Fericitul Epifanie Theodoropoulos, Epistole: “Despre caderea si ereziile stilistilor”

Atena, 11 august 1969
Iubitul meu Părinte Nicodim, bucură-te în Domnul totdeauna.
Cu multă bucurie am primit scrisoarea la care răspund următoarele:
1. Încetarea pomenirii patriarhului, la care aţi ajuns, este limita cea din urmă îngăduită
de Sfintele Canoane. Nu mergeţi mai departe (adică să primiţi a pomeni pe alţi episcopi),
deoarece în felul acesta veţi ajunge la schismă. De vreme ce acum v-aţi oprit aici şi continuaţi
„să vă împărtăşiţi cu Biserica mamă oficială şi cu toate Bisericile Ortodoxe”, precum îmi
scrii, înseamnă că deocamdată staţi pe pământul tare al Bisericii. Atenţie doar să nu mai faceţi
încă un pas!
2. Deoarece v-aţi oprit aici şi nu purcedeţi la lepădarea patriarhului (aşa cum au făcut
alţii), adică la a declara că el este căzut, caterisit, lipsit de har, că Tainele săvârşite de el nu
sunt valabile etc., nu puteţi fi acuzaţi de protestantism. Canonul 15 al Sinodului VI ecumenic
îngăduie persoanelor încetarea pomenirii înainte de „hotărârea sinodală”, însă nu încredinţează
unor indivizi judecarea şi osândirea episcopilor eretici. Aceasta nu este lucrarea
persoanelor, ci a Sinodului.
3. Despre calendarul vechi am scris mai demult un articol destul de lung, pe care ţi-l
trimit şi ţie şi care cred că îţi va lămuri multe nedumeriri. Iar cele pe care nu ţi le va putea
lămuri articolul, bucuros o voi face într-o nouă scrisoare, numai dacă îmi vei face cunoscute
nelămuririle tale.
4. Nu există nici un motiv să părăsiţi calendarul vechi. Stiliştii sunt responsabili nu
pentru că au păstrat calendarul vechi, ci pentru că au proclamat Biserica Greciei drept
schismatică şi au rupt legătura canonică cu ea. Dacă ar fi ţinut calendarul vechi şi nu ar fi rupt
împărtăşirea cu Biserica Greciei, ar fi fost într-o desăvârşită rânduială canonică.
Calendarele nu mântuiesc, părinte Nicodime! Numai un lucru îţi spun: Pastele
iudeilor a fost de la Dumnezeu şi a fost rânduit până la ultimul amănunt. După o vreme s-a
înfăţişat lui Moise un grup de bărbaţi, care i-au spus: „Noi vom fi necuraţi mai multe zile, iar
atunci când se va serba Paştile, adică la data de 14 a primei luni, nu vom putea prăznui.
Oare ne vom lipsi de prăznuire? Oare nu vom aduce daruri Domnului?” Atunci Moise îl
întreabă pe Dumnezeu despre aceasta, după care spune: „Ori de câte ori un oarecare israelit
nu poate prăznui Paştele la data fixată, adică la patrusprezece ale primei luni, din pricina
necurătiei sau absenţei într-o călătorie îndepărtată, să-l prăznuiască la patrusprezece ale
celei de a doua luni”. (Vezi acestea în Cartea Numerilor, cap. 9, verset 6 şi următoarele).
Vezi, părinte Nicodim, câtă libertate exista în Vechiul Testament, atunci când stăpâneau litera
legii şi formele prăznuirilor? Mai este nevoie de comentarii?
5. Aş vrea să mai clarific şi sensul cuvintelor „drept învăţând cuvântul adevărului”,
deoarece văd o oarecare confuzie în scrisoarea ta. Ei bine, „întreg”, „cinstit”, „sănătos”,
„îndelungat în zile” şi „drept învăţând” arată o dorinţă, nu o realitate. Adică spunând: „întâi
pomeneşte, Doamne, pe Arhiepiscopul nostru…”, nu spunem la modul afirmativ că Episcopul
este „întreg”, „cinstit” şi „sănătos” şi că drept învaţă adevărul. Nu. Ci îl rugăm pe Domnul să-i
dăruiască episcopului cinste, sănătate, să înveţe drept cuvântul adevărului, („…pe care
dăruieşte-l sfintelor Tale biserici în pace, sănătos, cinstit etc…”). Rostim o rugăciune, nu
oferim certitudini. Altfel vom minţi înaintea lui Dumnezeu spunând nu numai „drept
învăţând”, ci şi „cinstit” şi „sănătos”, căci se poate ca uneori episcopul să nu fie „cinstit”, ci

50
chiar evident necinstit, sau se poate să nu fie sănătos, ci chiar grav bolnav şi la pat. Aşadar ne
rugăm, nu certificăm.
Sunt iarăşi gata să ofer smeritul meu ajutor şi pentru lămurirea oricărui alt subiect.
Invocând rugăciunile tuturor, rămân al vostru rugător către Domnul.
Cu smerită dragoste în Domnul Iisus Hristos.

II

Atena, 22 iulie 1971
Cuviosului monah Nicodim din obştea ieromonahului Efrem de la Provata.
Sfântul Munte.
Prea iubite părinte Nicodime, bucură-te întotdeauna în Hristos Iisus, Domnul nostru.
A trecut mai mult de o lună de când am primit scrisoarea ta. Am întârziat să-ţi răspund
din pricina mulţimii preocupărilor mele. Te rog să mă ierţi.
Îţi răspund oarecum pe scurt, urmând să revin dacă Cuvioşia Ta va vrea şi alte
lămuriri.
Mai întâi, iubite părinte Nicodim, sunt dator să-ţi spun un adevăr amar, care ţi se va
părea ciudat şi te va surprinde. Până astăzi am evitat – folosind iconomia – să-mi exprim
această poziţie sau o formulam acoperit, dar când lucrurile au ajuns la culme şi nişte persoane
distinse, având conştiinţa speriată, au trecut din nefericire la stilişti, căzând astfel victime unei
propagande neruşinate împotriva Bisericii, a venit timpul să se spună adevărul fără ocolişuri şi
fără rezerve.
Aşadar, părinte Nicodim, toţi cei care, înfricoşaţi de ecumenişm, au trecut la stilişti nu
au făcut altceva decât să fugă de o erezie şi să cadă în alta. Desigur, unii ca aceştia nu îşi dau
seama că au căzut în erezie, dar aceasta nu schimbă deloc lucrurile.
Să nu crezi că sunt nedrept sau exagerat. Voi dovedi că afirmaţia mea este absolut
adevărată.
Ce este erezia, iubite părinte Nicodim? Falsificarea Credinţei. Dar ce este falsificarea
Credinţei? Încălcarea dogmelor? Desigur, şi aceasta este falsificare a credinţei, dar nu numai
aceasta. Falsificare a credinţei este şi transformarea în dogme de credinţă a unor lucruri care
de fapt nu sunt aşa. Dacă, de pildă cineva vrea să transforme în dogmă de credinţă, în condiţie
absolut obligatorie pentru mântuire, un lucru secundar, chiar bun de ar fi el, atunci unul ca
acesta devine automat eretic. Vrei un exemplu? Iată: renumiţii eustatieni. Ce au făcut aceştia?
S-au atins de dogmele Credinţei? De care? Oare de cea a Sfintei Treimi? Oare de cea a celor
două firi ale Domnului? Oare de cea despre îngeri? Oare de cea despre diavolul? Nu. Nu s-au
atins de nici o dogmă. Dar atunci ce au făcut? Au transformat în dogme de credinţă, în
condiţii absolut necesare pentru mântuire, lucruri secundare. Adică necăsătorirea şi abţinerea
de la consumul de carne. Biserica spunea: „Aceste lucruri sunt bune şi sfinte şi plăcute lui
Dumnezeu şi vrednice de recomandat, dar nu sunt condiţii de mântuire, nu sunt dogme de
credinţă”. – „NU! cârteau eustatienii. Cel care nu se depărtează de căsătorie şi de mâncarea de
carne nu se va mântui!” Ce s-a întâmplat atunci? Biserica, prin Sinodul din Gangra, i-a
proclamat pe aceştia eretici şi a rostit împotriva lor un şir de anateme.
Bună şi sfântă este, părinte Nicodime, uniformitatea calendaristică (care de fapt nu a
existat niciodată în toată Biserica), dar ea nu este o dogmă de credinţă, nu este o condiţie de
mântuire. „Nu!” strigă stiliştii. „Ruptura uniformităţii calendaristice (când, oare, a cunoscut
Biserica o desăvârşită uniformitate calendaristică?) a lipsit Biserica de har, a făcut (auzi şi te
înfricoşează!) ca Tainele ei să nu fie valabile şi, prin urmare, cei de pe stilul nou sunt lipsiţi de
har, adică în afara mântuirii”.
Acest argument groaznic, frate Nicodime, constituie o înfricoşătoare erezie şi hulă
împotriva Sfântului Duh. Transformă nenorociţii în dogme de credinţă, în condiţii de

51
mântuire, elemente… calendaristice.
Desigur, nimeni nu consideră un lucru bun existenţa a două calendare în cadrul
Bisericii Ortodoxe Soborniceşti. Rău, foarte rău că s-a făcut schimbarea calendarului.
Dar de la acest punct până la punctul de a vedea calendarele ca dogme de credinţă şi să
legăm de ele validitatea Tainelor şi dobândirea mântuirii distanta este abisală.
Să ţină stiliştii vechiul calendar, dar să păstreze şi împărtăşirea cu Biserica. Atunci nu
va exista nici o primejdie. Aceştia, însă, au ajuns să se rupă de Biserică ca să nu… „piardă
harul şi mântuirea”.
Nu neg faptul că există stilişti ce nu primesc aceste hule, dar care este câştigul de
vreme ce există alţii – şi mai ales conducerea lor – care susţin aceste poziţii eretice?
Ascultă un dialog pe care l-am avut mai demult cu un tânăr distins care a trecut la
stilişti:
– De ce ai plecat din Biserica Greacă? l-am întrebat eu.
– Ca să nu mă împărtăşesc cu ecumeniştii eretici.
– Toţi episcopii Greciei sunt ecumenişti?
– Nu! Dar s-au împărtăşit cu patriarhul ecumenist. Aşadar, nu vreau să am împărtăşire
cu persoane care s-au împărtăşit cu ecumeniştii eretici.
– Crezi că este o dogmă de credinţă calendarul şi că cei de pe stilul nou sunt lipsiţi de
har şi au trebuinţă de miruire, ca şi cei care se întorc din erezie?
– Doamne fereşte! Eu nu cred deloc în aceste prostii ale stiliştilor, ci am trecut la ei
numai şi numai să evit, fie şi indirect, împărtăşirea cu ecumeniştii eretici.
– Dar nu ai evitat deloc împărtăşirea cu cealaltă erezie. Argumentul stiliştilor că
schimbarea calendarului a lipsit Biserica de har nu este numai simplu o prostie, cum ai
caracterizat-o tu, ci ea este o hulă foarte grea şi o erezie.
– Dar eu nu cred în aceste lucruri.
– Însă te împărtăşeşti cu cei care le cred pe acestea.
– Dar ce să fac? Sunt nevoit să-i suport pe ei din iconomie.
– Dar de ce nu i-ai suportat, fie şi din iconomie, pe episcopii Greciei care s-au
împărtăşit cu patriarhul?
– …
– Vezi în ce contradicţie ai intrat? Recunoşti că cei mai mulţi dintre episcopii Greciei
sunt ortodocşi, dar refuzi împărtăşirea cu ei, deoarece s-au împărtăşit cu patriarhul. Astfel nu
primeşti nici indirect împărtăşirea cu ecumeniştii, însă primeşti direct împărtăşirea cu
persoane care propovăduiesc o altă erezie. Că mântuirea depinde de calendar!!! Care este
câştigul tău?
Dar să nu crezi că ai evitat împărtăşirea indirectă cu ecumeniştii.
– Cum se poate aceasta?
– Ascultă, victimă nenorocită a propagandiştilor abili: stiliştii strigă de le plesnesc
plămânii că singură rugăciunea noastră făcută împreună cu patriarhul şi cu ceilalţi de un gând
cu el ne face pe noi de o teapă cu aceia, deşi nici ei nu cred cele pe care le propovăduiesc.
Măcar dacă ar fi fost cel puţin consecvenţi faţă de această poziţie a lor. Dar de unde consecvenţă?…
Mergi, iubitule, la câteva sihăstrii ale stiliştilor, mai ales în Licourisi din Attica şi
vei vedea autobuze întregi din care coboară creştini ce ţin calendarul nou, pentru a participa
acolo la Sfânta Liturghie. (Am auzit că cei ce ţin calendarul nou sunt mult mai mulţi decât
stiliştii în duminici la Sfânta Liturghie). Revista pe care o scoate această sihăstrie face, în
răstimpuri, apeluri la „închinătorii” care doresc să vină la ei la Sfânta Liturghie, recomandându-
le să vină cuviincios îmbrăcaţi, atât bărbaţii, cât şi femeile şi copiii, însă nu spune să nu
vină cei ce ţin calendarul nou. Nu! Ci singurul lucru pe care îl subliniază şi la care se rezumă
este evitarea îmbrăcăminţii necuviincioase. Dacă există aceasta, nimic altceva nu se mai
cercetează. Existând aceasta, cei care ţin calendarul nou sunt bine primiţi în biserică şi la
rugăciune. Cunosc chiar câteva cazuri de preoţi stilişti care primesc fără condiţii la Taina
Spovedaniei şi chiar a Sfintei împărtăşanii pe cei de pe stilul nou. Adică se oferă Tainele unor
******
52
persoane care în alte momente sunt caracterizate de mai marii stiliştilor ca fiind departe de
adevăr şi de mântuire, deoarece se află în Biserica Greacă care se împărtăşeşte cu patriarhul.
Adică confuzie şi ciudăţenie.
Aşadar, de vreme ce aceia care cugetă asemenea fie se roagă şi se împărtăşesc cu noi,
care ne rugăm şi ne împărtăşim cu patriarhul, te împărtăşeşti şi tu indirect cu patriarhul. Deci,
ce ai câştigat? Astfel nu numai că nu ai evitat împărtăşirea indirectă cu ecumeniştii, ci ai
trecut şi la împărtăşirea DIRECTĂ cu persoane care propovăduiesc o altă erezie.
Acestea le-am discutat atunci cu tânărul acela, iar acum le-am scris, iubite părinte
Nicodim, ca să tragi anumite concluzii.
Dar iată câteva răspunsuri scurte la întrebările tale:
1. Recunoaşterea stiliştilor din Grecia a fost o mare gafă a lui Filaret, care se vede că a
căzut victimă sfaturilor rele. A ajuns la urechile mele informaţia că după ce i-a cunoscut bine
pe stiliştii din Grecia s-a pocăit pentru cele pe care le-a făcut. Timpul însă va arăta. Cred că
vom vedea evoluţii neaşteptate.
Pentru mine, care cred că Biserica Greciei este orice în afară de eretică, hotărârea
Sinodului lui Filaret nu numai că nu are nici o autoritate, ci, fiind o intervenţie anticanonică în
problemele interne ale altei Biserici, face acest Sinod vinovat din punct de vedere canonic.
2. Dacă Filaret a crezut că Biserica Greciei a căzut în erezie, atunci nu trebuia să
intervină în ea. Nu trebuia să-i recunoască pe stilişti, care într-adevăr nu sunt ecumenişti, dar
care propovăduiesc o altă erezie, precum am spus (că mântuirea depinde de calendare), ci să
hirotonească dintru început preoţi (sau şi episcopi) pentru plinătatea Bisericii Greciei. Iar
aceştia ar fi putut urma vechiul calendar, şi nu ar fi propovăduit cugetarea eretică de mai sus,
ci ar fi primit la împărtăşire şi credincioşi care urmează noul calendar, aşa cum face şi Filaret.
3. Situaţia actuală a Bisericii (rugăciunile împreună cu cei de alte confesiuni şi altele)
nu îndreptăţeşte intervenţia din afară în problemele ei. Numai căderea unei Biserici în erezie
dă dreptul episcopilor din afara ei să intervină.
4. Dacă un Sinod ortodox osândeşte pe cineva, nu poate Sinodul altei Biserici locale
să-l îndreptăţească. Dacă se va întâmpla aşa ceva, atunci a doua hotărâre nu este valabilă.
Adică: dacă un cleric din Biserica Greciei este condamnat de aceasta şi pleacă în altă Biserică,
de pildă, în Biserica Serbiei şi cere să fie judecat de ea. Biserica Serbiei va respinge pretenţia
acestuia, declarând că ea este incompetentă, competenţa pentru rezolvarea problemei lui
având-o numai Biserica Greciei. Iar dacă Biserica Serbiei va primi cumva cererea acestui
cleric şi-l va judeca, această hotărâre nu este valabilă şi pricinuieşte vinovăţii canonice,
deoarece s-a făcut împotriva canoanelor.
Dacă greşelile acestui cleric nu sunt opritoare de la preoţie, iar mai târziu se va pocăi
pentru ele, atunci singura care îl poate reabilita este tot Biserica Greciei. În nici un caz nu se
îngăduie intervenţia unei Biserici Ortodoxe în problemele interne ale alteia.
Se înţelege că altfel se petrec lucrurile atunci când o Biserică Ortodoxă locală cere
unei biserici sau mai multora ajutorul lor pentru rezolvarea unei probleme interne ale ei.
Atunci nu va fi vorba de o intervenţie samavolnică, ci despre o ajutorare frăţească.
Numai Sinodul ecumenic, ca autoritate supremă, poate interveni în problemele interne
ale unei Biserici Ortodoxe locale. Se poate, de pildă, ca un cleric al unei Biserici locale (sau
chiar întâistăţătorul ei) care crede că a fost osândit de Biserica Sa pe nedrept şi împotriva
Sfintelor Canoane, să scape la alte Biserici Ortodoxe locale unde, prezentându-şi situaţia sa şi
plângându-se, să ceară să i se facă dreptate. Dacă celelalte Biserici găsesc drepte plângerile
lui, pot ajunge până la convocarea Marelui Sinod, a cărei hotărâre va fi obligatorie pentru
toate. Intervenţia unilaterală a unei Biserici locale în treburile interne ale alteia este
nejustificată.
Toate acestea se săvârşesc astfel atunci când este vorba, bineînţeles, despre Biserici
Ortodoxe, nu eretice.
5. Referitor la Taine, expresia „lipsit de validitate” se referă uneori la Tainele cu
desăvârşire inexistente, alteori la cele existente, dar săvârşite necanonic. Depinde de sensul pe

53
care îl dăm cuvântului „lipsit de validitate”.
6. Un stilist care se întoarce poate fi primit printr-o simplă spovedanie la duhovnic.
Dacă este cleric, va cere de la episcop restabilirea sa printr-o procedură canonică. Schimbarea
deasă a grupărilor dovedeşte în chip evident nestatornicia. Din nefericire, lucrul acesta este
obişnuit la stilişti.
7. Fără îndoială, nu este cu putinţă ca cineva să fie „şi cu unii, şi cu alţii”. Alta este
situaţia atunci când, folosind iconomia, îi îngăduie pe unii aşa cum sunt, cu nădejdea că îi va
trage în cele din urmă la calea cea dreaptă.
8. Dacă cineva este foarte simplu şi nu pricepe anumite lucruri şi nu stăruie în poziţiile
sale greşite din îngâmfare, încăpăţânare etc., ci din simplitate, unul ca acesta este cu putinţă
să aibă mult har. Judecăţile lui Dumnezeu sunt neajunse.
Au existat cazuri când şi oameni înţelepţi ai Bisericii au căzut în înşelare. Dar
Dumnezeu, căutând la inimă şi nu la faţă, nu i-a socotit pe unii ca aceştia nevrednici de
bunăvoinţa Sa. Sfântul Grigorie, episcopul Hyssei, nu a fost fără greşeli dogmatice, şi totuşi
este sfânt şi Părinte al Bisericii. Şi dumnezeiescul Dionisie al Alexandriei, teologhisind despre
Fiul, nu s-a exprimat cu exactitate dogmatică, pentru care pricină a dat, fără să vrea, multe
argumente arienilor, care îl socoteau de-al lor. De aceea, Marele Atanasie a fost nevoit să
scrie o întreagă lucrare despre Sfântul Dionisie pentru a-i dezvinovăţi expresiile dogmatice
stângace.
9. Putem avea legături cu stiliştii, însă nu este îngăduit să primim Tainele de la ei.
Dacă ei au împărtăşire cu Biserica, aşa cum scrii, atunci se schimbă lucrurile – însă există oare
„zeloţi” care se împărtăşesc cu Biserica noastră?
10. Din nefericire, nu este un lucru uşor revenirea la vechiul calendar în Biserica
Greciei. Poate că nici nu este cu putinţă lucrul acesta. Dar şi dacă ar fi, să nu-ţi închipui
vreodată că stiliştii se vor mai supune cu toţii Bisericii. Cei mai mulţi dintre clericii stilişti
doresc libertate nelimitată şi niciodată nu vor consimţi să-şi pună grumazul în jug. Vor afla o
mie şi una de „argumente” ca să-şi justifice stăruinţa lor în răzvrătire (vor spune, de pildă, că
episcopii sunt masoni şi altele ca acestea). Cunosc bine mulţi clerici ai stiliştilor… Un
oarecare conducător al stiliştilor îmi spunea cu ani în urmă: „Nu îndrăznesc să opresc nici
zece zile de la slujire pe un cleric de al meu, căci îmi va spune că se va duce la ceilalţi” (adică
la altă grupare). Din aceasta se poate vedea ce dispoziţie de disciplină canonică există la
clericii stilişti, afară numai de unele excepţii.
11. Poziţiile „Tratatului epistolar” sunt valabile numai dacă Biserica noastră este
ortodoxă şi nu eretică. Cuvântul „sănătos” este foarte cuprinzător. Nu este cu putinţă să cerem
Bisericii să fie „sănătoasă” cu desăvârşire (canonic, administrativ, moral etc.), deoarece ea
este formată din oameni nedesăvârşiţi şi păcătoşi. Ar fi de dorit să fie sănătoasă în toate. Dar
oare lucrul acesta este cu putinţă? Este de ajuns ca Biserica să fie ortodoxă şi nu eretică. Eu
sunt foarte departe de a considera eretică Biserica Greciei. Dacă alţii îşi pot asuma cu
uşurinţă astfel de responsabilităţi înfricoşătoare (adică să considere eretică o Biserică locală),
atunci să meargă înainte…
12. Fără îndoială ortodocşii nu trebuie să se roage, altfel spus nu trebuie să aibă
împărtăşire religioasă cu ereticii (papistaşii, protestanţii etc.). (Lucru valabil şi în privinţa
schismaticilor). Dacă însă cineva se roagă (sau, altfel spus, are împărtăşire) cu ereticii este
numai călcător al Sfintelor Canoane, vrednic de pedepse bisericeşti, şi nu devine automat
eretic. Este posibil să creadă ortodox, să dezaprobe învăţăturile străine, dar să nu considere
ceva rău legăturile religioase cu eterodocşii. Unul ca acesta este un cumplit călcător al
Sfintelor Canoane, dar nu eretic, cum am spus. Dacă însă nu se opreşte aici, ci
propovăduieşte învăţături eretice, atunci se schimbă lucrurile, în acest caz este eretic. Şi este
eretic deoarece propovăduieşte învăţături eretice, chiar dacă nu are nici o împărtăşire cu alţi
eretici. Ereticii sunt de două feluri: cei pe care Biserica i-a osândit şi i-a tăiat de la Trupul ei şi
cei care nu au fost osândiţi încă de Biserică şi nu au ieşit de bună voie din ea. Un astfel de caz
este şi cel al patriarhului. Patriarhul Atenagora a propovăduit lucruri eretice, dar nu a

54
fost osândit până astăzi de Biserică şi nici el nu a renegat Biserica, nici n-a ieşit din ea. A
rămas în Biserică şi lucrează în ea. Prin urmare, este încă transmitător al harului. Săvârşeşte
Tainele. Atunci noi ce trebuie să facem? a) Să ne rugăm pentru dezmeticirea şi pocăinţa lui. b)
Să protestăm împotriva lui şi să ne luptăm. Dacă însă conştiinţa cuiva nu suferă să-i
pomenească numele, are dreptul să înceteze a-l pomeni, potrivit cu canonul 15 al Sinodului VI
ecumenic. Aceasta însă este ultimul pas la care poate înainta cineva dacă vrea să nu se afle în
schismă şi răzvrătire. Adică poate înceta pomenirea, dar nu va pomeni un alt episcop (numai
dacă crede că toată Biserica noastră a căzut în erezie), ci va aştepta, aşa cum am scris în
„Tratatul epistolar”, cu conştiinţa liniştită, judecata Sinodului.
O altă problemă: cei care încetează pomenirea patriarhului cum se vor purta cu cei
care au împărtăşire cu el? Cei care se împărtăşesc cu patriarhul sunt de două feluri: a) cei care
cugetă asemenea ca el (cum este Iacov al Americii, Meliton al Calcedonului etc.) şi b) cei care
nu sunt de acord cu el (cum sunt aproape toţi episcopii Bisericii Greciei). Faţă de primii se va
comporta la fel ca faţă de patriarh, iar faţă de ceilalţi, chiar dacă aceştia se împărtăşesc cu
patriarhul sau cu ceilalţi, nu trebuie să se poarte la fel. Adică nu trebuie să ajungă până la
încetarea pomenirii acestora. Nu se îngăduie, după Sfintele Canoane, evitarea împărtăşirii cu
unii ca aceştia. Sfintele Canoane dau dreptul încetării pomenirii unui episcop sau patriarhului
care propovăduieşte învăţături eretice, însă nu dau dreptul încetării pomenirii acelora care,
ortodocşi fiind, îl suferă pe unul ca acesta. Este trebuinţă de mare atenţie aici. Suntem datori
să distingem bine două situaţii: Altceva este cel care cugetă şi învaţă ortodox, dar, din
iconomie, îl suportă pe primul şi se împărtăşeşte cu el. De asemenea: una este cel care
propovăduieşte învăţături eretice, dar nu a ieşit din Biserică şi nu s-a rupt de ea, şi alta cel care
a ieşit de bunăvoie din ea (şi şi-a fondat propria „biserică” ori s-a alipit de alta eretică sau
schismatică) sau s-a rupt de Biserică după judecarea şi condamnarea sa. Cu cel de al doilea
nici un ortodox nu trebuie să aibă vreo împărtăşire. Împărtăşirea cu primul (până la
condamnarea acestuia) este lăsată de Sfintele Canoane la libera judecată a fiecărui credincios
ortodox. Adică avem dreptul, îngăduit de Sfintele Canoane, să încetăm pomenirea aceluia,
însă nu suntem obligaţi să facem aceasta, în continuare, dacă cineva, folosind acest drept,
încetează pomenirea, bine face, şi nu trebuie să fie mustrat pentru aceasta de ceilalţi. Dacă un
altul, cumpănind anumiţi factori, judecă că nu trebuie să folosească acest drept canonic, ci să
aştepte „hotărârea sinodală”, nici acesta nu este vrednic de dojana şi cu atât mai mult de
neîmpărtăşire. În acest caz se pot aplica, modificate oarecum, cuvintele Sfântului Apostol
Pavel: „Cel ce pomeneşte să nu dispreţuiască pe cel ce nu pomeneşte; iar cel ce nu
pomeneşte să nu osândească pe cel ce pomeneşte”106.
Atunci, mă vei întreba: „Care este câştigul nostru din evitarea pomenirii patriarhului,
de vreme ce avem împărtăşire cu episcopul Driinupolei, de pildă, care îl pomeneşte pe
patriarh? Nu ne molipsim de la el împărtăşindu-ne indirect cu cel care propovăduieşte
învăţături eretice?”
Dar încetarea pomenirii înainte de „hotărârea sinodală” şi condamnare, nu are scopul
de a evita molipsirea cu erezia propovăduită. Nu, fratele meu! Dacă ar fi avut acest scop,
atunci Canoanele nu ar fi dat dreptul încetării pomenirii, din pricina ereziei, înainte de
„hotărârea sinodală”, ci ar fi legiferat clar obligaţia încetării pomenirii sub ameninţarea de
pedepse grele.
Încetarea pomenirii pentru erezie înainte de „hotărârea sinodală” are alt scop. Ea
constituie energicul şi ultimul protest al conştiinţei ortodoxe. Atunci când se creează o
tulburare, ea dă o ieşire pentru cei care se smintesc, astfel încât Biserica să se grăbească spre
soluţionarea problemei.
Nu există primejdia să ne… molipsim, nici de la cei care îl pomenesc pe patriarh (de
vreme ce încă nu a fost încă osândit soborniceşte), nici, cu atât mai mult, de la cei care au
împărtăşire cu cei care îl pomenesc. Părerile contrare sunt prostii stiliste.
Sfântul Chiril al Ierusalimului nu s-a molipsit, cu toate că a primit hirotonia întru
106 Cf. Rom. 14, 5.

55
episcop de la mitropolitul Acachie al Cezareii, care era arian declarat (şi, mai mult decât atât,
conducător al unei facţiuni ariene), dar încă se afla în Biserică. Şi Sfântul Anatolie a fost
hirotonit episcop (şi încă patriarh al Constantinopolului) de către Dioscor, patriarhul
Alexandriei, care era monofizit şi mare apărător al ereziarhului Eutihie. Şi aceasta înainte de a
fi osândit de Sinodul IV ecumenic.
Aşadar, dacă nu s-a molipsit hirotonia săvârşită de episcopi, care propovăduiau
învăţături eretice, dar care nu erau condamnaţi încă de sinod, ci erau în Biserică, cu atât mai
mult nu se molipseşte prin pomenirea acestora şi nici prin împărtăşirea cu persoanele care din
iconomie îi suferă pe aceia şi îi pomenesc.
Stiliştii, „neînţelegând nici cele ce grăiesc, nici cele pentru care dau adeverire”107,
susţin cele cu totul contrare (vezi cartea lui T. Mavros). Dar atunci şi aceştia, sărmanii, sunt
molipsiţi. De ce? Deoarece, precum am spus, şi ei, cu toate declaraţiile lor de factură
teoretică, ce vin în contradicţie izbitoare şi tragică cu crezul lor, primesc de fapt la împărtăşire
şi rugăciune persoane din Biserica Greciei, care are împărtăşire cu patriarhul. Atunci? Dacă ar
fi vrut să fie consecvenţi, ar fi trebuit să nu primească nici un membru al Bisericii Greciei în
bisericile lor (cu atât mai mult la spovedanie şi împărtăşire) mai înainte ca acesta să declare că
pleacă din Biserica Greciei şi merge la ei să se pocăiască. Ei însă iau parte fără teamă şi
şovăire la slujbe, se roagă şi se împărtăşesc împreună cu mulţi dintre cei care ţin calendarul
nou. Acestea sunt lucruri care arată consecvenţă morală? Sunt lucruri canonice? Sunt lucruri
cinstite? S-ar putea spune că fac aceasta din iconomie. Dar atunci de ce să creeze schisme,
împărţiri şi răni în Trupul Bisericii? Dacă cineva care merge la stilişti se întoarce şi se roagă
iarăşi cu cei ce se împărtăşesc cu patriarhul, de ce să nu rămână în Biserica Greciei,
suportând, din iconomie, atât pe patriarh, cât şi pe cei ce cugetă asemenea cu el? Astfel va
suporta, din iconomie, o erezie: ecumenismul. Dacă însă va merge la stilişti va suporta două.
Adică ecumenismul (de vreme ce stiliştii se roagă cu cei ce ţin calendarul nou, care au
împărtăşire cu patriarhul ecumenic) şi stilismul grecesc, care propovăduieşte erezia potrivit
căreia calendarul este condiţie de mântuire.
Spun „stilism grecesc” deoarece nu intenţionez să condamn calendarul vechi, pe care
îl urmează atâtea Biserici Ortodoxe, ci exagerările eretice la care au ajuns stiliştii greci din
nesăbuinţă. Acesta este unul din motivele pentru care mă tem şi mă cutremur de răzvrătiri şi
schisme. Iar soarta celor mai mulţi stilişti aceasta este: susţinerea cu multă râvnă a poziţiilor
ereticilor.
Prea iubite părinte Nicodim, acestea ţi le-am scris ţie şi obştei tale celei sfinţite şi
iubitoare de Dumnezeu. Le-am scris „cu multă durere şi strângere de inimă”. Astăzi situaţia
Bisericii Ortodoxe este foarte dureroasă. Poate, în cele din urmă, nu va îngădui Dumnezeu să
trecem prin mari încercări. Să luăm aminte! Întru smerenie, întru rugăciune, întru postire,
întru umilinţă să cerem luminare de la Domnul ca să păşim cum trebuie în vremurile care vor
veni. Pericolul este îndoit pentru Biserică: dintr-o parte ecumenismul manevrat de satana, iar
dintr-alta fanatismul pierzător de suflete, care, întunecând adevărul, duce în cele din urmă la
înfricoşătoare hulă şi erezie. Să ne temem şi să fugim de amândouă! Să nu ne abatem nici la
dreapta, nici la stânga. Să călătorim pe calea de mijloc şi împărătească. Aceasta este calea
Ortodoxiei nealterate, care şi pe acrivie ştie să o păstreze şi pe iconomie să o arate.
Bucură-te, frate, şi iarăşi zic, bucură-te! Bucură-te în întristări şi în suferinţe! Iisus „Sa
dat pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră”108.
Rugaţi-vă toţi cu stăruinţă şi pentru nevrednicia mea, pentru că mă aflu în focul multor
războaie. Sunt cuprins de multe întristări. „Din afară lupte, dinăuntru temeri.”109
Gata întotdeauna pentru orice slujire şi invocând rugăciunile Voastre, ale tuturor,
rămân al Sfinţiilor Voastre frate în Hristos Iisus, Domnul nostru.
107 I Tim. l, 7.
108 Rom. 4, 25.
109 II Cor. 7, 5.

(din, “CELE DOUĂ EXTREME, Ecumenismul şi Stilismul” de Arhim. Epifanie Teodoropulos.)

Advertisement