73 de ani de la adormirea Capitanului: diverse extrase

PÃSIND ÎN VIATÃ

MARTIE 1919 ÎN PÃDUREA DOBRINA

În primãvara anului 1919, iatã-ne adunati într-o dupã-amiazã în pãdurea Dobrina care stã de strajã pe înãltimile din jurul Husului. Cine? Un grup de vreo 20 elevi de liceu din cursul superior. A 6-a, a 7-a, a 8-a.
Convocasem pe acesti tineri camarazi, pentru a discuta cu ei o problemã gravã, desi viata noastrã abia înmugurea. Ce facem dacã vin bolsevicii peste noi? Pãrerea mea, asupra cãreia au cãzut si ceilalti de acord, era aceasta: dacã armata bolsevicã va trece Nistrul si apoi Prutul ajungând sã încalce si locurile noastre, noi sã nu ne supunem, ci sã ne retragem cu totii în pãdure înarmati. Aici sã organizãm un centru de actiune si de rezistentã româneascã, si prin lovituri date cu mãiestrie sã zdruncinãm inamicul, sã mentinem o stare de spirit de neaplecare, si sã întretinem o scânteie de nãdejde în mijlocul masei românesti din sate si orase. Am depus cu totii jurãmânt în mijlocul pãdurii seculare. Era aceastã pãdure un colt al acelui vestit codru al Tigheciului, pe cãrãrile cãruia, în decursul istoriei Moldovei, multi dusmani îsi gãsiserã moartea. Am hotãrât sã ne procurãm arme si munitii, sã pãstrãm un secret desãvârsit, sã facem recunoasteri si exercitii de luptã în pãdure si sã gãsim o formã care sã mascheze intentia noastrã.
Forma am gãsit-o usor si în scurt timp am pus-o în practicã: o societate cultural-nationalã a elevilor liceului din Husi, cãreia i-am dat numele: “Mihail Kogãlniceanu”. Ea a fost aprobatã de directiunea liceului. Au început sezãtori si conferinte în oras. În public tratam obisnuitele subiecte, dar în pãdure fãceam exercitii de luptã. Arme pe vremea aceea erau pe toate drumurile încât în vreo douã sãptãmâni ne adunasem tot ce ne trebuia.
***
Era în timpul acela o stare de haos în tarã, pe care noi desi copii, abia trecuti de 18 ani, o întelegeam prea bine. Lumea se afla sub impresia revolutiei bolsevice care se desfãsura în toiul ei la câtiva pasi de noi. tãrãnimea din instinct se opunea acestui val distrugãtor, dar complect dezorganizatã, nu prezenta o posibilitate serioasã de rezistentã. Muncitorimea însã aluneca vertiginos spre comunism, întretinutã sistematic în cultul acestor idei, de presa jidãneascã, si în general de toatã jidãnimea oraselor. Fiecare jidan, comerciant, intelectual sau bancher-capitalist, în raza sa de actiune, era un agent al acestor idei revolutionare anti-românesti. Românii intelectuali erau indecisi, aparatul de stat dezorganizat. Din moment în moment, te puteai astepta, fie la o izbucnire internã a unor elemente organizate si decise, fie la o nãvãlire de peste Nistru. Aceastã actiune externã coordonatã cu aceea a bandelor iudeo-comuniste din interior, care, nãpustindu-se asupra noastrã, distrugând podurile si aruncând în aer depozitele de munitii, ar f i hotãrât de soarta noastrã ca neam.
În atari împrejurãri, frãmântati de gânduri si tremurând de grija vietii si libertãtii tãrii noastre abia unitã, în urma unui greu rãzboi, a încoltit în mintea noastrã de tineri ideea unei actiuni care ne-a adus la jurãmântul din pãdurea Dobrinei.
Fãcusem cinci ani de liceu militar la Mãnãstirea Dealului, la umbra capului lui Mihai Viteazul si sub ochiul cercetãtor al lui Nicolae Filipescu. Acolo sub comanda Maiorului si apoi Colonelului Marcel Olteanu, Comandantul scolii, a Cãpitanului Virgil Bãdulescu, a Locotenentului Emil Pãlãngeanu si sub îndrumarea profesorilor, mi-am fãcut o severã educatie ostãseascã si mi-am cãpãtat o sãnãtoasã încredere în puterile mele.
De altfel, educatia militarã de la Mânãstirea mã va urmãri toatã viata. Ordinea, disciplina si ierarhia turnate la o vârstã fragedã în sângele meu, alãturi de sentimentul demnitãtii ostãsesti, vor forma un fir rosu de-a lungul întregii mele activitãti viitoare.
Tot aici am fost învãtat sã vorbesc putin, fapt care mai târziu mã va duce la ura contra vorbãriei si a spiritului retoric. Aici am învãtat sã-mi placã transeea si sã dispretuiesc salonul.
Notiunile de stiintã militarã cãpãtate acum mã vor face sã judec mai târziu totul prin prisma acestei stiinte.
Iar cultul sentimentului demnitãtii de om si de ostas, în care m-au crescut ofiterii, îmi va crea greutãti si mã va expune la suferinte, într-o lume lipsitã adesea si de onoare si de simtul demnitãtii.
Vara lui 1916 am petrecut-o acasã la Husi.
Tatãl meu era concentrat de doi ani si plecat cu regimentul în Carpati.
Într-o noapte m-a trezit din somn mama mea care, plângând si închinându-se, mi-a spus: “Scoalã, cã trag clopotele la toate bisericile”. Era 15 August 1916, Sfânta Maria. Am înteles cã s-a decretat mobilizarea si cã în acel moment armata românã a trecut muntii.
Cuprins de emotie, îmi tremura trupul. Peste trei zile am plecat de acasã dupã tatãl meu, împins de dorul de a fi si eu printre luptãtorii de pe front. În sfârsit, dupã multe peripetii, am ajuns la acelasi regiment în care era si tatãl meu comandant de companie, Regimentul 25 Infanterie de sub comanda colonelului V. Piperescu, pe când înainta în Ardeal pe valea Oituzului.
Nenorocul meu a fost mare, deoarece, neavând decât 17 ani, comandantul regiment ului a refuzat sã mã primeascã voluntar. Totusi am luat parte la înaintarea si retragerea din Ardeal, iar la 20 septembrie când tatãl meu a cãzut rãnit deasupra Sovatei pe muntele Ceres-Domu, i-am fost de folos, ajutându-l în fata inamicului care înainta. Desi rãnit, a refuzat sã se lase evacuat conducându-si compania tot timpul retragerii si apoi în grelele lupte cari au urmat la Oituz.
Într-o noapte pe la ora douã, regimentul a primit ordin de înaintare. Ofiterii îsi inspectau în tãcere de mormânt trupele masate pe sosea.
Tatãl meu fusese chemat de colonel. Revenind dupã putin timp îmi spune: “N-ar fi bine sã te întorci tu acasã? Noi o sã intrãm în lupte si nu e bine sã murim amândoi aici, cãci mama rãmâne acasã cu sase copii mici, fãrã nici un sprijin. Si Colonelul m-a chemat si mi-a spus cã nu vrea sã-si ia rãspunderea rãmânerii tale pe front”.
Simteam cã e cu sufletul îndoit: ezita sã mã lase în miezul noptii singur, în câmp, pe drumuri necunoscute, la 40 km de linia feratã.
Observând insistenta lui, am predat carabina si cele douã cartusiere si în timp ce coloanele regimentului pãseau înainte, pierzându-se în linistea si întunericul noptii, eu am rãmas singur pe marginea unui sant, luându-mi apoi drumul cãtre vechea frontierã.
Mai târziu, peste un an, la 1 Septembrie, am intrat în Scoala Militarã de Infanterie, de la Botosani, cu acelasi gând de a putea ajunge pe front. Aici mi-am completat educatia si cunostintele militare, de la 1 Septembrie 1917 la 17 Iulie 1918, în compania activã a Scolii Militare. Cei patru ofiteri distinsi: Colonelul Slãvescu, Cãpitanul Ciurea, Locotenentul Florin Rãdulescu si Maiorul Steflea, mi-au îndrumat pasii pe cãile luptelor si al sacrificiilor pentru tarã.
Si acum, dupã un an – 1919 – era pace. Iar noi, copiii cei gata de moarte, eram rãspânditi pe la casele noastre.
Tatãl meu, profesor de liceu, a fost o viatã întreagã luptãtor nationalist. Bunicul meu a fost pãdurar, strãbunicul tot pãdurar. Neamul a fost din începuturi, în vremuri de restriste, neamul codrilor si al muntilor. De aceea educatia ostãseascã si sângele din vine imprimau actiunii de la Dobrina – naivã ca manifestare – o notã de seriozitate pe care vârsta noastrã fragedã n-ar fi presupus-o.
În acele momente, noi simteam în inimi, sfatul si experienta lor, prezenta sirurilor de strãmosi, care au luptat pentru Moldova pe aceleasi cãrãri nepãtrunse de dusmani.

LA UNIVERSITATEA DIN IASI
SEPTEMBRIE 1919

Vara a trecut. În toamnã mi-am dat bacalaureatul si grupul nostru s-a despãrtit îndreptându-se fiecare spre universitãti.
De la Dobrina nu ne-au rãmas decât amintirile de a ne apãra tara în contra valurilor de vrãjmãsie care se ridicau amenintãtoare si dinlãuntru si din afara hotarelor.
***
Plecam din Husi în momentul acestei rãspântii pentru fiecare tânãr, înscrierea la universitate, mult asteptata înscriere la universitate! Ca pregãtire aveam bagajul de cunostinte pe care mi-l dãduse liceul. Literatura de senzatie, de pervertire sufleteascã ce astãzi ocupã un loc important în procesul de formatie al elevului de liceu – spre nenorocirea lui – eu n-am gustat-o. Pe lângã literatura fireascã a clasicilor români citisem toate articolele din “Semãnãtorul” si “Neamul Românesc” ale lui N. Iorga si A. C. Cuza. Tatãl meu le avea în niste lãzi, în podul casei. În ceasurile li b ere, mã suiam acolo si mã ocupam cu acest soi de literaturã. Esenta acestor articole cuprindea manifestarea într-o formã înaltã, a celor trei idealuri de viatã ale poporului român:
1) Unirea tuturor Românilor.
2) Ridicarea tãrãnimii prin împroprietãrire si drepturi politice.
3) Rezolvarea problemei jidãnesti.
Douã maxime însoteau manseta tuturor publicatiilor nationaliste din acea vreme:
“România Românilor, numai a Românilor si a tuturor Românilor.” N.Iorga
“Nationalitatea este puterea creatoare a culturii umane, cultura e puterea creatoare a nationalitãtii.” A. C. Cuza
Cu mare evlavie mã apropiam de Iasiul pe care nu era român sã nu-l iubeascã, sã nu-l înteleagã sau mãcar sã nu doreascã a-l vedea.
Multe orase din Moldova au câte o fãrâmã de glorie. Nu putem pronunta numele: Hotin, Bârlad, Vaslui, Tighina, Cetatea Albã, Soroca, fãrã ca sã nu ne simtim sufletul rãscolit.
Deasupra tuturor însã se ridicã Suceava si Iasiul.
Suceava cetatea lui Stefan cel Mare, Iasiul orasul lui Cuza Vodã.
Orasul unirii de la 1859, care prin înfiintarea Universitãtii, devine orasul tineretii si a celor mai curate aspiratii ale ei.
În Iasi au trãit: Miron Costin, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihail Eminescu, Ion Creangã, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Iacob Negruzzi, Mihail Kogãlniceanu, Simion Bãrnutiu, Vasile Conta, N. Iorga, Ion Gãvãnescul. Aici lumineazã ca un far, la catedra de Economie Politicã, marea personalitate a profesorului Cuza. Universitatea devine o scoalã a nationalismului; Iasiul, orasul marilor avânturi românesti, al înãltimilor, al idealurilor, al aspiratiunilor noastre nationale. Mare prin durerile de la 1917, când aici si-a gãsit refugiul în ceasurile grele mult chinuitul suflet al Regelui Ferdinand, mare prin destinul de a fi la 1918 orasul unirii tuturor Românilor; mare prin trecutul sãu si mare prin tragedia lui prezentã — cãci orasul celor patruzeci de biserici– moare uitat în fiecare zi sub nemiloasa cotropire jidãneascã. Iasiul zidit pe sapte dealuri, ca Roma, este si rãmâne cetatea eternã a românismului.
Câte amintiri glorioase!
Aici s-au auzit pentru prima datã rãsunând acele armonioase versiuni ale lui Alecsandri:
“Hai sã dãm mânã cu mânã,
Cei cu inima românã”
……………………
Aici, ca nicãieri în altã parte, studentul simte plutind prin vãzduh pe deasupra Iasului tãcut, cu chemãri nepãtrunse si cu îndemnurile lor sfinte, duhurile marilor înaintasi. Studentul iesean, în linistea noptii târzii, aude alergând înnebunit de durere pe strãzile întortocheate si strãine ale Iasiului, sufletul lui Mihail Eminescu care cântã ca o nãlucã:
“Cine-a îndrãgit strãinii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia…”
De acest oras mã apropriam, cu adâncã evlavie, în toamna lui 1919 atras de marea lui aureolã, dar si miscat pentru cã mã nãscusem aici, cu douãzeci de ani în urmã. Si ca orice copil veneam emotionat sã revãd si sã sãrut pãmântul natal.
***
M-am înscris la Facultatea de Drept.
*
Universitatea ieseanã, întreruptã în timpul rãzboiului, se redeschisese de un an. Studentii vechi, întorsi acum de pe front, pãstrau linia traditiei nationaliste a vietii studentesti dinainte de rãzboi. Erau împãrtiti în douã tabere: una sub conducerea lui Lãbuscã de la Litere si alta sub aceea a lui Nelu Ionescu, de la Drept. Grupul acestora, redus c a numãr, era coplesit de masa imensã a studentilor jidani veniti din Basarabia, toti agenti si propagatori ai comunismului.
Profesorii Universitãtii, afarã de un grup foarte restrâns în frunte cu A. C. Cuza, Ion Gãvãnescul si Corneliu Sumuleanu, erau pãrtasii aceleasi idei de stânga. Profesorul Paul Bujor, unul din exponentii majoritãtii, rostise chiar lapidar în plin senat al României: ” Lumina vine de la Rãsãrit”, adicã de peste Nistru.
Aceastã atitudine a profesorilor care considerau ca “barbarie” orice idee si notã nationalistã, a avut ca efect dezorientarea totalã a studentilor. Unii sustineau bolsevismul pe fatã, altii – cei mai multi – spuneau: ” Orice s-ar zice, a trecut timpul nationalismului, omenirea merge spre stânga”. Grupul Lãbuscã a alunecat d e-a binelea în directia aceasta. Grupul Nelu Ionescu, cãreia mã afiliasem si eu, s-a risipit cu timpul în urma unor alegeri din care iesisem înfrânti.
Înaintarea acestor idei antiromânesti, sustinutã de o masã compactã de profesori si studenti si încurajatã de toti dusmanii României întregite, nu mai gãsea în lumea studenteascã nici o rezistentã româneascã. Câtiva care mai încercam sã rãmânem pe pozitie eram învãluiti într-o atmosferã de dispret si dusmãnie. Colegii de alte pãreri, cei cu ” libertatea de c o nstiintã” si cu principiul tuturor libertãtilor, scuipau în urma noastrã, când treceam pe stradã sau pe sãlile facultãtilor si deveniserã agresivi, din ce în ce mai agresivi. Întruniri peste întruniri cu mii de studenti, în care se propaga bolsevismul, se ataca Armata, Justitia, Biserica, Coroana. O singurã societate îsi mai pãstra un caracter românesc: ” Avram Iancu ” a Bucovinenilor si Ardelenilor de sub conducerea studentului Vasile Iasinschi.
Universitatea cu traditie de nationalism de la 1860, devenise un focar de antiromânism.

SE PREGÃTEA REVOLUTIA

Dar nu numai în universitate era aceastã situatie. Masa muncitoreascã ieseanã, cuprinsã aproape în întregimea ei de comunism, stãtea gata sã izbucneascã în revolutie. În fabrici se lucra foarte putin. Se tineau ceasuri întregi comitete, consilii, adunãri. Se fãcea mai mult politicã. Ne gãseam în plinã sabotare sistematicã, fãcutã cu plan si cu ordin: “sfãrâmati, distrugeti masini, creati starea de mizerie materialã generalã care duce la izbucnirea revolutiei”. Si într-adevãr, cu cât ordinul se executa mai bine, cu atât mizeria se întindea, foamea se proiecta mai amenintãtoare si revolta crestea în sufletul multimilor.
La fiecare 3-4 zile, pe strãzile Iasiului, mari demonstratii comuniste. Cele 10-15.000 de lucrãtori, înflãmânziti si manevrati de mâna criminalã de la Moscova, parcurgeau strãzile în cântecul Internationalei, în strigãte de: “Jos Armata!”, “Jos Regele!”, purtând placarde pe care se putea citi: “Trãiascã revolutia comunistã!”, “Trãiascã Rusia Sovieticã!”.
Dacã ar fi învins acestia? Am fi avut cel putin o Românie condusã de un regim muncitoresc românesc? Ar fi devenit muncitorii români stãpânii tãrii? Nu! Ar fi devenit de a doua zi robii celei mai murdare tiranii: tirania talmudicã, jidãneascã.
România Mare, dupã mai putin de o secundã de viatã, s-ar fi prãbusit.
Noi, poporul român, am fi fost exterminati fãrã milã, ucisi sau deportati pe drumurile Siberiei: tãrani, muncitori, intelectuali, cu totii de-a valma.
Pãmântul din Maramures pânã la Marea Neagrã, rupt din mâna românilor, ar fi fost colonizat de mase jidãnesti. Aici s-ar fi ridicat adevãrata Palestinã.
Aveam constiinta clarã, cã în acele ceasuri juca balanta vietii si a mortii poporului român.
Aceeasi constiintã o aveau toti jidanii, care împingeau de la spate pe muncitorii români la revolutie. N-aveau nimic comun cu îngrijorarea, care în acele clipe, tâsnea din ochii si din inimile noastre. Erau constienti. NUMAI INTELECTUALI ROMÂNI ERAU INCONSTIENtI. Intelectualii care au învãtat carte si care aveau chemarea de a lumina calea poporului în clipe grele – cãci pentru aceasta erau intelectuali – lipseau de la datoria lor. Acesti nevrednici în ceasurile ACELEA HOTÃRÂTOARE sustineau cu o inconstientã criminalã, cã “lumina vine de la Rãsãrit”. Coloanelor revolutionare, care strãbãteau amenintãtoare
strãzile tuturor oraselor, cine sã li se opunã? Studentimea? Nu! Politia? Siguranta? Acestia, când auzeau cã se aproprie coloanele, intrau în panicã si dispãreau. Nici armata nu le putea sta în cale. C ãci nu era vorba de 1.000 de oameni, ci de 15.000, de 20.000, organizati si înflãmânziti.

GARDA CONSTIINTEI NATIONALE

Într-o searã ploioasã din toamna lui 1919, în sala de mese a Scolii de Arte si Meserii, unde eram pedagog, un prieten îmi aratã o notitã dintr-un ziar.
” Garda Constiintei Nationale tine sedintã astã searã, Joi, ora 9 în Str. Alecsandri Nr. 3 “.
Am plecat imediat în goanã cu o mare nerãbdare de-a cunoaste si a mã înrola în rândurile acestei organizatii ale cãrei manifeste de luptã anticomunistã le citisem cu câteva luni înainte.
În camera din Str. Alecsandri Nr. 3, amenajatã cu bãnci de lemn de curând fãcute, am gãsit un singur om de vreo 40 de ani. Stãtea la o masã, posomorât si aspru, asteptând sã se adune lumea pentru consfãtuire. Un cap mare, niste brate puternice, pumni grei, staturã mijlocie. Era Constantin Pancu, presedintele Gãrzii Constiintei Nationale.
M-am prezentat, spunându-i cã sunt student si cã doresc sã fiu primit ca soldat în Gardã. M-a primit. Am asistat la consfãtuire. Veniserã vreo 20 de persoane: un tipograf culegãtor, Voinescu, un student, vreo 4 mecanici de la R. M. S., vreo doi de la calea feratã, câtiva meseriasi si muncitori, avocatul Victor Climescu, un preot. S-au discutat câteva chestiuni în legãturã cu dezvolta r ea si avântul luat de miscarea comunistã în diverse fabrici si cartiere si apoi probleme de organizare a Gãrzii.
Din seara aceea drumul meu se bifurca: jumãtate în lupta de la universitate si jumãtate cu Constantin Pancu, în rândurile muncitorimii. Eu m-am legat sufleteste de acest om si am rãmas cu el, sub conducerea lui, tot timpul pânã la desfiintarea organizatiei.

CONSTANTIN PANCU

Constantin Pancu, numele acesta flutura pe acea vreme pe buzele tuturor Iesenilor din ambele tabere, rostit cu nãdejde de Români si cu groazã de ceilalti, nu era un intelectual.
Era meserias. Instalator de apã si electricitate. Nu avea mai mult decât patru clase primare. Avea o minte clarã, asezatã, pe care si-o îmbogãtise singur cu suficiente cunostinte. Douãzeci de ani se ocupase cu probleme muncitoresti. De mai multi ani era presedintele corporatiei metalurgice. Vorbitor de mâna întâia. La tribunã, în fata multimii, impunea. Un suflet si o constiintã clar româneascã. Îsi iubea tara, armata, Regele. Un bun crestin. O musculaturã de luptãtor de circ si o fortã în adevãr herculeanã. Iesenii îl cunosteau încã demult.
Înainte de rãzboiu venise la Iasi un circ cu atleti. Luptau toate natiile: Unguri, Turci, Români, Rusi etc. Într-una din seri, când unul singur bãtuse pe toti ceilalti luptãtori, din mijlocul multimii spectatorilor se ridicã in cetãtean, care cere sã lupte si el cu învingãtorul. I se admite. Se dezbracã si lupta începe. În douã minute Ungurul a fost trântit la pãmânt, învins. Românul care biruise în mijlocul sentimentelor de admiratie de admiratie ale multimii, era Constantin Pancu.
De aceea când a apãrut pentru prima datã pe strãzile Iasiului chemarea la luptã a lui Pancu, lumea, care are cultul fortei, a primit-o cu încredere.
Actiunea lui a durat un an. S-a mãrit în mãsura primejdiei bolsevice si apoi s-a micsorat în mãsura scãderii ei.
La început consfãtuiri, apoi întruniri care ajungeau pânã la 5-6 si chiar 10000 de oameni. Acestea erau, în perioada criticã, sãptãmânale. Aveau loc în sala Principele Mircea si uneori chiar în Piata Unirii. Printre cei care luau cuvântul regulat eram si eu. Atunci am învãtat sã vorbesc în fata multimii. Este incontestabil cã Garda Constiintei Nationale a înãltat într-un moment critic constiinta nationalã a Românilor într-un punct de importantã ca acela al Iasiului si a asezat-o ca o barierã în fata valului comunist.
Activitatea aceasta nu s-a mãrginit numai la Iasi. Ne-am deplasat si în alte orase. Apoi foaia “Constiinta”, care apãrea regulat, pãtrunsese cu strigãtul ei de alarmã aproape în toate orasele din Moldova si Basarabia.
În domeniul actiunii, ciocnirile între cele douã tabere, ciocniri inerente, sângeroase, erau aproape zilnice.
Din ele noi ieseam cu mai multi rãniti. Situatia aceasta de încordare a durat pânã în primãvarã. Dupã douã mari victorii ale noastre, puterea ofensivã a adversarilor a fost cu mult redusã.
OCUPAREA REGIEI MONOPOLURILOR STATULUI DE CÃTRE GARDA CONSTIINTEI NATIONALE

Era pe la 10 sau 11 Februarie 1920. De douã sãptãmâni se vorbea de greva generalã în toatã tara. Se apropia bãtãlia decisivã. Pe la ora 12, se zvoneste în oras cã la Regie, unde erau circa 1.000 de lucrãtori, s-a declarat greva, a fost arborat drapelul rosu, tablourile Regelui au fost date jos si sfãrâmate în picioare, iar în locul lor asezate fotografiile lui Karl Marx, Trotzki si Racowski.
Oamenii nostri au fost bãtuti, mecanicii de la masini, care erau din Gardã, rãniti. La ora 1, suntem la sediu adunati cam o sutã. Ce facem ? Pancu prezideazã discutia. Douã pãreri. Unii sustineau sã trimitem telegrame guvernului, cerând interventia armatei. Eu eram de pãrere sã mergem toti cei prezenti la Regie si cu orice risc sã dãm steagul jos. Se admite punctul meu de vedere. Am luat steagul nostru si la ora 1 am pornit cu Pancu în frunte pe Lãpusneanu si Pãcurari, în mars fortat, cântând “Desteaptã-te Române”. În apropierea fabricii, în stradã, câteva grupuri de comunisti sunt date peste cap.
Intrãm în curtea fabricii. Pãtrundem în clãdire. Mã urc cu steagul pânã la acoperis si îl înfig sus. De acolo încep sã vorbesc. Apare armata si ocupã fabrica. Noi ne retragem cântând. Ne reîntoarcem la sediu. Ne gândim: Incursiunea noastrã rapidã a fost bunã. În oras vestea atitudinii pe care am avut-o se rãspândeste ca fulgerul. Totusi greva continuã. Armata nu poate decât sã pãzeascã steagul, ea nu poate pune fabrica în miscare. Ce facem ? În mintea noastrã încolteste o idee. Sã cãutãm în tot Iasiul mânã de lucru si sã deschidem fabrica. În trei zile, 400 de lucrãtori noi, adunati din toate colturile Iasiului, sunt introdusi în fabricã. Aceasta începe sã functioneze. Greva a esuat. Peste douã sãptãmâni, jumãtate din grevisti cer sã fie reprimiti la lucru. Victoria noastrã e mare.
Cel dintâi pas cãtre greva generalã este respins. Planurile consortiului iudeo-comunist încep sã fie dejucate. Actiunea aceasta a avut un rãsunet puternic în rândurile românesti, ridicându-le moralul.

STEAGUL TRICOLOR DEASUPRA ATELIERELOR DE LA NICOLINA
Cel mai puternic centru comunist îl formau Atelierele C.F.R. de la Nicolina. Aici erau peste 4.000 de lucrãtori, aproape toti bolsevizati. Cartierele din jurul acestor ateliere, Podul Ros, Socola si Nicolina erau cotropite de un numãr considerabil de jidani. De aceea conducãtorul din Iasi al miscãrii comuniste, Doctorul Ghelerter si aghiotantul sãu, Gheler, îsi fixaserã aici punctul de rezistentã.
Nu trecuse o lunã de la înfrângerea suferitã la Regie si ca un semnal de începere a grevei generale si a luptei decisive, apare steagul rosu fluturând pe ateliere. Greva este declaratã. Miile de lucrãtori pãrãsesc atelierele. Autoritãtile sunt neputincioase.
Noi convocãm pentru a doua zi, prin manifeste, pe toti Românii la o întrunire în sala Principele Mircea. Dupã discursuri, iesim deoarece sunt peste 5.000 de comunisti înarmati care ne asteaptã si vor fi mari vãrsãri de sânge.
Noi apucãm atunci din Piata Unirii spre garã.
Aici arborãm drapele pe depou si pe clãdirea gãrii. Apoi ocupãm un tren care se afla la peron si pornim cu el spre Nicolina. În gara Nicolina cineva schimbã macazul si pãtrundem cu tren cu tot în ateliere. Coborâm. În ateliere, nimeni. Pe una din clãdiri, steagul rosu. Eu încep sã mã catãr pe niste trepte de fier prinse în perete luând în gurã un steag tricolor. Cu oarecare greutate, pentru cã era o înãltime mare, ajung pânã la acoperis. Mã ridic deasupra si mã târãsc pânã la vârf. Smulg steagul rosu si în mijlocul uralelor în adevãr de nedescris, c are se prelungesc câteva minute, ridic si leg steagul tricolor. De acolo am vorbit. Dincolo de ziduri, comunistii se adunã mereu în masã compactã si manifesteazã amenintãtor. O muzicã infernalã. Înãuntru urale, afarã huiduieli si înjurãturi. Cobor încet pânã jos. Pancu dã ordin de plecare. La poartã însã comunistii masati bareazã iesirea si strigã: “Sã vinã Pancu si Codreanu !”. Trecem 30 de metri înaintea multimii si pornim spre poartã. La mijloc, Pancu, în dreapta un meserias, Mãrgãrint si în stânga eu. T oti trei cu mâinile în buzunare pe revolvere înaintãm fãrã sã vorbim nimic. Cei din poartã ne privesc tãcuti si nemiscati. Iatã-ne la câtiva pasi. Mã astept la un tiuit de glont pe la ureche. Pãsim înainte drepti si hotãrâti. Totusi un moment sufletesc neobisnuit. Suntem la doi pasi. Comunistii se dau într-o parte si alta lãsându-ne loc liber. Pe o distantã de aproape zece metri, trecem într-o tãcere mormântalã, prin mijlocul lor. Nu ne uitãm nici la dreapta nici la stânga. Nu se aude nimic, nici mãcar rãsuflarea omeneascã.
Din urmã vin ai nostri. Trec si ei, dar nu se mai pãstreazã tãcerea. Încep înjurãturi, amenintãri de ambele pãrti. Nici o încãierare. Ne îndreptãm compacti pe linia feratã spre gara Iasi. Pe deasupra atelierelor bate vântul în pânza tricolorului biruitor.
Efectul moral al acestei actiuni este incomparabil. Iasiul huieste. Pe stradã nu se vorbeste decât de Garda Constiintei Nationale. Un curent de redesteptare româneascã pluteste prin aer. Trenurile duc mai departe, spre cele patru pãrti ale tãrii, reînvierea.
Ne dãm seama, cã bolsevismul va fi învins, pentru cã în fata lui, la dreapta, la stânga s-a ridicat o barierã de constiintã care nu-i va mai permite sã se extindã.
Toate drumurile de înaintare îi sunt închise. De acum va trebui sã dea înapoi.
Nu mult dupã aceasta a intervenit si actiunea întreprinsã de guvernul Generalului Averescu care a tãiat orice perspectivã acestei miscãri.

(Extras din cartea “Pentru Legionari” de C.Z Codreanu)

In ziua de 8 noiembrie, Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, discutam ce nume sa dam acestei organizatii tineresti. Eu am spus:
– Arhanghelul Mihail.
Tatal meu spune:
– Este in biserica o icoana a Sfantului Mihail, pe usa din stanga a altarului.
– Sa mergem sa vedem. M-am dus cu Mota, Garneata, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici si Tudose. Ne uitam si intr-adevar ramanem uimiti. Icoana ni s-a aratat de o frumuseste neasemuita. Eu niciodata nu fusesem atras de frumusetea unei icoane. Acum insa ma simteam legat de aceasta cu tot sufletul si-mi facea impresia ca Sf. Arhanghel e viu. De atunci am inceput sa iubesc icoana.
De cate ori gaseam biserica deschisa, intram si ne inchinam la icoana. Ni se umplea sufletul de liniste si de bucurie

Emil Cioran “Portretul interior al Capitanului ”

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflaţi între cer si pãmânt n-aveau nici un conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia sã vinã.Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Pânã şi dispreţul ni se pãrea un efort.Ţara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsã reuşitã.Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãgind dezmãţul dulce al lipsei de menire.Biata ţarã era o pauzã vastã între un început fãrã mãreţie şi un posibil vag.În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tãcerea blândã a existenţei noastre şi ne-a obligat sã fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţã se îndrepta spre putere. Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om într-o ţarã de fleacuri umane.

Prezenţa lui era tulburãtoare şi n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri? Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligenţei şterse, iar subterfugiile subtilitãţii, zadarnice.Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era “deştept”, Cãpitanul era profund.Dezastrul spiritual al ţãrii derivã din inteligenţa fãrã conţinut, din deşteptãciune. Lipsa de miez a duhului preschimbã problemele în elemente de joc abstract şi rãpeşte spiritului latura destinului. Deşteptãciunea degradeazã pânã şi suferinţa în flecãrealã.Dar cuvintele Cãpitanului, grele şi rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.Când, în 1934, îi spuneam ce interesantã ar fi expunerea vieţii lui, îmi rãspundea: “Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau aşa şi mã gândesc”.Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul.Şi când au pornit spre înfãptuire, temelia istoricã a ţãrii s-a zguduit.Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a condiţiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiraţia zilnicã a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sã creeze România, dar sã-i şi rãscumpere trecutul, sã insufle absenţa secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã şi unicã, imensul timp pierdut.Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Aceastã naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodatã nu s-a dezminţit. Substanţa noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãşi pendularea între o amãrãciune dizolvantã şi o furie optimistã.Într-un moment de descurajare i-am spus Cãpitanului :

– ”Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţã”.

– ”Ai dreptate”, mi-a rãspuns. “Sunt totuşi unele semne”.

– ”Mişcarea Legionarã”, adaug eu.

Şi atunci mi-a arãtat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace. Şi-am înteles cã între daci si legionari se interpune pauza fiinţei noastre, cãci noi trãim al doilea început al României.

Cãpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român de substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umanã infinit ameninţãtoare. Garda de Fier, o pãdure fanaticã…Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie.Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara si problemele ei cu o cruntã înverşunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.Acel ce a dat ţãrii altã directie si altã structurã, unea în sine pasiunea elementarã cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în vesnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinitã pe un suflet de sfânt.

Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii sã meargã mânã în mânã cu gospodãria.A face isprãvi si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ierductibilitãţi i-a pus el capãt. Îl interesa, în egalã mãsurã, organizarea unei cantine şi problema pãcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuie sã uite: Cãpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scãpa fiecãruia. Depãşise limitele României. Însãşi mişcãrii i-a propus un mod de viaţã care întrece rezistenţa româneascã. A fost prea mare. Înclini uneori a crede cã el a cãzut din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totuşi mai puţin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai încrezãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.Într-o naţie de slugi el a introdus onoarea şi într-o turmã fãrã vertebre orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Cãci aceştia din lichele au devenit monştri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu. Ei n-ajungeau decât caricaturi infernale, dacã mãreţia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalenţã negativã. Am fi nedrepţi cu cãlãii, dacã i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãlduţ. Peste ţarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bântuitã de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemãrii. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã a lui Shakespeare. Si aceasta în Balcani !Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România şi Cãpitan, n-aş fi ezitat o clipã.Dupã moartea lui ne-am simşit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea României.Nici un toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie sã fim laşi şi sã ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat ? “De aici încolo ţara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a rãspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastrã umanã şi-a readus cerul deasupra României.

Capitane, Capitane, neamul plange cu amar.

Capitane, Capitane, tara mi te cheama iar.

Emil Cioran

Arhim Arsenie Papacioc

Stiu sa reactioneze si ma bucur foarte mult, chiar daca generatia aceasta nu mai are forta generatiei trecute. Imi amintesc pe vremea lui Carol al II-lea, eu am dat batalia asta din jos. Eram de fata cand regele a vrut sa puna mana pe Garda de Fier ca organizatie si oferea fel de fel de lucruri. Si Codreanu nu era de acord. Noi nu eram ca niste politicieni. Eu eram un copil la douazeci si ceva de ani, doritor de lupta pentru frumusetea unui Adevar, in fruntea caruia se afla Arhanghelul Mihail. Eu eram impotriva sangerarii. Dar nu contam eu. Eu eram un scuipatel acolo, dar traiam. Si uite ca Dumnezeu nu m-a lasat. Pentru ca am invatat troparul Sfantului Arhanghel Mihail de cand eram mic.

Codreanu era un om cinstit, un mare erou. Am stat cu el mult de vorba si am fost prin tabere, dar ne mai si contraziceam. Adica nu eram pentru pozitia asta exclusiv militara intr-o problema si cu nuanta politica, dar si spirituala. Uite va spun o situatie: cum era sa-l dea jos pe regele Carol. Am provocat o intalnire pe Calea Victoriei in Bucuresti, eram pana la 9 insi atat. Si am inceput sa cantam cantece legionare pe Calea Victoriei. Si, va dati seama, s-a adunat lumea, incat nu se mai vedea de lume. Si era unul mai plinut acolo si s-a ridicat la tribuna: „Cum sa strig”? Si i-am zis: „Jos regele Carol al II-lea, traiasca regele Mihai! Ura!” Si acela a zis invers. Si a zis Ura cand nu trebuia si Ho cand trebuia. Si atunci ma gandeam ce sa fac eu? Si am zis: „Dati-l jos!”! Acum, eu fiind mai mititel, m-au ridicat repede pe mine. Am luat cuvantul, am linistit poporul si am zis limpede cu intentia sa repar si greseala care se facuse in clipa aia. Lumea a zis cum am zis eu. Si am zis: Asta e lumea! Apoi ne-am retras la un hotel sa vedem ce zice presa. Si au aparut niste articolase, dar mititele – ceea ce insemna ca le era frica si la presa.

Noi speculam lucrurile acestea. Si am recurs la un lucru de mare risc. Am luat trei masini si am inceput sa strigam prin fata palatului: „A abdicat regele! A abdicat regele!” Si am strigat pana cand intr-adevar a abdicat regele! Si cu o astfel de editie speciala, va dati seama ce era pe noi! Eram in masina cinci insi: un avocat, doi doctori … si ne-am hotarat sa mergem la Vacaresti sa cerem rugaciune la Arhanghelul Mihail. Si era destul de inchis ca drum. … Si am ajuns la Vacaresti. Acolo era lacat, era poarta, dar bateam in poarta ca niste stapani. Ne opreste paznicul sa ii spunem cine suntem. Si am luat eu comanda. „Domnule, a biruit Garda de Fier. Deschideti-ne sa ne inchinam aicia, sa facem altar la Vacaresti, nu inchisoare de detinuti”! A pus mana pe telefon si ne-a deschis imediat civilizat. Si era un detinut acolo, un singur legionar. Si zice: „Nu te scot de aici”! Si l-am scos a doua zi bineinteles.

Si eu stateam in Zarnesti, Brasov, unde am fost si primar. Si cand am ajuns de la Vacaresti inapoi in centru, nu mai incapeai de camasi verzi. Toti s-au dat jos. Eu am refuzat sa ma dau. Si am bagat la cap. Toti acum erau legionari, dar de forma. De unde or fi scos camasile alea verzi in cateva ceasuri, nu stiu! Si am ajuns si la Brasov si am dat ordin sa dea raport in gara. Sa fie si o manifestare vazuta ca sa putem face un plan de bataie. Cand am ajuns in gara la Zarnesti, nu era nici un om. Si m-au informat unii ca pe terenul de fotbal s-au adunat. Si am ajuns pe terenul de fotbal. Tot oraselul era adunat acolo; pe marginea si pe mijlocul terenului erau legionarii si venisera sa dea raportul. Dar nu ii cunosteam. Si m-am invatat minte de la Bucuresti. Nu le-am dat atentie, i-am imprastiat, i-am gonit. „Nu va cunosc pe voi”! Nu faci armata cu improvizati. Noi purtam camasa verde cu o convingere puternica si nobila. Am luat comanda cum trebuie. Si nu imi pare rau. „Asa credeti, voi, profitorilor? Si va si condamn ca indrazniti sa imbracati camasa verde de care numai ati auzit si voi. Si potential voi ati fost prigonitorii”. Asa le-am zis. Si homo homini lupus nu mai e valabila, cum ca omul ii lup pentru om. Nu, omul e Dumnezeu pentru om de cand a venit Hristos. Vedeti? Aceasta este strategia! Hai sa intram cu nitel curaj in valorile autentice care au relatie cu vesnicia. Actionati cu strategie. Eu acum nu sunt asa de informat si nu am o armata in jurul meu cum are Parintele Justin. Eu sunt singur aici. Dar puneti-va capul la bataie

Parintele Justin Parvu

Despre Corneliu Zelea Codreanu si Legiunea Arhanghelului Mihail, istoricii nostri mai vechi sau unii mai noi au avut grija sa denatureze adevarul. Au facut-o cu un scop: generatiile care le-au urmat(sau vor urma) sa nu stie adevarata istorie a romanilor. Nu s-a scris “fara ura si partinire”, asa cum ar trebui sa o faca adevaratii istorici.

Corneliu Zelea Codreanu a fost inca din timpul vietii sale o legenda, iar moartea sa, care a fost o jertfa – “cea mai scumpa dintre nunti”, cum spunea cantecul legionar, a facut ca proiectarea sa mitica sa capete o deosebita profunzime. Corneliu Zelea Codreanu si Miscarea Legionara au fost insa si o realitate care apartine istoriei romanilor. N-o putem neglija si trebuie sa o intelegem. Mai mult, Corneliu Zelea Codreanu a intrat intr-un panteon al mitologiei romanesti, unde trebuia demult sa-si afle locul.

Ma bucura faptul ca se studiaza acest fenomen si marturiile noastre, ale celor care mai traiesc, putini intr-adevar, pot ajuta la descrierea unei istorii care n-a beneficiat pana nu demult decat de un singur fel de prezentare, bineinteles, negativa. Caci cei care au scris erau dusmanii miscarii, cei carora le era frica de ea si ma mira faptul ca inca le mai este, astazi cand tinerii din “Fratiile de Cruce” de la sfarsitul anilor ’30 sunt octogenari sau nanogenari. Sunt tot mai putini astazi dintre cei care au trait acele vremuri si au crezut in biruinta legionara si marturia lor nu trebuie sa se piarda.

Tinerii legionari erau credinciosi si au crezut in rolul crestin al Miscarii. Dupa ani sau chiar zeci de ani de temnita grea, multi dintre supravietuitori s-au indreptat catre manastiri. Aici si-au aflat linistea, loc de rugaciune, nevointa si curatenie. Candva, Codreanu gandea ca ultim mijloc, retragerea in munti, caci de veacuri, romanul a primit lupta in munti si codri. Astazi, muntele si manastirile sale raman doar locurile unde romanul lucreaza pentru mantuire. Pentru mantuirea neamului nostru. Aceasta este lupta noastra.

Advertisement