nu stiu de ce gluma asta de-a face istorie se practica atat de mult. Daca ai cultul istoriei, ai cultul aparitiei si disparitiei; e consolator acest joc? Istorismul, adica perspectiva istorica asupra vietii si lumii, a dus in cimitir. Ne inecam in istorie. Pentru ca istoria nu te invata numai sa faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce insemnezi in interiorul unui popor devine discutabil prin faptul ca nu poti, la infinit, sa lucrezi la facerea ta, ci dispari si apare altcineva care, chiar daca nu te inlocuieste, te prelucreaza. Si daca nu poti iesi din devenire, nu poti scapa de tristete; tristetea metafizica e fructul devenirii. Sunt prosti istoricizanti care se consoleaza prin devenire. Devenim mai civilizati, nu? Sau mai culti… Adica murim ca si caprele, numai ca e mare lucru ca exista Kant, Descartes, exista Newton, ma rog, atatia mari creatori de cultura, si exista si fauritorul de religie, Hristos – dar nu ne intereseaza!

48. Istoria e intemeiata pe istoria dintre Eva si dracul. Asa incepe istoria, aceasta ratacire a omului, ca o damnatie, iar la aparitia lui Hristos, atunci s-au suprapus teandric omul divinizat si divinitatea om si istoria a fost anulata.Cioran are o afirmatie extraordinara: Istoric este tot ceea ce este supraistoric. Crestinismul a punctat supraistoric, desi a aparut in istorie.

49. Sunt doua mari discipline guvernate de principiul ireversibilitatii: termodinamica si istoria.

50. Nu e om, Kant. N-a reusit sa fie om cu toata stabilitatea lui. Iar badea Gheorghe, care se sincronizeaza cu clopotele de la biserica, e laureat al premiului Nobel pe langa Kant

……………………………….
4. Unde e omul, in imanenta, absolut liber? Intr-o bisericuta din lemn din Maramures, unde sacerdotul crestin vorbeste de mistere, de taine, si se lasa invaluit de ele ca si credinciosii.

55. Omul e liber si eliberat numai in templul crestin, acolo, in ritual, cand se comunica tainele care ii invaluiesc deopotriva si pe sacerdot, si pe credinciosi. Ca sa fii cu adevarat liber, trebuie sa inlocuiesti infinitul si autonomia gandirii cu credinta in Dumnezeul crestin: ”Robeste-ma Doamne, ca sa fiu liber!” (Imitatio Christi)

56. Libertatea eu o aseman cu o fringhie agatata de undeva, de sus. Te poti urca pe ea la cer, participand la actul mantuirii tale crestine, sau poti sa cobori in intuneric. Bipolaritatea libertatii. Dupa crestini, libertatea este vehicolul cu care poti sa cobori in intuneric, daca esti vicios. Infractorii sunt primitivii actuali, pentru ca ei nu sunt adaptabili la morala zilnica si o calca fiind liberi. Am invatat la inchisoare ca omul e un animal stupid, deoarece confisca libertatea semenilor sai. Tiranul e un om absurd si lipsit de rusine. Nu ii e rusine sa isi chinuie semenii. Oricum suntem captivi in univers. Ne ajunge aceasta grozavie. Dar sa intensifici aceasta captivitate pana la nivelul puscariei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.

57. Liberatea omului e partea divina din el.

58. Limba romana are virtuti complete, adica poate fi vehicol a tot ce se intampla spiritual in om. E foarte greu de manuit. Prin ea poti deveni vultur sau cantaret de strana. Limba romna are toate premisele valorice pentru a deveni o limba universala, dar nu stiu daca e posibil acest mars istoric. Daca am fi fost un popor cuceritor… Noi, romanii, nu punctam universalitatea nicaieri. Si asta ne face sceptici. Ceea ce ne lipseste este indrazneala.

59. Luciditatea este o limpezire a spiritului nimicitoare. Cand esti lucid esti in fata cimitirului. A fi lucid inseamna sa-ti dai seama perfect de limitele si neputintele tale. Luciditatea este o categorie dizolvanta. In masura in care Dumnezeu trebuie primit, si nu inteles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.

60. Ma intreba Marin Preda cum era cu macedoromanii si i-am zis: domnule Preda, macedoromanii nu sunt romani, sunt super-romani, romani absoluti. Atat de napastuti si goniti, au instinct national de fiara batuta. Iar eu si dumneata pe langa ei, avem forta domestica de rate. Macaim. Am stat cu macedoromni in temnita. Ii bateau pana ii omorau, dar nu declarau nimic. Au o barbatie perfecta.

61. A sti la scara umana, poate fi folositor – dar in nici un caz mantuitor.

62. E mai mantuitoare o rugaciune intr-o biserica din Gaiesti decat Platon.

63. Ideea mortii absolute sta la baza smintelii moderne.

64. Heidegger spune asa: ca sa iesi din anonimat, trebuie sa traiesti nelinistea perspectivei neantului zilnic. El te indeamna, Heidegger, sa traiesti murind absolut in fiecare zi!

65. Moartea ma determina sa fiu esential. M-a impresionat foarte mult sunetul pamantului cazand pe cosciugul lui Nae Ionescu.

66. Mortii antici nu sunt deloc frumosi. Numai mortii crestini sunt. Am gasit totusi la Homer un mort de toata frumusetea: Pentensileea, regina amazoanelor, omorata de Ahile. Si plange Ahile ca a omorat frumusetea asta de femeie… Si-atunci Tersit – vocea poporului muncitor – se apuca sa insulte cadavrul Pentensileei. Ahile ii da un pumn si-l omoara – pe poporul muncitor – ca-i obraznic si ca insulta cadavrul aleia. Aici am vazut asadar o frumusete, desi in principiu, mortii antici nu sunt frumosi. Crestinii sunt cei care au introdus masca frumoasa a mortului.

67. Cine slujeste lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului.

68. Omul e guvernat pe pamant de doua morale: de morala dogmelor, care e crestina si eterna, adica absoluta, si de morala normelor, care, ca morala laica, e construita pe putinatatea si imperfectiunea omului. Morala laica nu poate fi desprinsa de morala absoluta si ea arata ca omul se misca asimptotic la perfectiune, pe care n-o poate atinge niciodata.

69. Morala in sine, autonoma, e mai primejdioasa pentru religie decat ateismul. Stiinta moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul de vedere al Absolutului religios egala cu zero. Seamana cu Mersul trenurilor, dupa parerea mea. Poti s-o schimbi, ca pe tren, la care statie vrei. Omul autonom nu e capabil sa creeze o ordine morala. O primeste de sus, sau nu o primeste deloc. Cum e posibila morala publica? Prin instapanirea absoluta a moralei religioase crestine. Dogmele crestine trebuie sa porunceasca normele morale, care, fara ele, nu se deosebesc de Mersul trenurilor decat prin obiect. Morala publica intr-un stat crestin trebuie sa stea sub imperiul certitudinii dogmelor crestine reflectate imperfect de omul marginit. Daca nu situam Biserica deasupra statului, ne aflam in treba si face fiecare ce vrea.

70. Elitele morale sunt mai presus decat cele intelectuale. Mie imi plac oamenii care fac judecati. Cei care fac silogisme sunt fata de adevar, cum sunt curcile alea care se incurca printre popice.

71. Napoleon face adevarata istorie a Revolutiei franceze. Un om care a refacut ordinea naturala, punand parul pe haimanalele de pe ulita. Cand a fost intrebat cum isi explica intrarea armatelor sale in Tarile de Jos ca pe bulevard, in timp ce regii Frantei se pinteau la ele zadarnic, Napoleon a raspuns: N-au intrat armatele Frantei, ci ideile revolutionare de pe drapel! Incepuse o noua filozofie a istoriei, cu Napoleon.

72. Fara nemurire si mantuire, libertatea e de neconceput. Omul, daca nu are in substanta lui ideea nemuririi si mintuirii, nu e liber. Seamana cu berbecul, cu capra, cu oaia…

73. Omul a depasit conditia de animal abia atunci cand in el a aparut ideea nemuririi, care nu trebuie confundata nici cu pemanenta speciei, nici cu conceptia estetica a gloriei.

74. Fara Dumnezeu omul ramane un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si merge spre nicaieri. Si el ramane asa chiar daca este laureat al premiului Nobel sau maturator. Cand, unde si in ce scop a aparut el in calitatea asta de om? Daca se intreaba singur si nu e un zeu in dreptul casei care sa-i reveleze data inceputului, inseamna ca omul ramane un biet animal rational care vine de nicaieri si merge spre nicaieri.

75. Renasterea italiana, unde omul este situat in centrul universului, este eretica din punct de vedere crestin. Autonomizarea puterii omului este in sine demonica. Parerea mea este ca omul este cel mai semnificativ, de fapt, singurul care este om, este homo religiosus.

76. Autonomia spirituala a omului este iluzorie si ea se misca perpetuu intre Dumnezeu si dracul. Fara credinta si Biserica, omul ramane un simplu animal rational si muritor, rationalitatea avand doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la conditiile cosmice decat restul dobitoacelor. Cand zici ca omul e un animal rational, si muritor, rationalitatea avand doar caracterul unei mai mari puteri de adptare la conditiile cosmice decat restul dobitoacelor. Cand zici ca omul e un animal rational, atributul rationalitatilor il distinge de restul vietatilor, nescotindu-l din perspectiva mortii absolute.Moartea devine relativa, ca o trecere numai prin religie – stiinta, oricat de savanta, nescotind omul decat aparent din regnul animal. Nici o consolare ca eu ma deosebesc de elefant sau de capra pentru ca fac silogisme, daca apar si dispar in mod absurd din natura.

77. Scara valorilor umane contine: sfantul, eroul, geniul si omul obisnuit – dincolo de acestia situandu-se infractorul. Sfantul, eroul si geniul sunt fara voia societatii, care e obligata sa-i recunoasca. Nimeni nu-ti contesta dreptul la existenta daca esti om obisnuit, dar nimeni nu trebuie sa faca confuzie intre tine, sfant, erou si geniu. Oamenii sunt egali in fata legii, adica trebuie respectati ca atare, dar nu confundati, nu facuti identici, ca e o gogoasa… Nimeni nu-ti contesta dreptul la o viata normala daca porti masca de om. Numai ca daca esti mediocru, nu trebuie sa te instalezi in varf, pentru ca nu e nici in interesul tau. Acolo trebuie sa stea cei dotati. Sfantul sta in fruntea tablei valorilor pentru ca el face posibila trairea absolutului la scara umana. Eroul se consuma facand istorie si nedepasind sfera laicului. Eroul este admirat – asa cum este si geniul – dar nimeni nu i se inchina, chiar daca fapta lui aduce foloase reale omului. In vreme ce sfantul se situeaza dintru inceput in eternitate, eroul moare in istorie, pentru ca urma pe care o lasa el, ca om implinit, este fixata doar in timp si in spatiu.

78. Omul nu e o suma de miliarde de celule sau de organe. Ca nu sunt independente nici ficatul, nici rinichii, nici stomacul, nici creierul, nici sistemul osos. Omul, ca intreg nu poate fi gandit decat biblic; stiintific, nu. Moise e mai valabil decat ultima noutate evolutionista a stiintei.

79. Umanitatea o iubesti lesne. Pe om mai greu.

80. Personalitatea e acel individ inzestrat cu capacitatea de a se darui. Eroul este o personalitate, deoarece nu-si mai apartine.

81. Eu am afirmat odata intr-un salon, ca Platon este miscarea spiritului inlauntru eternitatii. Cand gandim, toti suntem platonicieni. Daca eu incerc sa gandesc universul, trebuie sa mut Biblia in universul inghetat al ideilor platonice. Asta inseamna meditatia. Platon a intuit cel mai bine jalea omului neputincios in fata esentelor.

82. Fata de maretia lui Hristos, Platon e un personaj maruntel si cuviincios. Pe Platon poti sa-l scuturi si constati ca arhetipurile lui sunt filozofice, dar daca muti arhetipurile acstea in in religia lui Hristos, devin modurile in care el vede divinitatea. Platon n-are divinitate, pentru ca la el divinitatea e un simplu ”demiurg”, ceea ce in greceste inseamna ”meserias”.

83. Am dorit dintotdeauna sa fac o teza de doctorat cu tema “Aflarea in treaba ca metoda de lucru la romani”.

84. La intrebarile fundamentale ”de ce?” si ”in ce scop?” aporetica rurala romaneasca raspunde: ”d-aia”.

A venit odata un frantuz la noi, cu niste masini, iar una nu functiona tocmai cum trebuie. Dar romanul zice: merge si asa! Trebuie sa scapam de acest ”mege si asa”; ca ”merge si asa” inseamna ca merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricand si nu orice.

85. La puscarie am demonstrat vreme de doua ore ca istoria romanilor dezgolita de crucile de pe scuturile voievozilor e egala cu zero. Ca doar voievozii nu s-au batut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.

86. Cum vad participarea romanilor de acum la mantuirea lor? – Simplu. Ducandu-se la biserica. Si folosind stiinta ca peria de dinti. Tot ce spune stiinta sa nu-i lase cu gura cascata si tot ce spune un popa de la Cucuietii din Deal sa considere adevar ritualic.

87. Am facut o marturisire intr-o curte cu sase sute de insi, in inchisoarea de la Aiud. Fratilor, am zis, daca murim toti aici, in haine vargate si in lanturi, nu noi facem cinste poporului roman ca murim pentru el, ci el ne face onoarea sa murim pentru el!

88. Protestantismul est o religie coborata la rangul de morala pentru gradinita de copii.

89. Pudoarea crestina e atat de pura, incat carnea eroticului crestin, capata pecetea spiritului, ceea ce pana la crestini n-a realizat nimeni.

90. Eu cred ca razboiul nu e facut de oameni; e mult prea serios. Il face Dumezeu. Cum ne da si cutremure, ne da si razboi.

91. Cei mai crinceni si mai straluciti soldati sunt cei ai popoarelor religioase. Cand mori sub drapel, te gandesti ca te duci la stramosi. Dar o armata care face asta e ca aceea a lui Wilhelm al II-lea, in care fiecare soldat avea o cruce la gat pe care scria Gott mit uns.

92. Prima functie a unei religii reale este consolatoare, fiidca religie am latra precum cainii. Ne nastem, traim, ne imbolnavim, imbatranim si murim. Si intreg peisajul speciei om culmineaza in cimitir. Destinul uman nu e o invitatie la fericirea de-a trai. Singurul mod de-a evita nelinistea metafizica a cimitirelor este religia. Cu religia intri in cimitir in plimbare. Cu filozofia intri in cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.

93. Cine n-a putut fi inlocuita? Religia! Iar filozofia care speculeaza autonom, face onanie mintala. Si daca vrea sa scoata, sa extraga esente din stiintele naturii, e parazit. Atat! Nu indraznesti sa spui despre religie, teologal vorbind, – daca esti cinstit – ca a fost inlocuita de filozofie sau de stiinta. Un crestin iti spune ca adevarul se defineste prin jocul celor doua lumi: cea de aici o oglindeste imperfect pe cea de dincolo. Spune contra daca poti!

94. Religia este principiul uniformizator al speciei umane si este singura salvare in care se poate vorbi despre egalitate.

95. Religia transforma poporul intr-o masa de oameni culti.

96. Intre un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet si a ramas religios si un taran analfabet nu exista nici o diferenta.

97. Nivelul meu intelectual, chiar daca sunt savant, nu depaseste nivelul unui popa obscur din Baragan. Pentru ca preotul ala, in ritualul lui din biserica aia din lemn sau piatra, sta de vorba cu absolutul.

98. Stiinta se misca asimptotic la absolut. Arta se misca asimptotic la absolut. Stiinta este sediul folosului si arta este sediul placerii.

99. Religia este sediul adevarului transcendent in esenta si unic ca principiu unic al tuturor lucrurilor. Religia se situeaza peste ultimele speculatii teoretice ale stiintei, prin adevarul absolut unic, care e Dumnezeu. Sa vina un laureat al premiului Nobel ateu. Ce-o sa-mi spuna el? O baba care cade in fata icoanei Domnului strabatuta de absolut e om, si ala e dihor laureat.

100. In Ispita de pe munte – retro satana – Iisus spune: ”Imparatia mea nu e din lumea aceasta” Asta-i nemaiauzit! Du-te in imparatia Lui cu trenul sau cu racheta daca poti. Nu poti! Inotam in Univers ca mormolocii, si lumea lui Hristos se situeaza transcendent ca-n Ispita de pe munte, in mod etern.

101. Revolutia este o inaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat dupa facerea lumii; doar daca te situezi in afara ei si creezi o lume noua. Revolutia nu adauga nimic Ideilor lui Platon.

102. Revolutia franceza n-a fost o revolutie, nici revolutia rusa n-a fost o revolutie. Nu exista revolutii, ci doar tehnici insurectionale in batalia pentru putere (Curzio Malaparte). Daca e o ”restructurare” a omului, aceasta s-a intamplat o singura data in timp, la aparitia lui Hristos.

103. Asa am spus eu in temnita: Domnule colonel – eram sase sute de insi intr-o curte inchisa – nu ve-ti fi voi, comunistii, niciodata revolutionari pana nu veti imita pe cel mai generos zeu pe care l-a dat istoria lumii, pe Hristos. In parabola cu oaia ratacita, un pastor paraseste o turma intreaga in cautarea unei oi. Sa stiti, asta se cheama ”unanimism moral crestin”. Fiindca in universul lui Hristos o celula care mai palpita intr-un muribund e mai valoroasa decat toate galaxiile posibile.

104. Poarta spre Dumnezeu este credinta, iar forma prin care se intra la Dumnezeu e rugaciunea. Rugaciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gandita crestin, rugaciunea ne arata ca umilinta inalta, iar nu coboara pe om.

105. Am spus eu odata ca daca un preot din Baragan, cand se roaga, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ala inlocuieste toata Academia Romana….

106. Sfantul are forta de coeziune a pietrei.

107. Un sfant poate fi si analfabet, dar e superior unui geniu, fiindca ideea de sfintenie e legata de ideea de minune. Un sfant poate face o minune. Geniul face ispravi, nu minuni. Lumea, acum e ancorata in cultul genialitatii ca slavire a progresului in afara. Atat. Or, cu cat suntem mai avansati, mecanic si material, cu atat suntem mai departe de esenta reala a lumii, de sfintenie.

108. Singurii oameni care nu pot fi suspectati ca se infioara in fata mortii sunt sfintii.

109. A fi sfant inseamna a fi suveranul tau perfect.

110. M-a intrebat odata Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. Stii ce i-am spus? – asta nu-i om, domnule, este toata Mediterana.

111. Trei ore am vorbit atunci in curtea inchisorii, de Platon si despre Hristos. Zice colonelul: Va rog sa scrieti ce-ati vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Draghici sa spuna ca sunt solidar cu dumneavoastra. – Domnule colonel, cum sa fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, ca nu suntem solidari unii cu altii…

112. Este incorect sa ai dispret fata de tehnica. Eu nu sunt tehnocrat, insa recunosc ca in batalia pentru adaptare, tehnica este universal utila. Dar asta nu inseamna ca tehnica poarta in ea dimensiunea infinitului.

113. Cand va disparea ultimul taran din lume – la toate popoarele, vreau sa spun – va disparea si ultimul om din specia om. Si atunci or sa apara maimute cu haine.

114. Taranul este omul absolut.

115. I-am spus eu parintelui Staniloaie ca nu ma consider un Socrate. Dar cum va socotiti? Popa, zic. Si unde aveti parohia? – N-am parohie, dar spovedesc pe unde pot.

116. Desi sunt bolnav si neajutorat, nu imi pare rau ca exist. Incerc eu sa-mi para rau, dar n-are sens. Stiti de ce? Pentru ca eu constat, in mod evident, ca exist. Ceea ce ma confisca pesimismului de a ma autonega este evidenta existentei mele. Omul care se sinucide n-a constatat ca e om. N-a reusit sa intuiasca existenta sa. Sa se traiasca pe sine. Eu nu ma pot sinucide – indiferent de starea mea, sanatate sau boala – fiindca nu m-am facut eu. N-am venit cu voia mea pe lumea asta. Si nici n-am sa plec de voie din ea, asta este jocul fundamental al existentei mele.

117. Am avut si discipoli… Nu se putea sa nu am discipoli, fiindca sunt un om vorbaret. Toata suferinta mea se datoreste poftei mele de a vorbi fara restrictii…

118. A fost intrebat un taran, in inchisoare: ce intelegi din tot ce spune Petre Tutea! Zice: nu inteleg nimic, dar e o grozavie!

119. Cand am vazut, in inchisoare, ca tot regimul care mi se aplica e inoperant – puteam eu, ca om, sa-mi explic asta? Si atunci m-am gandit ca exista o forta supracosmica, transcendenta, numita Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu sa scap de inlantuire. Pentru ca, personal, nu ma pot dezlantui si elibera. Iar a vietui acolo, la inchisoare, fara asistenta Lui nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a nascut in mine credinta nelimitata in atotputernicia si atotbunatatea divina.

120. Am devenit un ganditor crestin cand mi-am dat seama ca fara revelatie, fara asistenta divina, nu pot sti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici daca are vreun sens sau nu, nici daca eu am vreun sens sau nu. Nu pot sti de unul singur. Cand mi-am dat seama ca fara Dumnezeu nu poti cunoaste sensul existentei umane si universale.

121. M-a intrebat cineva odata: Ma Petrica, tu cand te asezi la masa de scris cum scrii? – Sunt emotionat de fila goala. Prima mea grija e sa nu fiu pandit de demonul originalitatii. Urmaresc sa nu fiu original si sa fiu cuviincios. – Esti inspirat? – Nu, nu sta niciodata un zeu in coltul camerei mele cand scriu eu. Sunt foarte nelinistit. Eu, care sunt crestin… Am doua nelinisti; sa nu se afle in expunerea mea nici o inadvertenta terminologica si nici o impietate.

122. Nu ma intereseaza trecutul. De cate ori ma intreaba cineva cand m-am nascut, spun ca intr-unul din anii trecuti.

123. Treisprezece ani de inchisoare… Aveam doar o hainuta de puscarias. Ne dadeau o zeama chioara si mamaliga fripta. M-au batut… M-au arestat acasa. Nici nu tin minte anul… Cand m-au anchetat am lesinat din bataie. Iacata ca n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost dupa aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe urma la Aiud. Eu ma mir cum mai sunt aici. De multe ori imi doream sa mor. Am avut mereu lasitatea de-a nu avea curajul sa ma sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot sa povestesc tot ce-am suferit pentru ca nu pot sa ofensez poporul romn spunandu-i ca in mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozitati.

124. M-a intrebat un anchetator: De ce ai vorbit impotriva noastra, domnule? – N-am vorbit, domnule. – Cum n-ai vorbit? – Pai impotriva voastra vorbeste tot poporul roman. Ce sa mai adaug eu? Si mi-au dat 20 de ani munca silnica fara motive. Mi s-a prezentat sentinta de condamnare ca sa fac recurs. La cine sa fac recurs, la Dumnezeu?

125. Am fost solicitat, in inchisoare, sa scriu pentru revista Glasul patriei, ca si Nichifor Crainic. Mi s-a parut ciudat sa fii arestat si sa scrii, sa meditezi. Adica sa spui: va multumesc ca m-ati arestat! Asta era o porcarie nemaipomenita, sa obligi un detinut sa scrie. El poate sa-si scrie memoriile, dar nu pentru tine, ala care-l persecuti…

126. Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de taran din Muscel. La inchisoare, grija mea a fost sa nu fac neamul romnesc de ras. Si toti din generatia mea au simtit aceasta grija. Daca ma schingiuiau ca sa marturisesc ca sunt timpit, nu ma interesa, dar daca era ca sa nu mai fac pe romnul, ma lasam schingiuit pana la moarte. Eu nu stiu daca vom fi apreciati pentru ceea ce am facut; important e ca n-am facut-o niciodata doar declarativ, ci ca am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate sa ajungi sa suferi pentru un ideal in mod fizic.

127. Definitia mea este: Petre Tutea, romanul. Am aparat interesele Romniei in mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire si suferinta. Si convingerea mea este ca suferinta ramane totusi cea mai mare dovada a dragostei lui Dumnezeu.

128. Eu n-adun nimic. Imi spunea un popa, zice, pai dumneavoastra va risipiti asa, va poate fura oricine… Zic: uite, parinte, eu, zic, am adoptat conceptia regelui Frantei in materie de risipire a ideilor mele. Conceptia lui despre cartof. Cand au venit cartofii din America, taranii nu-i cultivau. ”Sa mancam noi buruiana asta din pamant…” Ce a zis regele Frantei? ”Ma, seamana, ma, cartofi pe mosia mea si, cand or vedea taranii ca ii pazesc, or sa-si dea seama ca-s lucru bun. Lasati-i sa fure, ca asa se raspandesc cartofii in tara.”

129. Odata, in hol la Athénée Palace, m-a arestat Securitatea pe motiv ca fac specula. Cu ce? i-am intrebat. Nu mi-au raspuns. Si atunci mi-am adus aminte de vorba unui prieten de la Cluj: ”Cu idei, frate, cu idei!”

130. Un umanist pur, adica indiferent religios, practica formele vietii de jungla, impingind cruzimea pana la forma gratuita a bestialitatii tigrului. Vremea noastra este plina de astfel de exemplare.

131. Umanismul este una din formele grave ale ratacirii omului modern, care pleaca din antropocentrismul Renasterii. In Renastere, ”titanii” s-au umflat prin autocunoasterea necunoasterii. Ei nu se cunosteau pe ei insisi si au crezut ca s-au descoperit ca oameni.

132. Omul – javra asta bipeda, pe care eu il consider ”animal prost”, homo stultus – atunci cand se screme sa faca singur ordine, adica cand practica umanismul, il inlocuieste pe Dumnezeu cu el. Nicaieri Dumnezeu n-a avut de furca cu dracul mai mult decat in sacrul spatiu al Italiei. Acolo, adica, unde s-a nascut umanismul in Renastere.

133. (Vlad Tepes) are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod roman, pe Stefan cel Mare. Cu armele! Are meritul ca l-a si batut. Si are mai ales meritul ca a coborat morala absoluta prin tepele puse in cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap si ti-era frica sa n-o furi tu de la tine, asta-i voivod absolut, Vlad Tepes. Pai fara asta istoria romnilor e o pajiste cu miei!

134 Impresii dupa revolutie: “Un tampit mai mare ca mine nu exista;Sa faci 13 ani de temnita comunista pentru un popor de idioti;de asta numai eu am fost in stare “