Sfantul Grigorie Teologul – “A Doua Cuvantare Teologica”

A DOUA CUVÎNTARE TEOLOGICĂ

Despre teologie

1. Am unificat prin cuvîntul nostru pe teologi, arătînd cum trebuie să fie înaintea celor ce trebuie să filoso­feze, şi cînd, şi cît, adică înaintea celor pe cît e cu putinţă curaţi, pentru ca lumina să fie înţeleasă de lumină înain­tea celor mai atenţi, ca să nu fie neroditor cuvîntul ce cade într-un pămînt sterp (Mt. 13, 5-6). Aceasta, mai ales atunci cînd avem linişte înlăuntru de învîrtirile exterioa­re, ca să nu mai fim întrerupţi în suflare ca cei ce sînt prinşi de furie, pe cît am cuprins şi sîntem cuprinşi. Şi deoarece este astfel, şi am înnoit în noi pămîntul pentru Dumnezeu, ca să nu mai semănăm între spini (Ier. 4, 3 şi Mt. 13, 7) şi “am netezit faţa pămîntului” (Is. 28, 25), pecetluindu-ne şi pecetluind (pe alţii) cu chipul de om prin Scriptură (Înţ. Sol. 13,13), voim să trecem la cuvîntările despre teologie. Să punem în fruntea acestor Cuvin­te pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt, despre care vom vorbi. Întîiul să ne fie binevoitor, al doilea să ne ajute, al treilea să ne inspire, mai bine zis să ne arate din unica dumnezeire luminarea cea una, distinctă în chip unitar, unită în chip distinct, ceea ce este minunat (paradoxal)17a.

2. Mă urc cu rîvnă pe munte (Ieş. 19, 20; 24, 9-15), sau, spunînd mai adevărat, cu rîvnă şi cu teamă. Prima o facem pentru nădejde, a doua pentru slăbiciune. O fac aceasta ca să intru în nour (Ieş. 24, 18) şi să fiu cu Dum­nezeu. Căci Dumnezeu îmi făgăduieşte (Ieş. 19, 24; 24, 9) să se urce cu mine şi să stea aproape, chiar dacă tre­buie să primească să rămînă în afara nourului. Iar de es­te un Nadav şi un Avind, sau vreunul din bătrîni (Ieş. 24, 2, 9-10), să urce, dar să stea departe (Ieş. 24, 1-4-14), după măsura curăţirii. Iar de este vreunul din cei mulţi şi nevrednici de o astfel de înălţime şi contemplaţie (ve­dere) şi de este cu totul necurat, nici să nu se apropie, căci nu este sigur că va trăi (Ieş. 19,12)18. Iar de s-a cură­ţit pentru acest moment, să rămînă jos şi să asculte nu­mai glasul şi trîmbiţa şi cuvintele simple ale evlaviei; şi să privească muntele fumegînd şi strălucind (Ieş. 19,16-20) de ameninţări şi, în acelaşi timp, minune pentru cei ce nu pot să urce. Iar de este cineva o fiară rea, crudă şi cu totul neprimitoare a cuvintelor contemplaţiei şi teolo­giei, să nu se cuibărească, cu viclenie şi răutate, în mate­rii (în păduri) ca să sară deodată spre a răpi vreo dogmă sau vreun cuvînt şi să sfîşie prin calomnii “cuvintele sănătoase” (Tit. 2, 8), ci să stea încă departe şi să plece de lîngă munte, sau va fi bătut cu pietre şi zdrobit (Lev. 11, 33) şi “se va pierde acest rău în chip rău” (Mt 21, 41). Căci cuvintele adevărate sînt pietre tari pentru cei ase­mănători animalelor. De este acesta un “leopard”, să moară “cu împletiturile sale” (Ier. 13, 23); la fel, de este un leu “răpitor”, “care rage” şi “caută să înghită” sufletele şi cuvintele noastre; sau “un porc care calcă în picioare mărgăritarele” frumoase şi strălucitoare ale adevărului (Mt. 7, 6); sau un “lup arab” (Avac.1,8) şi de alt neam, sau mai muşcător decît cei de aici prin sofisme; sau o “vulpe”, sau un suflet viclean şi necredincios, care ia cînd o formă, cînd alta, după timpuri şi trebuinţe, un su­flet pe care îl hrănesc trupuri moarte şi împuţite, sau “vii dar mici” (Cînt. cînt. 2,15), căci “cele mari” sînt departe de ele (Ps. 79, 9-12); sau vreun altul din animalele carni­vore şi respinse de lege şi necurate (Fac. 7, 2, 3-8), pen­tru mîncare şi pentru vreo trebuinţă. Căci cuvîntul nos­tru, depărtîndu-se de acestea, vrea să fie înscris în table tari şi în pietre (Ieş. 31, 18) şi pe amîndouă feţele lor, pentru partea văzută şi ascunsă a Legii; cea dintîi, pen­tru cei mulţi şi care rămîn jos, iar cea de a doua, pentru cei puţini şi care ajung sus.

3. Şi ce mi s-a întîmplat, o, prieteni, care sînteţi ini­ţiaţi în taine şi împreună iubitori cu mine ai adevărului? Am alergat ca să întîlnesc pe Dumnezeu şi aşa am urcat pe munte. Şi am străbătut nourul, ajungînd înlăuntru, departe de materie şi de cele materiale, întorcîndu-mă şi aducîndu-mă în mine, pe cît mi-a fost cu putinţă19. Dar cînd L-am privit acolo, de abia am văzut spatele lui Dumnezeu (Ieş. 33, 23); şi aceasta (am văzut-o) fiind eu acoperit de piatră (Ieş. 33, 22), sau de cuvîntul întrupat pentru noi (In. 1, 14; I Cor. 10, 4)20. Şi aplecîndu-mă pu­ţin, nu vedeam firea primă şi neamestecată, aşa cum e cu­noscută de ea însăşi şi cîtă rămîne sub întîia catapeteasmă şi se ascunde sub Heruvimi, ci cîtă ajunge pînă la noi21. Iar aceasta este, atîta cît ştiu, mărirea ei în creatură şi în cele puse în faţa noastră şi cîrmuite de El, sau, cum o numeşte dumnezeiescul David: “măreţia slavei” (Ps. 8, 2). Căci acestea sînt spatele lui Dumnezeu, însuşirile Lui de după El 22, precum umbrele (razele) soarelui şi chipurile Lui în ape arată soarele pentru vederile slabe, deoarece nu e cu putinţă a-l vedea pe El, care copleşeşte simţirea noastră prin lumina lui directă. Deci aşa vei teologhisi, chiar de eşti un Moise şi “Dumnezeu pentru Faraon” (Ieş. 7, 1); chiar dacă ajungi ca Pavel, “pînă la al treilea cer” şi auzi “cuvinte negrăite” (II Cor. 12, 2-4), chiar dacă eşti mai presus de el, în vreo stare şi vreo treaptă îngerească, sau arhanghelească. Căci orice existenţă, chiar cerească, chiar mai presus de ceruri, chiar dacă este mult mai înaltă ca noi după fire, şi mai aproape de Dumnezeu, es­te mai departe de Dumnezeu şi de înţelegerea Lui depli­nă decît este deasupra noastră, făptură compusă şi sme­rită, amestecată şi legată de pămîntul de jos23.

4. Deci ajunge iarăşi să spunem aceasta: a înţelege pe Dumnezeu este greu, iar a-L exprima este cu nepu­tinţă, cum a spus careva din filosofii elini, ce-au speculat despre Dumnezeu, nu lipsit de meşteşug cum mi se pa­re. Acesta pare să fi priceput că e greu de a exprima şi de a evita astfel reproşurile, pentru că este de neexpri­mat24, însă, după mine, a exprima pe Dumnezeu este cu neputinţă, dar a-L înţelege e şi mai imposibil25. Căci ceea ce e de înţeles, cuvîntul poate să-l explice, deşi nu sufi­cient, ci cel puţin într-un mod obscur, pentru cel ce nu are urechile cu totul stricate şi o înţelegere mincinoasă. Dar a înţelege o astfel de realitate este cu totul cu nepu­tinţă şi de neînfăptuit, nu numai celor prostiţi şi aplecaţi spre cele de jos, ci şi celor foarte înalţi şi iubitori de Dumnezeu; şi la fel întregii firi născute26, şi cărora le este adăugat întunericul acesta şi trupul gros în înţelegerea adevărului. Şi nu ştiu dacă nu este aşa chiar pentru firile mai înalte şi spirituale, care fiind aproape de Dumnezeu şi luminate de toată lumina, sînt mai luminate, dar nu de tot, însă mai deplin ca noi şi mai pătrunzător, unele mai mult, altele mai puţin ca altele, pe măsura treptei lor.

5. Aceasta este deci astfel. Cît ne priveşte pe noi, nu numai “pacea lui Dumnezeu întrece toată mintea” (Filip 4, 7) şi înţelegerea; nu numai cele ce sînt rînduite drepţi­lor prin făgăduinţe, nu sînt nici ochilor văzute, nici de urechi auzite, nici de minte contemplate” (I Cor. 2, 9), decît puţin Nu avem nici înţelegerea exactă a creaţiei. Căci fiind convins că şi acesteia nu-i ai decît umbrele, odată ce auzi spunîndu-se: “Voi vedea cerurile, lucruri ale degetelor Tale, luna şi stelele” (Ps. 8, 4) şi raţiunea îngroşată din ele, căci nu le vezi acum, ci le vei vedea cîndva27. Dar mult mai presus de acestea este firea neîn­ţeleasă şi necuprinsă care este mai înaltă decît acestea şi din care sînt toate. Şi spun că nu cunosc că nu este, ci ceea ce este. Căci nu e goală propovăduirea noastră, nici deşartă credinţa noastră (I Cor. 15, 14). Nu aceasta este învăţătura noastră. Deci nu poţi afla în recunoştinţa noastră o învăţătură “ateistă”, şi a unei viclenii. Nici nu te poţi ridica împotriva noastră ca împotriva unora ce mărturisesc neştiinţa. Dar se deosebeşte mult convinge­rea că este ceva, de cunoştinţa a ce este aceea28.

6. Că Dumnezeu este, şi că este cauza făcătoare şi susţinătoare a tuturor împreună, ne învaţă privirea şi legea (ordinea) naturii28a. Privirea, îndreptîndu-se spre cele văzute şi armonios stabilite şi totodată în mişcare şi, ca să spun aşa, mişcate şi purtate în chip nemişcat, de­duce din cele văzute şi astfel rînduite pe Autorul lor29. Căci cum s-ar fi produs şi ar subzista acest întreg dacă nu le-ar fi dat fiinţă şi nu le-ar susţine împreună Dum­nezeu? Căci văzînd cîndva o chitară împodobită cu cea mai mare frumuseţe şi auzind armonia ei, nu va putea să nu ştie de făcătorul ei şi cîntăreţul ei, trecînd la el cu înţelegerea, chiar dacă nu-l cunoaşte prin vedere? Aşa ne este vădit şi nouă Cel ce a făcut şi mişcă şi susţine cele făcute, chiar dacă nu e cuprins cu înţelegerea. E foarte necunoscător cel ce nu înaintează de bună voie pînă la acestea şi nu urmează dovezilor date de natură. Dar nu spun că e Dumnezeu nici ceea ce ne-am închipu­it noi şi ceea ce am descris prin cuvinte.

Iar dacă cineva a ajuns să cugete acea existenţă fie şi în parte, ce dovedeşte? Cine a ajuns astfel pînă la ultima treaptă a înţelepciunii? Cine s-a învrednicit de un dar aşa de mare? Cine şi-a “deschis astfel gura” înţelegerii şi “a atras Duhul” (Ps. 118, 131), ca prin Duhul, care “toate le cercetează şi le cunoaşte, pînă şi adâncurile lui Dum­nezeu” (I Cor. 2,10), să cuprindă pe Dumnezeu şi să nu mai trebuiască să meargă mai înainte, avînd pe ultimul dorit spre care aleargă toată vieţuirea şi înţelegerea omului înălţat.

7. Căci ce vei înţelege prin dumnezeire, dacă te vei încrede în toate puterile raţionale? Sau spre ce te va duce raţiunea pe tine, cel mai mare filosof şi teolog, care te lauzi cu cele nemăsurate? Oare este ea un corp? Dar atunci cum este ea infinită, nedefinită, fără o formă şi de nepipăit şi nevăzută? Sau sînt şi corpurile astfel? Ce abuz de limbaj! Nu aceasta e firea corpurilor. Sau este dumnezeirea un corp, dar fără aceste însuşiri? Ce gro­solănie! Oare nu este dumnezeirea nimic mai mult decît noi? Dar cum poate fi închinată, dacă este circumscrisă? Sau cum va evita să fie compusă din elemente şi să fie iarăşi desfăcută în ele, sau să dispară cu totul? Căci compoziţia este un început (principiu) al luptei, iar lupta, al dezbinării şi al descompunerii30. Descompune­rea este însă ceva cu totul străin lui Dumnezeu şi primei firi (firii lui Dumnezeu). Deci nu este El în dezbinare, ca să nu fie descompunere; nici lupta, ca să nu fie dezbi­nări; nici compoziţie, ca să nu fie luptă. De aceea nici corp, ca să nu fie compoziţie. Raţiunea, urcînd de la ultimele spre cele dintîi, se opreşte acolo.

8. Dar cum s-ar salva în acest caz faptul că Dumnezeu pătrunde prin toate şi umple toate, potrivit spusei: “Oare nu umplu Eu cerul şi pămîntul? zice Domnul” (Ier. 23, 24) şi: „Duhul Domnului a umplut lumea” (Înţ. Sol. 9, 7) dacă într-o privinţă circumscrie iar în altă privinţă e circum -scris? Căci sau va ocupa loc într-un întreg gol şi toate vor dispărea pentru noi, ca să fie dispreţuit Dumnezeu, ca unul ce a fost făcut corp şi nu are cele ce le-a făcut sau va fi un corp între corpuri, ceea ce este cu neputinţă, sau se va strecura (în alte corpuri) şi va fi într-un contrast cu ele, ca lichidele ce se amestecă şi într-un fel le taie, în alt fel e tăiat, ceea ce e un basm mai absurd şi mai băbesc” (I Tim. 4, 7), decît basmul despre atomii lui Epicur. Ast­fel povestea despre corpul Lui se va dărîma pentru noi şi cuvîntul Lui nu va avea nici un temei.

Iar unii vor zice că Dumnezeu este imaterial, dacă acesta este al cincilea element cum li s-a părut unora31, purtat într-o mişcare circulară, fie El ca imaterial şi un al cincilea corp şi dacă voiesc, necorporal, după pornirea şi închipuirea liberă a vorbirii lor Nu vreau să discut despre acest lucru. Dar prin ce va fi El dintre cele mişcate şi pur­tate, ca să nu vorbesc de injuria ce I se aduce, dacă se so­coteşte că cel ce le-a făcut se mişcă în acelaşi fel cu cele fă­cute şi cel ce le poartă e purtat cu cele purtate, dacă se ad­mite totuşi aceasta? Şi ce este iarăşi ceea ce-L mişcă32? Şi ce e cel ce mişcă totul? Şi acela ce este? Şi aceasta la nesfirşit. Şi cum nu este decît în spaţiu, dacă este mişcat?

Dar dacă vor spune că Dumnezeu este altceva decît al cincilea, dacă acesta este un corp îngeresc, de unde sînt corpurile îngereşti şi ce sînt aceste corpuri? Şi cît de mult este Dumnezeu mai presus de îngeri (Evr. 1, 4), da­că îngerul îi este slujitor (Evr. 1, 14)? Iar de este mai presus de aceste corpuri, se introduce iarăşi o mulţime necugetată de corpuri şi un adînc de flecăreală, care nu poate să se oprească undeva.

9. Astfel Dumnezeu nu este pentru noi un corp. N-a spus aceasta şi n-a acceptat-o careva dintre bărbaţii inspiraţi, nici cuvîntul spus “turmei” noastre (In. 10,16). Rămîne deci să-L cugetăm ca netrupesc. Dar dacă e ne­trupesc, aceasta nu ne ajută să-L înţelegem şi să cuprin­dem fiinţa Lui, precum nici termenii “nenăscut” şi “ne­schimbat” şi “nestricăcios” şi toate cele ce se mai spun despre Dumnezeu sau fiind în jurul lui Dumnezeu. Căci a fi netrupesc înseamnă pentru existenţa Lui ca fiinţă şi ipostas a nu avea început, a nu se schimba şi a nu fi mărginit? A înţelege în întregime ceea ce este, rămîne a cugeta şi a studia pentru cel ce are “mintea lui Dumne­zeu” (I Cor. 2, 16), care are cu adevărat o contemplaţie şi e mai desăvîrşit în ea. Nu ajunge a spune de o existenţă că e corp, sau că s-a născut pentru a face să se înţeleagă şi să se arate aceea despre care se spun acestea. Ci tre­buie să se spună şi suportul acestora, dacă se vrea să se prezinte deplin şi suficient ceea ce se cugetă. Căci e sau om, sau bou, sau cal, ceea ce e în corp şi născut şi corup­tibil. La fel nici nu va ajunge să se spună cele ce nu este, cînd se vrea să se arate firea “Celui ce este” (Ieş. 3, 11), ci trebuie să se spună pe lîngă cele ce nu este şi ceea ce este. Aceasta cu atît mai mult cu cît e mai uşor a cuprin­de ceva în unitatea sa decît a nega toate pe rînd, pentru a face să se înţeleagă ceea ce se cugetă, începînd prin ne­garea celor ce nu e şi aşa să se stabilească ceea ce este. Cel ce spune cele ce nu sînt, trecînd sub tăcere ceea ce este, face ceva asemănător celui care, cînd e întrebat cum fac doi, cinci, zece, răspunde că nici doi, nici patru, nici cinci, nici douăzeci, nici treizeci, nici – pentru a spu­ne pe scurt – unele dintre numere nu sînt decît inferioare lui zece sau superioare lui. Cum aceasta nu arată pe cele ce fac împreună zece, neoprind mintea celui ce întreabă la ceea ce caută. Căci este cu mult mai uşor şi mai scurt de-a porni prin a spune de ceva cele ce nu este, decît a arăta ceea ce este. Nu este aceasta vădit oricui?

10. Deoarece dumnezeirea este pentru noi necorpora­lă, să continuăm puţin a cerceta ceea ce înseamnă aceas­ta33. Oare nu este ea în nici un loc, sau este undeva? Da­că nu este nicăieri, va întreba cineva dintre cei foarte scormonitori: cum ar putea ea atunci exista? Căci cum poate exista ceea ce nu e nicăieri? Iar de este undeva – fi­indcă este – este singur sau în totul sau mai presus de to­tul33a. Dar de este în totul, ea este fie în vreo parte, fie pretutindeni. Şi dacă este în vreo parte, este circumscris de această parte mai mică; iar de este pretutindeni, este circumscris de ceva mai mare, vreau să spun că cel ce-l cuprinde e mai mare ca cel cuprins şi altul decît el, dacă totul trebuie să fie conţinut de tot şi nu poate să fie liber de mărginire în orice loc34. Aşa este dacă dumnezeirea este în tot. Dar atunci unde ar fi ea înainte de-a exista totul (care este universul)? Nici aceasta nu produce o mică nedumerire.

Iar dacă dumnezeirea e mai presus de totul, oare nu o desparte nimic de totul? Dar unde este ceea ce este mai presus de acest tot? Şi cum s-a cugetat ceea ce-l ridică mai presus şi este ridicat mai presus, nefiind vreo graniţă care împarte acestea şi le desparte35? Nu trebuie să fie numai­decât ceva la mijloc care mărgineşte totul (universul) şi ceea ce este mai presus de totul? Şi ce poate fi acesta decât un loc, ceea ce am evitat să admitem? Şi încă nu spun că dumnezeirea e numaidecât necircumscrisă, şi dacă este cuprinsă prin cugetare. Căci şi putinţa de-a fi cuprinsă prin cugetare este un chip al circumscrierii35a.

11. Pentru ce am făcut aceste reflexiuni, poate prea grele pentru urechile celor mulţi şi potrivite felului discuţiilor ce domnesc acum – discuţii ce dispreţuiesc ceea ce este sincer şi simplu şi introduc ceea ce este sucit şi enigmatic? Căci precum pomul se cunoaşte după roade (Mt. 7, 20), aşa în­tunericul, ce produce astfel de păreri (In. 3, 19; I Tes. 5, 4), o face prin întunecimea celor spuse. Dar n-am făcut-o aceasta ca să par că şi eu spun lucruri greu de înţeles, nici pentru a mă arăta “prisositor în înţelepciune”, “îm­pletind şi dezlegînd legătura” (Dan. 9, 12).

Căci aceasta e marea minune a lui Daniel. Ci ca să arăt ceea ce m-a îndemnat de la început această cuvîntare să spun. Iar aceasta ce era? Că dumnezeirea nu poa­te fi cuprinsă de înţelegerea omenească, nici nu poate fi închipuită întreagă. Şi aceasta nu din pricina invidiei36. Căci e departe de firea dumnezeiască invidia, fiind sin­gură lipsită de patimă şi bună şi stăpînă, mai ales cînd e vorba de ceea ce are ea mai preţios decît toate creaturile ei. De fapt, are “Cuvîntul” (Raţiunea) înaintea făpturilor cuvîntătoare (raţionale)37. Deoarece însuşi faptul aduce­rii lor la existenţă se datorează bunătăţii ei extreme38. Nici nu le aduce şi le ţine în existenţă spre slava “plină­tăţii” ei (Is. 1, 11), ca să se aducă Celui neapropiat cinsti­rea şi venerarea39. Afirmarea acestui lucru este cu totul sofistică şi străină nu numai de Dumnezeu, ci şi de omul în oarecare măsură cuviincios şi conştient de oarecare cuminţenie, care îl împiedică de-a nu recunoaşte altora vreo întâietate.

12. Dar dacă am procedat astfel şi pentru alte cauze, aceasta o vor cunoaşte cei mai apropiaţi de Dumnezeu şi cei ce văd şi pătrund “judecăţile nepătrunse” ale lui Dumnezeu, dacă sînt vreunii de o astfel de virtute şi “umblă în căile adîncului” (Iov 38,16), precum se spune. Căci pe cît am priceput noi, cei ce măsoară cu mici mă­suri cele greu de înţeles, prin uşurinţa cîştigării pierd uşor şi ceea ce au cîştigat. Ceea ce doreşte cineva să ţină mai mult, caută să cîştige cu mai multă osteneală, ca să nu arunce cu uşurinţă ceea ce a cîştigat cu uşurinţă, gîndind că poate cîştiga iarăşi. Şi astfel, cei ce au minte so­cotesc o binefacere de a nu avea uşor ceea ce le este spre binefacere. Aceasta poate pentru a nu pătimi aceleaşi ca Lucifer cel căzut (Is. 14, 12), după ce a ieşit din lumina întreagă, ridicînd grumazul înaintea Domnului (Iov 15, 25); şi pentru a nu cădea din înălţimea noastră cu o că­dere mai vrednică de compătimit decît toate. Şi poate pentru a găsi acolo o răsplată a iubirii de osteneală şi a vieţii strălucite a celor ce s-au curăţit aici şi au tins cu multă răbdare spre ceea ce doresc.

Iată de ce între noi se află acel “întuneric” trupesc (Ieş 10, 23)40, ca odinioară nourul între Egipteni şi Evrei (Ieş 14, 20). Şi acesta este poate “întunericul” pe care l-a pus “acoperămînt al Lui” (Ps. 17,12); grosimea prin care puţini oameni şi puţin străbat (spre El)41. Despre acestea să filosofeze cei ce le văd şi să urce la o cît mai mare în­ţelegere. Noi însă, “cei legaţi de pămînt” (Plîng. Ier. 3, 34), cum zice Ieremia, îmbrăcaţi în acest trup gros, nu pu­tem trece nici măcar peste umbra lui, chiar de mergem în mare grabă. Căci cum ajungem la ceva înainte de-a atinge aceea? Cum nu ne putem apropia de vederea celor văzu­te, fără lumina şi aerul ce se află la mijloc? Sau cum firea înotătoare nu poate ieşi din apă, la fel este cu neputinţă celor din trup să fie cu totul cu cele spirituale fără cele trupeşti. Căci totdeauna se introduce ceva din ale noas­tre (din cele trupeşti), chiar dacă desfăcîndu-se mintea din cele văzute şi devenind ceea ce este în sine, încearcă să se întîlnească cu cele înrudite şi nevăzute. Şi le vei cunoaşte acestea astfel.

13. “Duhul” (In. 4, 24), “focul” (Deuter. 4, 24), “lumina” (In. 9, 5), “iubirea” (In. 4, 16) şi “înţelepciunea” (Iov 12, 13), “dreptatea” (Ps. 102, 17), “mintea”, (Ps. 10, 13) şi “cuvîntul” (In. 1, 11) şi cele asemenea nu sînt numiri ale primei firi? Deci ce vom spune? Vei cugeta o suflare (un duh) fără mişcare şi răspîndire? Sau un foc în afara materiei şi fără pornirea în sus, fără culoarea şi forma proprie42? Sau o lumină neamestecată cu aerul şi des­prinsă de ceea ce oarecum o naşte şi luminează? Iar minte ce numim? Nu ceea ce e în altul şi în ale cărei cu­getări sînt mişcări ce se odihnesc sau se ating de ceva? Iar cuvîntul ce este, dacă nu cel ce se odihneşte în noi şi se răspîndeşte? Căci nu îndrăznesc să spun că se risipeş­te. Iar dacă vorbim şi de înţelepciune, ce este ea dacă nu şi o calitate ce se deprinde fie în cugetarea celor dumne­zeieşti, fie a celor omeneşti? Iar de vorbim şi de dreptate şi iubire, nu sînt ele dispoziţii vrednice de laudă, una opusă nedreptăţii, cealaltă urii, ce se întăresc şi slăbesc, apar şi dispar şi în general produc în noi şi schimbă sim­ţirile, cum o fac culorile cu trupurile? Sau despărţind-o de ele, trebuie să vedem dumnezeirea însăşi în sine, culegînd din ele, pe cît se poate, o imagine parţială prin socotinţe? Ce posibilitate avem deci din ele, fără ca să fie ele însele ceea ce urmărim43? Sau cum toate acestea, şi fiecare înţeleasă ca nedesăvîrşită este Cel necompus şi de neînchipuit? Aşa se epuizează mintea noastră în vo­inţa de-a ieşi din cele trupeşti şi de a ajunge la o întîlnire cu cele netrupeşti dezvelite, ca să vadă cu slăbiciune cele mai presus de puterea sa44. Dar deoarece orice fiinţă raţională doreşte pe Dumnezeu şi întîia Cauză, dar nu o poate cuprinde pentru motivele spuse, în această dorin­ţă obosind şi neputînd să suporte această stare, trece la o “a doua plutire”; sau priveşte la cele văzute şi face pe vreuna din ele Dumnezeu, printr-o proastă înţelegere. Căci ce este din cele văzute mai înalt şi mai dumneze­iesc într-o măsură oarecare decît cel ce vede, încît aceea să fie închinată, iar el închinător44a? Buna rînduială a celor văzute ne ajută doar să cunoaştem pe Dumnezeu şi să ne folosim de privire ca de o călăuză spre vederea celor mai presus de vedere, dar nu să ne păgubim de Dumnezeu, prin măreţia celor văzute45.

14. Unii însă s-au închinat soarelui, alţii lunii, alţii mulţimii stelelor, alţii omului însuşi împreună cu aces­tea, atribuindu-le puterea să conducă toate, prin calita­tea sau mărimea mişcării. Iar alţii s-au închinat stihiilor pămîntului, apei, aerului, focului pentru folosul lor, fără de ele neputînd subzista viaţa omenească. Şi iarăşi alţii s-au închinat oricărui altceva din cele văzute socotind ca zei pe cele mai frumoase din cele ce vedeau. Unii au dat închinare şi chipurilor şi statuilor, mai întîi ale celor din familie, cei mai trupeşti fiind stăpîniţi pătimaş de amin­tirea celor plecaţi, apoi şi chipurilor şi statuilor celor străini, depărtaţi de ei. Aceasta din cauza necunoaşterii primei firi şi prin primirea cinstirii tradiţionale ca le­giuită şi necesară, fiindcă un obicei întărit prin timp a fost socotit lege. Mai socotesc că unii admirînd şi lăudînd stăpînirea, au făcut cu vremea zeu pe cel ce-l cin­steau, ca un mit în ajutorul rătăcirii lor.

15. Cei mai pătimaşi dintre ei au socotit ca zei patimi­le; au cinstit ca zei patimi ca mînia, uciderea de oameni, desfrînarea şi beţia şi nu mai ştiu care alta din cele apro­piate acestora, aflînd în aceasta o justificare, nici fru­moasă, nici dreaptă, a propriilor păcate. Şi pe unii din aceşti zei i-au lăsat jos, pe alţii i-au ascuns sub pămînt şi aceasta era singura faptă inteligentă, iar pe alţii i-au ridicat în cer. O, ce caraghioasă repartizare! Apoi fiecăreia din aceste plăsmuiri le-au dat nume de zei sau de demoni, pe măsura rătăcirii lor şi le-au ridicat statui pe măsura libertăţii şi mărimii rătăcirii lor şi pe toate au socotit să le cinstească cu jertfe şi cu grăsime, ba unii şi cu delirul unor fapte ruşinoase şi nebuneşti, ba chiar cu ucideri de oameni. Căci precum erau zeii, aşa trebuiau să fie şi cinstirile aduse lor. S-au necinstit atribuind slava lui Dumnezeu “păsărilor, animalelor cu patru pi­cioare şi celor ce se tîrăsc pe pămînt” (Rom 1, 23), ba încă celor mai rele şi mai de rîs dintre ele46. De aceea, nu e uşor de judecat ce trebuie dispreţuit mai mult: închinătorii sau cele închinate. Poate cu mult mai mult închi­nătorii, deoarece fiind de o fire raţională şi primind ha­rul lui Dumnezeu, au socotit mai bun ceea ce era mai rău. Iar aceasta era o atragere vicleană a celui rău spre rău, ca în multele lui rele săvârşite. Căci observînd la ei pofte care rătăceau în căutarea lui Dumnezeu, a voit să atragă la si­ne stăpînirea asupra lor şi să le fure dorinţa, ducîndu-i de mînă ca pe nişte orbi pe cei ce doresc să afle o cale, şi ast­fel i-a împins pe unii într-o prăpastie, pe alţii în alta, aruncîndu-i în una şi aceeaşi prăpastie a morţii şi a pierzaniei.

16. Acestea li s-au întîmplat acestora. Dar pe noi, care dorim şi nu suportăm lipsa unei conduceri şi a unei cîrmuiri, ne-a luat în primire raţiunea, care privind la cele văzute şi observînd cele ce sînt de la început, nu s-a oprit la acestea – căci nu e propriu raţiunii să dea condu­cerea celor ce nu sînt egale în cinste după simţuri – ci prin acestea ne conduce la cele mai presus de acestea şi prin care acestea au existenţa47. Căci ce a pus în rînduială cele cereşti şi cele pămînteşti, cele ce sînt în aer şi pe apă48? Mai bine zis, cine a rînduit cele dinaintea acesto­ra: cerul, pămîntul, aerul şi firea apei? Cine le-a ameste­cat şi le-a despărţit? Ce este comuniunea dintre acestea şi care este împreuna-odrăslire şi împreuna-lor-suflare49? Îl laud pe cel ce a zis, chiar de ne este străin: “Cine le-a miş­cat pe acestea şi le conduce în mişcarea lor neîncetată şi neîmpiedicată?”50. Cine e meşterul acestora, care le-a înti­părit tuturor o raţiune după care e purtat şi condus to­tul51? Oare nu Cel ce le-a făcut pe acestea şi le-a adus la existenţă? Căci nu se poate atribui atîta putere unei întîmplări (unui automatism)52. Să admitem că existenţa în general se datorează unei întîmplări. Dar cine a adus-o la rînduială? Să admitem că şi aceasta a venit dintr-o întîmplare, de socoteşti că e cu putinţă. Dar cine are pute­rea să o menţină şi să o păzească conform raţiunilor du­pă care s-a format la început? Este altcineva? Sau este tot întîmplarea? Este cu siguranţă altcineva decît întîmplarea53. Şi cine este acest altcineva decît Dumnezeu? Astfel, raţiunea lui Dumnezeu (care vine de la Dumne­zeu), care e sădită în mod natural în toate şi e prima lege în noi şi e unită cu toate lucrurile, ne-a urcat la Dumne­zeu prin cele văzute54. De aceea să vorbim acum, por­nind de la acest nou început.

17. Ce este Dumnezeu după fire şi fiinţă n-a aflat care­va dintre oameni niciodată, nici nu va afla. Sau de va afla vreodată cineva, să se cerceteze aceasta şi să se studieze de cei ce voiesc. Se va afla vreodată, după jude­cata mea, cînd ceea ce este asemănător lui Dumnezeu şi dumnezeiesc, adică mintea şi raţiunea noastră, se va amesteca cu ceea ce îi este familiar şi chipul se va urca spre arhetipul, a cărui dorinţă o are55. Şi ceea ce mi se pare rezultatul cel mai propriu al filosofiei (al înţelege­rii) este să cunoaştem odată cît sîntem cunoscuţi (I Cor. 13, 12)56. Acum tot ceea ce ajunge la mine este o iradiere scurtă şi o mică lucire a unei mari lumini (Înţ. Sol. 7, 28; Evr. 1, 3). Deci chiar de-a cunoscut cineva pe Dumne­zeu, sau a mărturisit că L-a cunoscut, L-a cunoscut cît numai să pară mai luminat altuia care nu a fost luminat deopotrivă. Căci ceea ce are mai mult, s-a socotit că e desăvîrşit nu cu adevărat, ci în comparaţie cu puterea vecinului.

18. De aceea Enoh “a nădăjduit să cheme pe Dumne­zeu” (Fac. 4, 26). El n-a reuşit decît să spere şi să nu cu­noască (pe Dumnezeu), ci să-L cheme. Enoh “a fost mu­tat” (Fac. 5, 24), dar nu e clar dacă după ce L-a cuprins pe Dumnezeu, sau spre a-L cuprinde. Meritul lui Noe a fost că a plăcut lui Dumnezeu (Fac 6, 9). De aceea i s-a încre­dinţat să scape lumea întreagă de ape, sau seminţele lumii pe o mică alcătuire de lemn care a scăpat de potop (Fac. 6, 13 – 7, 19). Avraam, marele patriarh, s-a îndreptăţit din credinţă (Fac. 15, 6; Rom. 4, 3) şi aduce o jertfă neo­bişnuită, chip al marei jertfe (Fac. 22, 2 urm.). Şi a văzut pe Dumnezeu, dar nu ca Dumnezeu (Fac. 18,1-2), ci L-a ospătat ca pe un om (Fac. 18, 6-8); şi a fost lăudat, pen­tru a-I fi slujit atîta cît a priceput. Iacob a văzut în vis o scară înaltă şi un urcuş al îngerilor (Fac. 28,12) şi a tur­nat în chip tainic untdelemn pe un stîlp de piatră (Fac. 28, 18) – poate ca să arate piatra unsă din capul unghiu­lui (Fapte 4, 11), pentru mîntuirea noastră (Fapte 10, 38) şi a dat unui loc oarecare numele de “casa lui Dumne­zeu” (Fac. 28, 17), spre cinstirea Celui ce S-a arătat. Lup­ta lui Dumnezeu cu un om (Fac. 32, 26-30) – care este uneori lupta lui Dumnezeu împotriva omului, sau poate o luptă a virtuţii omeneşti pentru Dumnezeu. El poartă simbolurile luptei în trup (Fac. 32, 26), arătînd înfrîngerea firii născute; şi primeşte ca răsplată a evlaviei sale schimbarea numelui, numindu-se, în loc de Iacob, Israel (Fac. 32, 29), dobîndind acest nume mare şi cinstit. Dar nici el, nici cineva după el, din cele douăsprezece seminţii, al căror părinte a fost, nu s-a lăudat pînă azi că a înţeles firea lui Dumnezeu, sau a avut vederea Lui întreagă.

19. Iar lui Ilie nici vîntul aspru, nici focul, nici cutre­murul, cum auzi din istorie, ci suflarea uşoară i-a dat o umbră a prezenţei lui Dumnezeu (III Regi 19, 11), şi nu a firii Lui. Cărui Ilie? Celui pe care căruţa de foc îl urcă la cer (IV Regi 2, 11), arătînd treapta mai presus de om a dreptului.

Şi cum nu vei admira pe Manoe57, judecătorul (Jud. 13, 22) şi mai tîrziu pe ucenicul Petru! Întîiul nu a supor­tat nici vederea lui Dumnezeu care i S-a arătat şi de aceea a zis: “Sîntem pierduţi, femeie, că am văzut pe Dumnezeu”. După el nu pot suporta oamenii vreun chip al lui Dumnezeu; cu atît mai puţin firea Lui. Al doilea, văzînd pe Hristos, nu L-a lăsat să se apropie de barca în care se afla (Lc. 5, 8). Acesta deşi era mai fierbinte în recunoaşterea lui Hristos decît ceilalţi şi de aceea e de­clarat “fericit” (Mt. 16, 17) şi i se dă încrederea cea mai mare. Dar ce vei zice despre Isaia şi Iezechiel, văzătorii cei mai mari ai lui Dumnezeu; şi de ceilalţi prooroci? Dintre ei, primul a văzut pe Domnul Savaot şezînd pe tronul slavei şi înconjurat de Serafimii cu cîte şase aripi, care-L slăveau şi-L acopereau, iar pe sine, purificat prin jar şi pregătit pentru proorocie (1, 6 urm.). Celălalt de­scrie Heruvimii ca un car, avînd deasupra Lui Tronul şi deasupra Tronului un firmament şi pe firmament o ară­tare (phantazomenon). Mai spune de unele glasuri şi de unele mişcări în fapte (Iez. 1, 4 urm.). Şi acestea erau fie o arătare de zi, văzută numai de sfinţi, fie una de noap­te, fie o întipărire din partea conducătoare a sufletului unită cu cele viitoare, ca şi cînd ar fi prezentă. E o altfel de proorocire negrăită, de aceea cum nu pot să spun. Le ştie doar Dumnezeul proorocilor şi cei în care sînt lucru­rile acestea. Dar nici aceştia, de care vorbesc, nici altul dintre cei ce sînt ca aceştia n-a stat în subzistenţa şi în fiinţa Domnului, după cum s-a scris, nici n-a cunoscut sau explicat firea lui Dumnezeu58.

20. Cît despre Pavel, dacă era cu putinţă să descrie cele ce le avea cerul al treilea (II Cor. 12, 2) şi acea mare înaintare sau înălţare, sau ridicare pînă la El, am fi cu­noscut ceva mai mult despre Dumnezeu, dacă aceasta era taina răpirii. Dar deoarece erau negrăite (II Cor. 12, 2), să fie cinstite şi de noi cu tăcere. Să ascultăm numai ce ne spune Pavel: “În parte cunoaştem şi în parte prooro­cim” (I Cor. 13, 9).

Aceasta şi unele ca acestea mărturiseşte el, care nu e simplu în cunoaştere, el care făgăduia să dea o dovadă a lui Hristos care grăieşte în el (II Cor. 13, 3), el, marele apărător şi învăţător al adevărului. De aceea şi declară că toată cunoştinţa de jos nu e deloc mai presus de oglinzi şi de ghicituri, ca una ce constă din mici chipuri (imagini) ale adevărului. Iar de nu apar unora care cer­cetează prea mult şi cu prea multă curiozitate aceste lucruri, poate acestea nu erau altele decît cele ce nu se pot purta acum, dar pe care Cuvîntul Însuşi le dă de în­ţeles ca cele ce vor fi purtate şi vor fi descoperite cîndva. Sînt cele de care Ioan, Înainte-Mergătorul Cuvîntului, marele glas al adevărului, a spus că nici lumea întreagă de jos însăşi nu le poate cuprinde (In. 21,25)59.

21. Deci tot adevărul şi întreg Cuvîntul e greu de explicat şi de pătruns. Noi aflăm lucruri mari printr-un organ mic, vînînd prin înţelepciunea omenească cunoş­tinţa celor ce există şi pătrundem la cele spirituale prin simţuri, sau nu fără simţuri, de care sîntem conduşi în­coace şi încolo, dar şi amăgiţi60. Căci nu ne putem întîlni cu mintea goală de realităţile goale, ca să ne apropiem mai mult de adevăr şi să ni se întipărească în minte în­ţelegerea lor. Iar cuvîntul despre Dumnezeu, cu cît e mai desăvîrşit, cu atît este mai greu de primit şi implică mai multe obiecţii şi rezolvări mai anevoioase. Şi tot ce i se opune, chiar de e foarte neînsemnat, opreşte înainta­rea pe calea lui şi-l împiedică, sau îi întrerupe înaintarea mai departe. E ca şi cînd se trag caii de frîu şi sînt făcuţi să se abată de la calea lor prin acest gest neaşteptat. Ast­fel Solomon, care a avut o înţelepciune prin care îi între­cea pe toţi dinainte de el şi din timpul lui (III Regi 3, 12) şi avea “lărgimea inimii” ca un dar al lui Dumnezeu şi o înţelegere mai îmbelşugată ca nisipul mării (III Regi 4, 29), cu cît înainta în adîncuri, cu atît ameţea mai mult şi des­coperea înţelepciune cu atît mai mare, cu cît îi scăpau cele ce voia să le înţeleagă (Eccl. 7, 25; 8, 17)61. Iar Pavel se sileşte să atingă, nu zic firea lui Dumnezeu – căci acest lucru este cu totul cu neputinţă -, ci numai “judecăţile” Lui (Rom. 11, 33), însă nu află ieşire, nici un punct stabil în urcuşul său, deoarece mişcarea înţelegerii sale nu ajun­ge la un capăt, arătînd mereu ceva ce-i lipseşte62 – O, mi­nune! -căci şi eu pătimesc ceva la fel. De aceea el învăluie în uimire cuvîntul său şi numeşte acea realitate “bo­găţia şi adîncul lui Dumnezeu” şi mărturiseşte “necu­prinsul judecăţilor lui Dumnezeu” (Rom. 11, 33), rostind aproape aceleaşi cuvinte ca David, care numeşte “un mare adînc” judecăţile lui Dumnezeu (Ps. 35, 7), a căror afunzime nu poate fi ajunsă de măsura sau de simţirea omului, sau spune că cunoştinţa lor e prea “minunată” pentru el şi pentru fiinţa sa, că “e prea tare” pentru pute­rea lui de cuprindere63.

22. Ca să las celelalte, voi privi la mine însumi şi la toată firea şi alcătuirea omenească, întrebîndu-mă: ce e amestecul care ne compune? Ce e mişcarea care ne este proprie? Cum s-a amestecat în noi nemurirea cu morta­litatea? Cum curg în jos şi sînt purtat în sus? Cum se mişcă în jur sufletul prin trup? Cum e mintea şi circum­scrisă şi definită, rămînînd în noi şi parcurgînd toate într-o mişcare şi întoarcere grăbită? Cum se împărtă­şeşte şi se comunică prin cuvînt şi străbate prin aer şi intră cu lucrurile? Cum se comunică prin simţuri şi se desprinde de simţuri? Şi înainte de acestea, cum am fost alcătuiţi şi constituiţi în laboratorul firii? Şi cum am primit ultima noastră formă şi împlinire? Ce este pofta mîncării şi cum se întinde ea? Cine ne-a condus automat la primele izvoare şi la primele mijloace de întreţinere a vieţii? Cum se hrăneşte trupul cu alimente şi sufletul cu gîndirea? Ce este curgerea firii şi legătura reciprocă între cei ce nasc şi cei născuţi, ca să fie uniţi prin afecţiu­ne? Cum sînt stabile speciile, deosebindu-se prin însuşi­rile lor, ale căror proprietăţi sînt atît de multe că nu pot fi numărate? Cum acelaşi animal e şi muritor şi nemuri­tor, muritor prin înlocuire şi nemuritor prin naştere? De fapt un individ dispare, altul apare în locul lui, precum rîul curgînd nu stă şi totuşi rămîne? S-ar putea filosofa încă mult despre mădularele şi părţile trupului şi armo­nia între ele, care coexistă şi se disting spre trebuinţele şi frumuseţea întregului, unele mai importante, altele mai puţin importante, unite şi separate, unele cuprinzînd pe altele, altele fiind cuprinse potrivit legii firii. Multe se pot spune despre voci şi auzuri: cum unele se produc prin organe glăsuitoare, iar altele recepţionează, cum îşi fac legătura prin mijlocirea aerului şi loviturile şi întipăririle ce le produc în aer. Multe se pot spune despre văzul care comunică în chip negrăit cu cele văzute, miş­cat numai prin voinţă în acelaşi timp cu mintea şi are o experienţă comună a lor cu mintea. Căci cu aceeaşi iuţime mintea se uneşte cu cele cugetate şi văzul, cu cele văzute. Multe se pot spune şi despre celelalte simţuri, care recepţionează unele din lucrurile exterioare, fără să fie cugetate de raţiune. Multe, de asemenea, despre odihna în somn, despre născocirile viselor, despre me­morie, despre amintiri, despre raţionamente, despre iuţime şi poftă şi, scurt vorbind, despre toată organizarea acestei lumi mici (acestui microcosm) care este omul.

23. Voieşti să-ţi enumăr şi deosebirile altor animale faţă de noi şi între ele, firile şi naşterile, creşterile, locu­rile şi obiceiurile lor, felul vieţuirii lor? Cum de unele trăiesc în turme, iar altele singuratice? De ce unele sînt ierbivore, iar altele carnivore? Unele feroce, altele blînde? Unele iubitoare de oameni şi însoţitoare ale lor, al­tele sălbatice şi libere? Unele într-un fel mai aproape de înţelegere şi de capacitatea de a învăţa, iar altele cu totul străine de înţelegere şi de putinţa de a învăţa? Unele în­zestrate cu simţuri mai multe, altele cu mai puţine? Unele nemişcate, altele capabile de mişcare? Unele foar­te iuţi, altele foarte greoaie? Unele impresionante prin mărime şi frumuseţe, sau prin una din acestea, altele mici sau urîte, sau în amîndouă felurile? Unele puterni­ce, altele slabe? Unele gata să se apere, altele bănuitoare şi viclene? Unele prudente, altele lipsite de prudenţă? Unele harnice şi economicoase, altele cu totul leneşe şi neprevăzătoare? Cum unele sînt sucite, altele drepte? Unele alipite de un loc, altele amfibii? Unele elegante, altele lipsite de cochetărie? Unele însoţite, altele neîn­soţite? Unele înfrînate, altele neînfrînate? Unele fecun­de, altele nefecunde? Unele cu longevitate, altele cu via­ţă scurtă? Obosim să descriem tema în amănunţime.

24. Gîndeşte-te şi la cele ce înoată lunecînd prin apă, care zboară, aşa zicînd, prin elementul lichid, şi care sorb aerul ce le trebuie, cîtă vreme altfel sînt primejduite în aerul nostru, ca şi noi în ape. Gîndeşte-te şi la mora­vurile şi pasiunile, la însoţirile, la naşterile, la mărimile şi frumuseţile, la alipirea de un loc şi la migrările lor, la unirile şi despărţirile lor, la proprietăţile lor aproape vecine cu cele ale animalelor terestre, uneori chiar co­mune, şi la proprietăţile opuse în înfăţişări şi în numiri. Gîndeşte-te şi la stolurile de păsări, de forme şi culori diferite, unele tăcute, altele cîntăreţe. Cum se explică melodia lor şi de la cine le vine? Cine a dat unora po­doaba de pe piept? Cine cîntările şi fluieratul de pe ra­muri, cînd la amiază soarele le îndeamnă să-şi execute muzica lor şi fac să răsune pomii de strigătele lor şi-şi însoţesc mersul cu glasurile lor? Cine ajută sturzul să-şi facă auzit cîntecul lui cînd îşi întinde aripile dimineaţa, însoţindu-şi zborul de glasul lui? Renunţ să vorbesc de vocile tari, de arta lor proprie prin care se fac cunoscute. De unde are păunul, această pasăre mîndră, originar din Media, atîta eleganţă şi dorinţă de preţuire, simţindu-şi frumuseţea sa în aşa fel că atunci cînd vede pe cineva apropiindu-se sau cînd se împodobeşte, cum se spune, în faţa femeilor, îşi înalţă grumazul şi-şi deschide aripile ca un veşmînt aurit de stele şi-şi arată frumuseţea celor iu­bitori prin păşirea impunătoare. Dumnezeiasca Scriptu­ră admiră şi deşteptăciunea femeilor în ţesături, spunînd: “Cine a dat femeilor înţelepciunea ţesăturii sau ştiinţa broderiei” (Iov 38, 36). Aceasta e o lucrare a unei vieţuitoare raţională şi de o înţelepciune îmbelşugată ce ajunge pînă la cer64.

25. Dar admiră şi înţelegerea naturală a animalelor necuvîntătoare şi explică raţiunile ei. Cum sînt pietrele şi arborii cuiburi şi acoperăminte, aceste cuiburi fiind clădite ca adăposturi şi frumoase şi potrivite pentru a le hrăni? De unde le vine albinelor şi păianjenilor hărnicia şi priceperea artistică? Albinele îşi adună polenul făcînd din ceara produsă de la faguri alveole hexagonale, unite şi distinse între ele, şi împletind liniile drepte şi unghiu­rile prin lucrări obscure şi nevăzute. Iar păianjenii, după ce şi-au întins în multe feluri firele atît de subţiri şi aproape aeriene, ţes pînze cu numeroase îndoituri – şi acestea fără puncte de plecare văzute – ca locuinţă preţi­oasă şi în acelaşi timp spre vînarea celor slabe pentru tre­buinţa hranei. Care Epiclide a imitat acestea, speculînd despre liniile neexistente şi obosind în demonstraţii65? Care Palamide a realizat formaţii lactice după modelul al­binelor care zboară distinct, dar cu un scop unic66? Care Fidias, Zeuxis şi Polignot şi care Parhasios şi Aglaofon ştiau să facă lucruri atît de frumoase67? Care Dedal a exe­cutat la Cnossos un loc aşa de frumos pentru o femeie rî­nară, atingînd culmea frumuseţii, sau labirintul din Creta cu ieşirea dificilă şi cu coridoare complicate – ca să mă exprim în modul poetic – care a revenit de multe ori pentru desăvîrşirea operei sale68?

Şi nu mai spun nimic despre mulţimile de furnici şi de vistieriile lor, nici de rezervele de hrană ce şi le adună, nici de toate cele ce le-am aflat istorisite despre căile şi conducătorii lor, şi despre buna rinduială a lucrării lor69.

26. Dacă ai priceput explicarea acestora şi ai cunoscut înţelesul lor, gîndeşte-te şi la diferitele plante şi la arta atît de plăcută ochilor şi în foile lor şi de folositoare în rodurile lor. Gîndeşte-te şi la varietatea şi belşugul roa­delor, mai ales la faptul că cele mai necesare sînt şi cele mai frumoase. Gîndeşte-te şi la puterea rădăcinilor, a sucurilor şi a florilor lor, nu numai plăcute ci şi binefă­cătoare pentru sănătate, la graţia şi calitatea culorilor, dar şi la strălucirea pietrelor preţioase. Căci toate au fost puse înaintea ta, ca un ospăţ de obşte, cîte sînt necesare şi plăcute prin fire. Aceasta, ca, dacă nu cunoşti din alt­ceva pe Dumnezeu, să-L cunoşti din binefacerile Lui şi nevoia ta de ele să te facă mai înţelegător.

Pornind de aici, priveşte la lărgimea şi lungimea pămîntului, maica de obşte a tuturor şi la sînii mărilor legaţi între ei şi cu pămîntul, la frumuseţea pădurilor, la rîurile şi izvoarele îmbelşugate şi nesecate, de ape proaspete şi bune de băut, curgătoare nu numai pe su­prafaţa pămîntului, ci şi sub pămînt, ce se adună în adîncuri şi împinse de vreun suflu puternic, apoi încăl­zite de tăria luptei şi a rezistenţei, dăruindu-ne băile calde ce ne sînt de trebuinţă, în multe părţi ale pămîntu­lui şi printr-o putere contrară fâcîndu-se leacuri fără plată, prin ele însele. Spune-mi, cum şi de unde sînt acestea? Ce este această ţesătură uriaşă şi nelucrată?

Toate sînt vrednice de laudă nu numai prin relaţia din­tre ele, ci şi văzute una cîte una.

Cum s-a făcut pămîntul stabil şi neînclinat? Ce-l poartă şi ce este ceea ce-l susţine? Şi ce este la rîndul ei aceea? Nu are o raţiune pe care să se sprijine, decît pe voia lui Dumnezeu70. Şi cum o parte a pămîntului e înăl­ţată la vîrfurile munţilor, iar alta coborîtă la şesuri, şi asta într-un mod atît de variat, şi făcîndu-se înălţările şi coborîşurile treptate, ca să ne fie cît mai rodnic pentru trebuinţele noastre şi cît mai plăcut în diversitatea lui? Şi cum o parte e repartizată locuirii, iar alta e de nelo­cuit, o parte fiind izolată de înălţimile munţilor, iar alta fiind separată şi tinzînd spre o altă margine. Nu e totul un semn foarte clar al marii lucrări a lui Dumnezeu71?

27. Cît priveşte marea, dacă n-aş admira mărimea ei, i-aş admira liniştea şi cum stă, fără să fie legată, între malurile ei. Iar dacă nu pot admira liniştea ei, admir mărimea ei. Dar fiindcă le are pe amîndouă, le voi lăuda pe amîndouă. Şi ce le uneşte pe amîndouă? Prin ce este ea legată? Cum se înalţă şi se şi opreşte, ca dintr-un res­pect pentru pămînt? Cum primeşte rîurile toate şi rămî­ne aceeaşi cu tot prisosul ce-i vine? Nu ştiu ce trebuie să spun. Cum este nisipul un hotar pentru o aşa de uriaşă mărime? Au ceva de spus cei ce studiază natura, savanţi în cele deşarte, care măsoară marea cu milimetrul, sau măsoară lucruri aşa de mari cu ideile lor? Nu trebuie mai degrabă să explic aceasta după Scriptură, într-un mod mai convingător şi mai adevărat decît prin lungi cuvîntări? În ea se spune: “Hotar a pus peste faţa apei” (Iov 26, 10). Aceasta e legătura impusă firii lichide. Şi cum conduce cu vîntul ei o corabie ca pe un mic uscat, alcătuită din cîteva lemne? Nu te miră văzînd aceasta? Nu ţi se uimeşte înţelegerea? Pămîntul şi apa se unesc în serviciul lor şi aceste uniri atît de diferite în firea lor se fac una, în folosul omului.

Care sînt apoi primele izvoare ale izvoarelor? Cearcă, omule, de poţi găsi vreuna din urmele acestora. Şi cine este Cel ce a despărţit rîurile şi şesurile şi munţii şi le-a dat cursul care nu se opreşte? Şi cum s-a făcut această minune din cele contrare: că nici marea nu-şi iese dintre maluri, nici rîurile nu se opresc. Şi în ce constă hrana dată de ape72 şi care e deosebirea ei, odată ce unele sînt hrănite de sus, altele sînt adăpate din rădăcini? Dar voi încheia dulceaţa acestei descrieri, explicînd-o prin “dul­ceaţa lui Dumnezeu” (Iez. 31, 9)73.

28. Dar lăsînd pămîntul şi cele privitoare la el, înalţă-te la aer prin aripile înţelegerii, ca această cuvîntare să înainteze mai departe. Astfel te voi ridica la cele cereşti şi la cerul însuşi şi la cele mai presus de cer. Cuvîntul înaintează cu greu la cele următoare, dar înaintează to­tuşi pe cît îi este cu putinţă. Cine a răspîndit aerul, această mare şi îmbelşugată bogăţie, nemăsurată nici prin demnităţi, nici prin aşezări, care nu e mărginit de hotare, nu e împărţit după vîrste, ci care, ca în împărţi­rea manei, e primit îndestulător şi repartizat în mod egal? Aerul este carul unei firi înaripate, reşedinţa vîntului, regulatorul anotimpurilor, însufleţitorul animale­lor, mai bine zis susţinătorul unirii sufletului cu trupul; în el sînt trupurile, cu el se produce cuvîntul, în el e lumina şi ceea ce e luminat şi vederea care se comunică prin el. Dar priveşte şi la cele următoare: nu îngădui să se dea aerului toată puterea celor ce sînt socotite existând prin aer. Care sînt vistieriile vîntului (Ps. 134, 7)? Care vistieriile zăpezii (Iov 38, 22)? “Cine a născut pică­turile de rouă” (Iov 38, 28), după cuvîntul Scripturii: “Din pîntecele cui iese gheaţa?” (Iov 38, 29) şi – o, minu­ne! – cine reţine prin cuvîntul lui firea ei curgătoare (Înţ. Sir. 48, 13), cînd o revarsă peste faţa a tot pămîntul (Iov 5, 10) şi o răspîndeşte la vreme potrivită şi în mod egal, fără să lase toată substanţa lichidă liberă şi nestăpînită? Căci S-a mulţumit cu curăţirea din vremea lui Noe şi nu şi-a uitat legămîntul Său (Fac. 9,12) cel atotnemincinos, dar nici nu o reţine cu totul, ca să nu avem nevoie iarăşi de un Ilie, care ne-a scăpat de secetă (III Regi, 18, 44). “De va închide”, zice, “cerul” (II Paralip. 7, 13), “cine îl va deschide?” Cine va opri (Mt. 3,10) excesul de ambele fe­luri, al Celui ce dă ploaia (Mt. 5, 45), dacă nu le rînduieşte pe toate cu măsurile şi cu cumpăna Sa (Iov 28, 26)74?

Şi ce-mi vei filosofa despre fulgere şi tunete, tu, care nu vezi tunetele decît de pe pămînt şi nu eşti luminat nici de cele mai mici scîntei ale adevărului? Ce aburi de pe pămînt, sau ce adunare de aer vei socoti cauze ale nourilor, sau măcar ale unui nour, sau al unei adunări cît de mici de nouri, care să producă un cît de mic fulger şi tunet? Sau ce vînt strîmtorat, neavînd ieşire din acea strîmtorare, va fulgera din această cauză şi va tuna, răpindu-se din ea? Iar dacă ai străbătut aerul şi cele privi­toare la aer cu gîndirea, atinge cu mintea cerul şi cele cereşti. Dar să ne conducă credinţa mai mult decît raţiu­nea, dacă ai aflat slăbiciunea noastră, în cele mai apro­piate şi ai aflat raţiunea de a cunoaşte cele mai presus de raţiune75, ca să nu fii cu totul pămîntesc, sau alipit lor, necunoscînd faptul neştiinţei tale76.

29. Cine a dat cerului mişcarea în cerc? Cine a aşezat stelele la locul lor? Sau, mai bine zis, înainte de aceasta, ce este cerul şi stelele? O poţi spune tu, om de înălţimi (meşter), cel care nu cunoşti cele de la picioare, şi nu te poţi măsura nici pe tine însuţi, tu, care cercetezi cu curio­zitate cele mai presus de firea ta şi care rămîi mut în faţa celor nemăsurate? Da, tu cunoşti mişcările în cerc şi pe­rioadele stelelor şi apropierile şi depărtările între ele, răsăriturile şi apusurile lor, unele părţi mici ale zodiacu­lui şi tot ce-ţi îngăduie să te mîndreşti cu această ştiinţă minunată. Dar aceasta nu înseamnă încă o cunoaştere a celor existente, ci observi doar o anumită mişcare. Această observaţie este confirmată de o practică îndelungată şi care a adunat într-un întreg cele observate în multe, apoi a concentrat totul într-o explicare, pe care a numit-o ştiinţă. Astfel, bazele lumii s-au făcut văzute celor mulţi, iar vederea lor s-a făcut început al ştiinţei. Dar tu, care eşti foarte cunoscător al acestora şi poţi să le admiri cu dreptate, spune-mi care e cauza acestei rînduieli şi miş­cări? Spune-mi de unde vine faptul că soarele străluceş­te ca un lămpaş pămîntului întreg şi tuturor privirilor ca o căpetenie într-o ceată, acoperind cu strălucirea sa cele­lalte stele, cum nu fac altele dintre ele faţă de celelalte? Aceasta e o dovadă că dacă celelalte luminează şi ele, el străluceşte mai presus de ele şi nu lasă să fie cunoscute, că au aceeaşi putere ca el, ci că el este frumos ca un mi­re, “iute uriaş” (Ps. 8, 6) şi mare. Nu mă pot împiedica să nu-l laud prin cuvintele mele. El are atîta putere că, de la o margine la alta, el învăluie pe celelalte cu căldura lui şi nimic nu poate scăpa de simţirea lui (Ps. 18, 7), ci umple toată privirea şi firea trupească de căldura lui; el încălzeşte dar nu arde; el este prezent tuturor şi învăluie toate cu moderaţia şi cu rînduiala mişcării lui.

30. Şi ce spui de aceasta, dacă ai observat-o? Soarele este între cele sensibile ceea ce este Dumnezeu între cele inteligibile (spirituale), precum a zis unul dintre cei străini77. Căci acesta luminează vederea, precum Acela, mintea. Acesta este cel mai frumos între cele văzute, precum Acela, între cele cugetate. Dar cine l-a mişcat pe acesta de la început? Ce-l mişcă fără încetare şi-l face să se învîrtească, el însuşi fiind stătător şi nemişcat prin ra­ţiunea lui78? Cine îl face neobosit şi aducător de viaţă, care face să crească făpturile şi pe care îl laudă poeţii cu dreptate şi nu se opreşte nici din mişcarea lui, nici din binefacerile lui? Cum e făcătorul zilei pe pămînt şi al nop­ţii sub pămînt? Şi nu ştiu ce trebuie să mai spun cînd privesc soarele. Ce este creşterea şi scăderile zilelor şi ale nopţilor şi egalitatea lor în inegalitate, ca să spun ceva paradoxal? Cum este el făcătorul şi împărţitorul cu buna rînduială a anotimpurilor ce vin şi pleacă şi se unesc şi se separă ca într-un cor, prin legea unirii şi bunei rînduieli; cum se amestecă toate puţin cîte puţin, datorită apropierii dintre ele, şi se despart ca zilele şi nopţile, ca să nu ne întristăm prin neregularitatea lor79? Dar să-şi facă soarele drumul lui. Cît despre tine, ai cunoscut firea lunii, fazele ei, măsurile luminii şi drumul ei şi cum soa­rele are putere asupra zilei iar ea, luna, prezidează noaptea, şi cum luna dă curaj fiarelor, iar soarele scoală pe om la lucru (Ps. 103, 23); cum soarele se înalţă şi co­boară spre cel mai mare folos al nostru. Ai înţeles “legă­tura care leagă făptura Găinuşii şi îngrăditura Orionului” (Iov 38, 31), ca cel ce numără mulţimea stelelor şi le cheamă pe numele lor (Ps. 4, 4)? Ai înţeles slava deose­bită a fiecăreia şi ordinea mişcării, ca să mă încred în tine cînd ordonezi viaţa noastră şi înarmezi creaţia îm­potriva Creatorului80?

31. Ce zici? Vom înceta cuvîntul aci, oprindu-ne la ce­le materiale şi văzute? Sau, deoarece cuvîntarea noastră cunoaşte cortul lui Moise ca chip (Evr. 9, 24) al între­gului univers, adică al totalităţii “celor văzute şi nevăzu­te” (Ieş. 26, 31) şi depăşind cele sensibile, vom trece la Sfintele (Evr 9, 24), la firea spirituală şi cerească? Nu vom putea să o privim nici pe aceea, un mod trupesc, deşi e netrupească. Ea se numeşte “foc” şi “duh”, sau es­te şi una şi alta. Căci se spune că face pe îngerii Săi “du­huri” şi pe slujitorii Săi “pară de foc” (Ps. 103, 5), a face însemnînd a-i păstra prin cuvîntul prin care au fost fă­cute. Iar cînd auzi că sînt duh şi foc, primul nume în­seamnă firea spirituală, al doilea că este curăţitoare. Căci ştim că, aşa ca şi prima fiinţă, are aceleaşi numiri. Dar această fire este pentru noi netrupească, sau e foarte neapropiată. Vezi cum ameţim în înţelegerea ei şi nu ştim pînâ unde putem înainta? Noi ştim numai că există Îngeri şi Arhangheli, Scaune, Domnii, Începătorii, Stăpîniri, Străluciri, Urcuşuri, Puteri spirituale sau Minţi, firi curate şi neîntinate, nemişcate spre rău sau greu de miş­cat, mişcîndu-se pururea în jurul Primei cauze. Nu ştim cum le-ar putea cînta cineva pe ele, care primesc lumina cea mai curată de acolo, sau fiecare altfel, pe măsura firii şi treptei lui. Ele sînt atît de mult modelate şi întipărite de Bine (de Frumuseţe), că se fac alte lumini şi pot lumi­na pe altele, prin iradierile Primei Lumini asupra lor şi prin transmiterea ei. Sînt slujitori ai voii dumnezeieşti, puternici în tăria firii lor şi prin cea cîştigată. Ele par­curg toate, fiind prezente tuturor peste tot prin rîvna slujirii şi vioiciunea firii. Unele au primit în încredinţare altă parte a lumii sau au fost rînduite altei părţi a ei, aşa cum ştie Cel ce le-a rînduit şi stabilit pe toate. Ele le aduc toate la o unitate, potrivit unei singure voiri a Ce­lui ce le-a zidit toate. Ele sînt cîntăreţe ale măririi dum­nezeieşti, văzătoare ale slavei eteme în eternitate, nu pentru a fi slăvit Dumnezeu, căci nu se poate adăuga ce­va la plenitudinea Celui ce dăruieşte cele bune tuturor, ci ca să nu înceteze de a fi covîrşite de bunătăţi firile prime după firea lui Dumnezeu.

Dacă le-am putut lăuda pe acestea după vrednicie, mulţumesc dumnezeirii celei una în cele trei. Iar dacă aceasta e mai prejos de ceea ce s-a dorit, cuvîntarea va birui şi astfel. Căci ea s-a luptat să arate că şi firea celui de-al doilea e mai presus de mintea noastră. Cu atît mai mult este întîia şi singura fire mai presus de toate într-un aşa mod, că nici nu îndrăznesc să spun81.

Note Cuvântarea a 2-a

17. Pentru Sfinţii Părinţi teologia este învăţătura despre Dumne­zeu în Sine, fie în unitatea Sa, fie în Treimea Sa.

17a. Din Dumnezeu cel unul în fiinţă, dar întreit în Persoane, ne vine o unică lumină, dar distinct în chip unitar şi unită în chip distinct. Distincţia nu o lipseşte de unitate şi unitatea nu o lipseş­te de distincţie. Văzînd lumina ca Tată, ea nu e despărţită de lumina ca Fiu şi de lumina ca Duh Sfînt. Paradoxalul uneşte cele distincte şi distinge ceea ce e unit. Tocmai pentru că Persoana Tatălui distinctă ca Tată, e unită cu Fiul şi tocmai pentru că e unită cu El, e distinctă de El. E o unitate care nu e lipsită de distincţia iubitoare şi o distincţie iubitoare, care nu poate să nu se afle în unitate.

18. În acel loc din Scriptură se spune că acela „cu moarte va muri”.

19. “Muntele” de deasupra lumii este interiorul spiritual al omu­lui. Acesta află pe Dumnezeu, după ce s-a ridicat peste toate cele materiale şi peste plăcerile trupului de cele materiale.

20. Dumnezeu a arătat acestea profetic lui Moise, acoperindu-l această piatră, şi a devenit o piatră duhovnicească, proorocească, pentru cei ce se vor uni cu Hristos. Căci aşa pentru ei trupul lui Hristos va fi o piatră străvezie, cum spune Sfîntul Apostol Pavel

(I Cor. 10, 4). Dar lui Moise Dumnezeu nu-şi arată decît spatele, pentru că oamenii căzuseră în păcat şi nu mai erau într-o comu­nicare iubitoare cu Tatăl ca să le arate faţa Lui. Această comuni­care va avea loc de abia cînd Fiul Lui întrupîndu-Se, va face şi pe oameni fii ai Tatălui ceresc, şi Tatăl le va arăta şi celor ce se unesc cu Fiul întrupat, faţa Lui. Această explicare a “spatelui” lui Dum­nezeu nu exclude pe cea dată de Sfîntul Grigorie.

21. Aceasta vrea să o exprime şi Liturghia ortodoxă prin catape­teasma ce acoperă Sfîntul Altar ascunsul în care rămîne firea dumnezeiască, sau Sfînta Treime, cu toate că Fiul Tatălui vine, întrupîndu-Se, printre noi, ba chiar ni Se dăruieşte în Sfînta Împărătăşanie, după cum ne învaţă prin citirea Evangheliei, du­pă ce ne-a trimis învăţătura Sa şi prin Sfinţii Apostoli (Aposto­lul). Primul sau cel mai înalt acoperămînt al dumnezeirii sînt Heruvimii. Aceasta o spunem prin cîntarea „Heruvicului”, fiind ridicaţi prin Fiul lui Dumnezeu cel întrupat la cea mai înaltă treaptă a cunoaşterii lui Dumnezeu Tatăl, dar închipuind doar pe Heruvimi, neînlocuindu-i pe ei prin firea noastră.

22. Însuşirile lui Dumnezeu văzut în lume sînt “după El”, sînt văzute ca “spatele Lui”. Nu sînt faţa Lui, deoarece El nu se arată prin ele în comuniune directă cu noi, dar nu pot fi decît ale Lui. Lumea nu poate trăi fără El. Astfel, raţiunile lumii ne trimit la taina lui Dumnezeu. între taina Lui şi între raţiunile lumii nu este o contradicţie. Dumnezeu cel mai presus de raţiunile lumii şi de raţiunea noastră, făcută pentru a le cunoaşte, stă ca fundament creator şi susţinător mai presus de ele. Într-un fel, misterul Lui este Raţiunea mai presus de raţiunea noastră a raţiunilor lumii, cum spune Sfîntul Maxim Mărturisitorul, în mai multe din “Răs­punsurile către Talasie”. (D. ex. “Dumnezeu Cuvîntul este prin fire principiul Raţiunii”, Răsp. 25, p. 87).

Această Raţiune e mai presus de toată cunoaşterea raţiunilor lumii şi a omului. Trebuie depăşite acestea prin negare, pentru a cunoaşte în chip tainic sau neştiut acea Raţiune. “Cel ce a primit în chip neştiut, prin negare, în sens de depăşire a celor create, în­săşi vederea nemijlocită a Raţiunii celei mai presus de orice ra­ţiune, are drept cap Raţiunea cea atot-unică, peste care şi prin care şi după care şi dincolo de care nu există altă raţiune prin fire” (Scolia 6, la Răsp. 26, p. 89). Sau: “Cauza raţiunii este Dumnezeu, pentru a cărui căutare a primit omul puterea raţiunii” (Scolia 6, la Răsp. 40, p. 161). Trebuie să ne ridicăm prin raţiunea dată nouă de Dumnezeu, la aflarea Lui, care este mai presus de raţiune.

Între raţiunea noastră şi raţiunile lucrurilor şi Dumnezeu nu e o contradicţie, odată ce El este Raţiunea mai presus de raţiune, care a creat raţiunile lucrurilor, şi cea omenească, pentru ca omul să se ridice prin ele cu raţiunea sa la El. Dar El nu poate fi cunos­cut de raţiunea omenească, cum cunoaşte raţiunile lucrurilor, de­oarece El este Raţiunea nemărginită, iar acestea sînt raţiuni măr­ginite. Dar tocmai prin marginea lor, care e şi o lipsă de putere de a exista prin ele însele, trimit la Raţiunea nemărginită.

23. Cele mai înalte trepte îngereşti sînt mai departe de Dumne­zeu, decît de noi, făpturi compuse şi legate de pămînt. Dumne­zeu este prin Sine, pe cînd orice altă făptură e creată, dependentă de El. E de înţeles învăţătura Scripturii despre cete îngereşti, de multe trepte. Căci Dumnezeu cel atotputernic, Care-Şi poate voi trăită bogăţia Lui infinită de multe trepte de făpturi, să vrea să fie create şi făpturi care să nu se folosească de o ordine materială pentru a-L cunoaşte. Ele Îl cunosc direct, spiritual şi se pot cunoaşte astfel şi pe ele. Dar se cuvine să socotim că nici acele trepte nu sînt fără vreo legătură cu fiinţele umane, spirite îmbră­cate în trupuri. Şi cum oamenii au libertate, ca şi putere de a spori şi în bine şi în rău, spiritele netrupeşti pot să influenţeze şi ele pe oameni, unele în bine, altele în rău, odată ce au primit şi ele libertatea de a se declara fie pentru, fie contra lui Dumnezeu, rămînînd aşa în veci.

24. E vorba de ceea ce spune Platon în „Timaeus”, 28. Părinţii se referă adeseori la Platon, (Paul Gallay, op. cit. nota 1, p. 108-109).

25. Dacă sufletul e mai uşor de înţeles, pentru că-l experiem, dar e mai greu de exprimat. Dumnezeu e mai greu de înţeles, pentru că este inexperiabil, sau experiabil doar ca Cel ce nu poate să fie, odată ce există lumea şi omul, care, fiind dependente, nu pot fi prin ele.

26. Cu o naştere legată de materie.

27. Nici lucrurile lumii nu le înţelegem pe deplin. Raţiunile lor sînt îngroşate, plasticizate. Le vom înţelege mai deplin în viaţa viitoare.

28. Ştim că este Dumnezeu ca un factor de care depind toate şi El nu depinde de nimic. Mai ştim că El este atotputernic şi bun. Dar nu cunoaştem toată bogăţia Lui. Şi nu înţelegem cum poate fi Cel neînceput şi cum este infinitatea Lui.

28a. Natura ne învaţă prin ordinea ei minunată şi armonioasă, în mod pozitiv, că trebuie să fie o Minte mai presus de ea, care a cauzat-o, cît şi în mod negativ, ca una ce e stăpînită de legi care nu pot fi prin ele însele, ci trebuie să le fi făcut cineva, că nu e unica realitate, că este o cauză liberă şi atotputernică ce le-a produs şi de care depind. Acea cauză nu a dat însă numai legile naturii, ci şi existenţa ei, neavînd nimic din care s-o fi făcut. Nu se poate închipui o natură anterioară legilor, sau fără legi. Şi apoi cum s-ar explica existenţa ei?

29. Mişcarea nu scoate diferitele forţe ale naturii din armonia lor stabilă. Este în ele o putere comună care le mînă în această mişca­re ce le ţine în armonie. Ştiinţa din timpul din urmă a pus în evidenţă în natură forţe reciproce care nu erau cunoscute înainte. Dar şi faptul că, dacă se scot din unitatea lor, unele din aceste forţe produc efecte vătămătoare pentru oameni şi natură. Forţele naturii nu se susţin numai reciproc ca mişcare, ci se frînează ca să nu lucreze una împotriva altora. Cînd nu mai sînt lăsate în aceas­tă frînare produc fenomenele de poluare.

În planul universului întreg, corpurile cereşti se şi atrag dar se şi ţin la distanţă. Fiecare e atras de toate şi aceasta le face să se ţină în legătură, dar să se şi menţină la aceeaşi distanţă. Oamenii au o putere să influenţeze mediul lor restrîns şi viaţa lor în mod reciproc. Au primit această putere de la Dumnezeu (Fac. 1, 26). Pot să o influenţeze şi în bine şi în rău, în aşa fel, că o pot duce pînă a o face insuportabilă. Pot nu numai muri cu trupul, ci se pot şi omorî. Aceasta îl face pe Dumnezeu să intervină din nou în mod hotărîtor, învingînd moartea şi dînd oamenilor trupuri cu o materie copleşită de Duhul Sau, încît să nu mai fie necesară mî nea rea şi procesele materiale impuse de această necesitate. O astfel de lucrare hotărîtoare asupra planului universal a avut Dumnezeu şi la crearea lumii şi în dezvoltarea ei, pînă la a face posibilă trăirea omului pe pămînt, în care, nearătîndu-se lucrarea lui Dumnezeu vizibil, a putut fi socotită de om ca simplă “bogă­ţie”. Dar dacă prin legi interioare omul poate lucra asupra planu­lui restrîns al vieţii sale, de ce n-ar putea lucra Dumnezeu asupra planului universal?

30. Aşa s-au născut teoriile diferitelor “dialectici”: hegeliană, marxistă. Din realitatea compoziţiei s-a născut şi moartea omu­lui. Dar dacă Dumnezeu a creat compusul uman, El poate şi spi­ritualiza corpul pentru veci. Propriu-zis, din despărţirea voită a creaţiei de Dumnezeu vine toată “dialectica” dezbinatoare. Aşa s-a produs despărţirea unor îngeri de Dumnezeu, ca început al rău­lui, susţinut de ei şi în om, în care e ajutat de firea lui compusă.

31. Între alţii, Aristotel (P. Gallay, op. cit. p. 116, nota 1). Cei ce cugetau la un al cincilea element, pătruns în cele patru afirmate atunci: pămîntul, aerul, apa, focul (din care emană căldura şi lu­mina), simţeau poate magnetismul şi electricitatea care au fost descoperite de ştiinţa mai nouă. Dar ei vedeau acest al cincilea element ca ceva între materie şi spirit.

32. Dacă e cineva sau ceva mişcat, trebuie să fie cineva care-l mişcă. Dar cine va mişca pe Dumnezeu, dacă El e socotit mişcat între cele mişcate? Am remarcat adeseori că toate cele din lume arătîndu-se dependente, trebuie să depindă de cineva cu totul independent. Dar dependenţa se arată şi în mişcarea în care e ţi­nut cineva. Dacă Dumnezeu e socotit ţinînd în mişcare cele din lume, cine Îl ţine pe El în mişcare? În orice caz, cel ce e ţinut în mişcare, nu poate fi Dumnezeu. Nu poate mişca toate cel ce e mişcat şi nu poate fi mişcat cel ce mişcă toate. Dumnezeu nu poa­te fi din cele ale lumii, care sînt mişcate. Nu poate fi subiect şi obiect, cum este omul. Nu poate fi decît Subiectul absolut liber, care Se mişcă exdusiv El, şi mişcă toate, deşi lasă o anumită libertate de a se mişca şi omului, printr-o libertate însă faţă de El.

33. De fapt spunîndu-se lui Dumnezeu “viaţă fără de început”, sau “nemărginită”, sau “fără de sfîrşit”, nu se descrie deplin viaţa Lui Dumnezeu, dar totuşi se spune şi ceva pozitiv. Ceea ce n-are început prin altul, are în Sine o putere pe care nu o are nici o creatură.

33a. Totul înseamnă aici universul. Acest înţeles al “totului” e obişnuit la filosofii elini (P. Gallay, op. cit. p. 120, nota 1).

34. Adică Totul, care este Dumnezeu, poate să fie conţinut de to­tul, care este universul (P. Gallay, op. cit. p. 120, nota 3). Dacă Dumnezeu e cuprins ca Totul, în totul ca univers, nu este nemăr­ginit de el, nu e mai mult decît universul. Deci un Dumnezeu cor­poral nu poate depăşi universul. Este exprimat, în alt fel, panteis­mul. Dumnezeu de fapt nu poate fi însă limitat de univers.

35. O dumnezeire corporală e greu de conceput şi cînd e socotită mai presus de universul socotit ca tot. Ce o ridică mai presus şi prin ce e mai presus de univers?

35a. Nu numai socotirea dumnezeirii ca fiind corporală face im­posibilă depăşirea universului de către ea, căci aceasta o mărgi­neşte, ci şi însăşi deplina ei înţelegere o face mărginită, limitată de univers. Numai ceea ce-i limitat – şi aceasta se întîmplă cu ceea ce-i corporal – poate fi deplin înţeles.

36. Se neagă aici cu anticipare ideea lui Lucian Blaga că “Marelui Anonim” îi este frică să fie cunoscut de om, ca să nu facă din cunoaştere un mijloc de stăpînire a lui de către om.

37. Dumnezeu e Raţiunea supremă, originea tuturor raţiunilor. Dar tocmai de aceea nici o raţiune creată şi parţială nu poate cuprinde Raţiunea nemărginită şi creatoare.

38. Raţiunea dumnezeiască aduce la existenţă şi menţine în ea făpturile raţionale din extrema ei bunătate, deci în mod liber şi nu printr-o lege. Dacă le-ar produce printr-o lege, am înţelege din legea existenţei lor, cauza lor producătoare, căci nu ar fi făcute din nimic. Raţiunea supremă este una cu Bunătatea extre­mă, deci şi cu libertatea deplină. De aceea nu poate fi înţeleasă de raţiunea creată a omului, care cunoaşte ceea ce e supus legilor.

39. Dumnezeirea nu aduce şi nu ţine în existenţă făpturile nici spre slava ei, ca să-i aducă ele prin existenţa lor o slavă, care le este neapropiată. Aceasta o pot susţine numai cei ce ţin cu exclu­sivitate la o gîndire proprie, neţinînd seama că poate au şi alţii o gîndire chiar mai dreaptă decît a lor.

40. Satana e mai osîndit decît noi, pentru că a căzut din lumina plină, nu ca noi dintr-o lumină acoperită în parte de trupul nos­tru. De aceea şi acum nu cunoaştem atît de clar pe Dumnezeu, pentru că, cunoscîndu-L mai greu, să nu fim atît de condamnaţi cînd nu avem o cunoaştere atît de clară şi de absolut sigură a Lui.

41. Materia trupului şi în general materia universului poate fi o piedică pentru vederea lui Dumnezeu, mai ales cînd ne alipim prin plăcere şi lăcomie, dar şi un mediu minunat prin care se străvede Dumnezeu din însăşi existenţa şi organizarea ei, care nu poate fi de la ea. Pe de o parte e minunată, pe de alta nu ne poate mulţumi în mod deplin. Prin amîndouă aceste însuşiri ne în­dreaptă spre Dumnezeu, dacă le vedem împreunate, aşa cum sînt de fapt.

42. Sfântul Grigorie foloseşte aici „suflarea” şi “focul” ca metafore pentru Dumnezeu. De aceea suflarea se poate traduce şi ca „Duhul lui Dumnezeu”, dar a unui dumnezeu necorporal în aceste metafore e ce­va care face cele numite să resimtă lucrarea lor şi în cele materiale.

43. Mintea, înţelepdunea, iubirea, dreptatea ne fac posibilă gîn­direa la Dumnezeu, fără să reprezinte ele însele pe Dumnezeu.

44. A vedea mintea, cu neputinţa ei, cele mai presus de puterea ei poate însemna şi a înţelege că neputinţa ei îi impune să admită că există Cel mai presus de puterea ei. Orice făptură raţională caută o explicare raţională a existenţei ei, tocmai prin faptul că se cunoaşte ca una care nu şi-a putut da ea însăşi, datorită nepu­tinţei ei, existenţa. Fiinţa raţională caută o explicare raţională a existenţei, dar văzînd că nu se poate explica existenţa prin nepu­tinţa ei, îşi dă seama că nu şi-o poate explica decît printr-o putere mai presus de ea.

44a. E o proastă judecată ca cel ce vede să considere ceea ce vede ca fiind superior lui, ba chiar ca Dumnezeu. Căci cum poate fi superior obiectul inconştient mai mult dedt subiectul conştient? Lumea are un caracter ambivalent în raport cu omul. Pe de o par­te, este mai mare ca omul şi de aceea n-a putut-o face el, pe de alta, este mai mică, pentru că nu cugetă ea pe om cum o cugetă el. Prin amîndouă aceste însuşiri ea se dovedeşte ca nefiind pro­dusă de om, dar fiind pentru om. E făcută de cineva conştient şi înţelegător al ei, ca omul. Dar nesfîrşit mai puternic ca omul.

45. Cele văzute fiind minunate în rînduiala lor, dar nu mai înalte decît mintea noatră care le vede, ele ne pot fi călăuză spre Dumne­zeu ca autor al lor, nu ne pot păgubi de cunoaşterea lui Dumnezeu.

46. E ciudat că politeismul nu vedea pe zei în animalele domesti­ce, ci în cele sălbatice. Poate pentru că cele domestice erau socoti­te, prin supunerea lor omului, mai puţin puternice, deci nesuperioare omului, ca cele sălbatice.

47. Cele egale cu noi prin simţurile prin care căutăm să cunoaş­tem altele, dîndu-ne seama că nu putem fi singuri, deci animale­le, dar şi cele supuse simţurilor şi prin aceasta interioare celor ce le cunosc prin simţuri, cum sîntem şi noi, chiar de avem şi calita­tea de a cunoaşte prin simţuri, cum n-au lucrurile, nu pot fi rea­litatea supremă. Cei ce socoteau zei animalele şi forţele naturii, nu ştiau să folosească raţiunea pentru această dreaptă judecată.

48. Cele ce sînt în aer, există şi datorită aerului. La fel cele ce sînt pe apă. Ele, prin caracterul lor corporal, sînt dependente de aer şi de apă. Deci nu pot fi suprema realitate, care nu e dependentă de altele. Ele arată, în dependenţa lor de aer şi de apă, o neputinţă de a fi prin ele însele.

49. Între pămînt şi apă şi aer este ceva ce le face necesare una alteia, le susţine firea unitară. Au şi ceva ce le uneşte şi ceva ce le distinge. Chimia, ca ştiinţă nouă, a descoperit unitatea, dar şi dis­tincţia între ele. Aceleaşi elemente le arată – unite şi distincte prin cantitatea diferită în care se unesc. Dar aceasta nu explică încă ce le face să compună laolaltă diferite elemente ale naturii.

50. Platon, Legi, X, 896 a – 897 c (după P Gallay, op. cit, p. 134, nota 1).

51. Există în tot universul o raţiune comună, care le ţine pe toate într-o mişcare negrăit de complexă, dar şi de unitară. E o lege ra­ţională pe care nu şi-a dat-o şi nu şi-o susţine el însuşi printr-o voinţă conştientă. Dacă toate sînt dependente întreolaltă, nici una nu este superioară oricărei dependenţe, deci capabilă să le ţină în dependenţă de sine.

52. Cel ce le-a dat tuturor ca un mare meşter această mişcare unitară, armonioasă, nu poate să nu fie şi Făcătorul lor. Căci n-a putut exista înainte o realitate haotică, ajunsă prin întîmplare la o asemenea mişcare armonioasă. Iar existenţa însăşi a acelei rea­lităţi cum ar fi apărut? Prin întîmplare? Dar aceasta înseamnă a admite totuşi ceva supus întîmplării.

53. Dacă întîmplarea a adus o realitate haotică la ordine, ea tre­buie să fie mai puternică decît această ordine şi decît legile ei. Şi dacă e aşa, întîmplarea ar trebui să biruiască ordinea lumii, nu să se lase supusă ordinii.

54. Raţiunea imprimată în toate componentele lumii, dîndu-i o unitate, e numită în textul grec “raţiunea din Dumnezeu”, iar de traducătorul francez, “raţiunea ce vine de la Dumnezeu”. În orice caz, raţiunea lumii ce vine din Dumnezeu, fiind gîndită de Dumnezeu, are o conformitate cu Raţiunea lui Dumnezeu. De aceea ra­ţiunea, sau raţiunile lumii, făcută pentru a fi cunoscută de raţiunea umană, ne urcă la Dumnezeu. Dar aşa cum omul poate folosi liber raţiunea, aşa o foloseşte şi Dumnezeu, imprimînd-o lumii. Ea e o lege pentru lucruri, o lege pe care o cunoaşte raţiunea umană, dar o poate aplica cu o anumită flexibilitate. Aceasta încă arată o liber­tate a lui Dumnezeu în conducerea lumii. Legea raţională a lumii n-a putut să se producă ea însăşi, ci a fost dată de o minte capa­bilă de o gîndire raţională, adică de o Raţiune, dar folosită de o conştiinţă personală mai presus de înţelegerea raţională a omu­lui, care înţelege prin limitări şi împărţiri. Dumnezeu a impus universului creat raţiuni limitate prin cuvintele Lui. Dar aceste raţiuni limitate şi unite între ele îşi aveau baza în Raţiunea Lui nemărginită. Omul însă, făcut după chipul lui Dumnezeu, este în stare să vadă originea raţiunilor limitate ale lumii şi Raţiunea nemărginită a lui Dumnezeu, pentru că nu găseşte o explicare a lumii şi a sa în ele.

55. Mintea şi raţiunea noastră doresc, în calitate de chip al lui Dumnezeu, să fie după modelul lor. Această calitate îl face pe Dumnezeu apropiat sau familiar, sau înrudit, sau propriu (= oikeio). Raţiunea noastră socoteşte că o raţiune supremă a creat şi susţine toată raţionalitatea lor. Sau mintea noastră, care caută înţelegerea deplină a tuturor, socoteşte că există o minte care le înţelege de fapt pe toate, fiind mai presus de ele, cum este în parte şi mintea noastră.

56. Fiind chip al lui Dumnezeu, cînd mă voi uni deplin cu EI, îl voi cunoaşte cît mă cunoaşte sau cît m-a cunoscut El. îl voi avea deplin în mine. Aceasta arată că cunoaşterea este una cu iubirea. Cu cît îl iubesc pe Dumnezeu mai mult, îl cunosc ca unul ce mă bucur în întregime de El. Şi în această bucurie a mea de El, stă cunoaşterea Lui de către mine. Totuşi rămîne o deosebire între EI şi mine. De la El porneşte darul capacităţii mele de-a urca spre iubirea şi cunoaşterea Lui, nu de la mine. Sînt mereu recunoscă­tor Lui în iubirea şi cunoaşterea Lui de către mine.

57. Tatăl lui Samson.

58. Ce este Dumnezeu în Sine, în fiinţa Sa, sau în vreunul din ipostasurile Sale, nu a văzut şi nu a înţeles vreun om. Cei ce spun că li S-a arătat Dumnezeu, vorbesc de fapt numai de un fel în ca­re El li S-a arătat, potrivit cu puterea lor de sesizare, dar şi în baza puterii Lui de a Se arăta pe măsura puterii lor de vedere şi de înţelegere a unui om sau altul. Sfîntul Grigorie foloseşte pen­tru această formă de arătare a lui Dumnezeu, deosebită de fiinţa Lui, termenul de fantasmă, de produs fantezist, iar pentru sesi­zarea ei de către om, act de fantezie (fantazesthai = închipuire). Dar nici forma în care e văzut Dumnezeu, nici actul de sesizare a aceastei forme, nu e un produs al fanteziei, ci au în ele ceva obiectiv. Fantasma e o “arătare” produsă de Dumnezeu. Omul o vede nu printr-o fantezie arbitrară, ci pentru că Dumnezeu îi dă puterea să-I vadă această “arătare” (fantasmă). Poate e vorba de baza reală a unei imaginaţii. Cît este omul în trupul de acum, fo­loseşte în mod necesar, pentru exprimarea experienţei lui Dum­nezeu cel mai presus de toate, cele din lume, ca imagini pentru a o reda, dar în ele Dumnezeu însuşi pune într-un fel prezenţa Sa. Aceşti termeni spun poate ceea ce spune şi filosoful psihiatru Binswanger prin “Einbildung”, închipuire, care e produs de taina bogată şi indefinită a persoanei iubite în cel ce o iubeşte. Omul care trăieşte taina lui Dumnezeu îşi găseşte imagini şi metafore pentru a o exprima, dar în ele este şi lucrarea lui Dumnezeu.

59. Sfîntul Ioan Evanghelistul e numit aici Înainte-Mergător, întrucît a pregătit vestirea Cuvîntului prin prologul Evangheliei sale. Dar Sfîntul Grigorie nu ignoră că titlul de Înainte-Mergător e dat lui Ioan Botezătorul, Căci îl numeşte în Cuvîntârile 6 şi 7 (P.G. 35, 729 B): “Înainte-Mergător al Cuvîntului şi al luminii” (P. Gallay, op. cit. p. 142, nota 1).

60. Acest pasaj aminteşte de Platon, Phaedon 66 şi 83 a. Expresia ” a vîna” revine de mai multe ori la Platon pentru a exprima dobîndirea unor cunoştinţe (P. Gallay, op. cit., p. 143, nota 2).

61. Cu cît îţi dai seama mai mult de neputinţa înţelegerii tainelor existenţei şi deci cu cît eşti mai smerit în privinţa aceasta, cu atît eşti mai înţelept.

62. Mintea omului nu poate cuprinde nemărginirea Iui Dumnezeu, dar pe de altă parte e făcută să tindă spre a o cuprinde. De aceea niciodată nu se mulţumeşte cu ceea ce a atins. Totdeauna simte că-i mai lipseşte ceva. Orice înţelegere atinsă îi deschide perspectiva unei alte înţelegeri. Mintea omului este mărginitul în mişcare spre nemărginit, mărginitul plin de aspiraţia spre nemărginire.

63. Sînt redate pe scurt cele spuse în Ps. 138, 13-16.

64. Este în toate o raţiune inconştientă, iar în om, o raţiune conşti­entă care descoperă raţiunile în toate şi le depăşeşte pe toate, văzînd originea lor într-un izvor raţional conştient mai presus de toate, în Cel ce este în cer.

65. Epiclide este celebrul geometru.

66. Palamide, rege al Eubeii, este unul din participanţii la războ­iul împotriva Troii, care şi-a mişcat ingenios oastea sa.

67. Fidias este sculptorul cunoscut din vremea lui Penele. Ceilalţi sînt pictori din sec V-IV înainte de Hristos.

68. Dedal, personaj fabulos, care a construit labirintul din Creta şi “o piaţă de dans” în Cnossos, pentru Ariadna, fiica lui Minos, re­gele Cretei (notele 63-65 după P. Gallay, op. cit., p. 154-155, 1-5).

69. Minunata raţionalitate a unor animale, care nu e susţinută de conştiinţa lor, dovedeşte într-un fel ce pare şi mai de necontestat, că ea le e întipărită de o conştiinţă creatoare. Dar omul care îşi susţine prin conştiinţă raţionalitatea sa, se vede şi el că nu o are pe aceasta de la sine, ci de la o existenţă raţională conştientă ase­menea celei a lui, dar nesfîrşit superioară prin puterea creatoare a ei. Pe lîngă aceea, raţionalitatea inconştientă a unor animale şi a întregului univers arată că el este făcut pentru om, dar nu e creat de om. Căci, pe de o parte, e mai puternic dedt omul, pe de alta, e prin inconştienţa lui în folosul omului conştient. Omul merge pînă la un loc cu folosirea lui, dar nu-l poate nici crea, nici desfiinţa, ba nici măcar înţelege pînă la capăt. Îi este inferior omului, dar nu poate dispune cu totul de el. Universul e pentru om, dar nu în sensul că omul poate dispune total de el, ci într-un fel şi omul e la dispoziţia universului. Dar dacă omul se foloseşte de univers pentru creşterea lui spirituală, universul nu creşte spiri­tual prin om. Omul e ajutat de univers să se înalţe la cunoaşterea lui Dumnezeu. Universul e pentru om, ca omul să cunoască prin el pe Dumnezeu. Deci amîndouă sînt tăcute pentru Dumnezeu cel mai presus de amîndouă. Omul e dependent de univers, dar universul nu-l mulţumeşte întru totul, deci omul e dependent în realizarea sa şi de Dumnezeu cel mai presus de univers.

70. Dacă în vremea aceea toate părţile universului trezeau uimi­re, cîtă n-ar putea să ne trezească astăzi, cînd s-au descoperit di­mensiunile uriaşe ale universului şi legile gravitaţiei, care ţin cor­purile cereşti în mişcare fără să se prăbuşească unele în altele. De om se putea spune că el se ţine într-o stabilitate prin raţiunea lui. Dar pămîntul, de ce se putea spune atunci – cînd nu era descoperită legea gravitaţiei – că e ţinut numai de voia lui Dumnezeu? Dar forţa sau legea gravitaţiei nu e susţinută de puterea voii lui Dumnezeu? Oricît de minunată vede Sfîntul Grigorie organizată lumea, el afir­mă că ea e deosebită de Dumnezeu, că există şi e susţinută prin pu­terea Lui. El nu mai vede lumea ca fiind ea însăşi o sumă de forţe divine şi demonice. El a şi contribuit – în baza credinţei creştine despre lumea creată de Dumnezeu, Creatorul ei – la dezvoltarea ştiinţei care a descoperit legile raţionale întipărite lumii de Dumnezeu, Raţiunea mai presus de raţiunile ei şi a omului.

71. Poate Sfîntul Grigorie considera pămîntul foarte întins, dar necunoscut şi nelocuit, apropiindu-se de o margine şi prin aceas­ta indidnd dincolo de ea pe Dumnezeu. Progresele astronomiei au făcut vădită antinomia lui Kant: e tot aşa de imposibil a socoti lumea mărginită ca şi nemărginită. Dar un spaţiu gol de lume nu se poate cugeta. Raţiunea noastră nu se poate declara pentru nici o alternativă. Însă lumea cu imperfecţiunile ei nu poate fi unica realitate. Acesta-i un lucru sigur.

72. Apele hrănesc plantele, animalele, oamenii.

73. Proorocul Iezechiel prezintă pe Dumnezeu ca cel ce a făcut pomii frumoşi ai raiului.

74. Legile ce stăpînesc natura nu sînt cu totul rigide. Ele pot fi folosite de om în mod maleabil într-o măsură mică, iar Dumne­zeu le foloseşte maleabil într-o măsură mare, cu efect asupra unei mari părţi din univers. A arătat prin potop că ar putea chiar să distrugă viaţa de pe pămînt prin aducerea ploii covîrşitoare, dar s-a angajat să nu o facă. Însă le opreşte uneori în mare măsură aducînd secetă cu mari pagube, ca să mişte pe oameni la rugăciu­ne. Această maleabilitate a legilor arată că ele se află sub stăpînirea unei voinţe libere, care a dat şi omului o anumită libertate în folosirea lor. Totuşi această maleabilitate nu înseamnă desfiinţa­rea lor, ca o condiţie a lumii create. Atît legile ei, cît şi maleabilitatea lor pentru libertatea de mari efecte ale lui Dumnezeu şi de mici efecte ale omului, le arată impuse de o voinţă conştientă atotputernică.

75. Din cele raţionale din jurul nostru, cunoaştem că ele sînt de la cineva mai presus de cele raţionale.

76. Dacă rămîi la cele pămînteşti, nu-ţi recunoşti neştiinţa. A te ridica deasupra lor, recunoşti neştiinţa mai presus de ele. Este o “neştiinţă” care înseamnă recunoaşterea lor. E o neştiinţă care-ţi lărgeşte orizontul spre cele necunoscute. Cînd Socrate zicea: “Ştiu că nu ştiu nimic”, arăta că ştie mai mult ca acei care nu ştiau decît de cele materiale.

77. Platon, Republica, VI, (după P. Gallay, op. cit., p. 168, nota 1).

78. Soarele, fiind corp material, este mort prin firea lui. Cine îl mişcă deci neîncetat?

79. Dacă viziunea naivă şi simplistă din acea vreme îi făcea pe Părinţi să vadă atotputernicia şi înţelepciunea lui Dumnezeu, ce să spunem despre atotputernicia şi înţelepciunea lui Dumnezeu noi, cei care cunoaştem întinderea de mii de ani lumină a corpu­rilor cereşti? Dar din pilda Sfinţilor Părinţi învăţăm că trebuie să ne silim şi noi să cunoaştem cuceririle astronomiei, ale fizicii şi biologiei, pentru a deduce din minunea universului atotputemicia şi înţelepciunea copleşitoare a lui Dumnezeu. Dar oricît de uriaş este universul, el e constituit din elemente de ultimă micime şi fiecare din ele este din puterea lui Dumnezeu şi sub atenţia Lui. Cu atît mai mult este sub această atenţie omul.

80. “Este vizată aici astrologia acelui timp” P. Gallay, op. cit., p. 170, nota 1″.

81. Puterea creatoare a lui Dumnezeu nu poate să nu fie însoţită de o imaginaţie uriaşă, care crează toate felurile de existenţe, deci nu numai fiinţe compuse din suflet şi trup şi numai forme ani­male, vegetale şi doar materiale, ci şi pur spirituale de toate gradele. Şi precum formele lumii văzute sînt toate într-o legătură armonioasă, nu se poate să nu se afle în această unitate armo­nioasă între ele şi cu lumea văzută şi lumea existenţelor pur spi­rituale. Ele trebuie să aibă un rol mai ales în îndrumarea oameni­lor, care prin suflet sînt înrudiţi cu ele. Puterile îngereşti sînt lumini ce primesc uşor lumina lui Dumnezeu şi şi-o transmit unele altora şi, în parte, lumii, contribuind şi ele la menţinerea lumii în unitate, datorită voii lui Dumnezeu, a cărei putere o trăiesc. Chiar dacă unele puteri îngereşti devin demoni, firea lor nu încetează de a fi lumină, desigur o lumină strîmbă. Fiind per­soane, sînt în general lumină. Căci persoana este o conştiinţă permanentă de sine însăşi. Altceva nu putem spune despre persoa­nă. Atît persoanele divine cît şi umane au o fiinţa comună. Dar ce este fiinţa, sau firea? Cine poate şti? Cuvîntul vine de la a fi (fiinţă, fire). Se spune, deci, în general, că fiinţa sau firea este, iar de persoanele ei că sînt conştiinţe luminoase. Dar ce înseamnă este? Descartes a spus cogito, ergo sum. Dar ce este sum? Sau ce înseamnă este? Nu ştim. Dar este a persoanei e lumină. Dar nu lumina materială. Însă ce înseamnă acest este spiritual? Ştim că sîntem. Dar nu ştim ce este aceasta. În definitiv ştim că nu ştim nimic, decît doar ştim de o cauză supremă, de un mister.

(din “Cele Cinci Cuvantari Teologice”, Sf Grigorie Teologul)

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s