Sfantul Grigorie Teologul – “A Patra Cuvantare Teologica”

1. Am clătinat destul, cu puterea Duhului, suciturile şi împletiturile raţionamentelor tale; am nimicit obiecţii­le şi împotrivirile luate din dumnezeieştile Scripturi, prin care cei ce întinează litera şi sensul celor scrise, atrag la ei pe cei mulţi şi întunecă drumul adevărului, pe care noi l-am curăţit în întregime de orice ceaţă, pre­cum sper, celor mai dispuşi să o recunoască. În scopul acesta am atribuit faptele mai înalte şi mai demne de Dumnezeu, dumnezeirii, iar faptele şi pătimirile mai umile şi mai omeneşti, Celui ce S-a făcut pentru noi noul Adam şi lui Dumnezeu, Cel ce a pătimit pentru a birui păcatul166.

Nu ne-am ocupat însă cu de-amănuntul de fiecare, cuvîntul cerîndu-ne să ne grăbim. Iar întrucît tu ceri şi nişte dezlegări pe scurt ale acestora, pentru a nu fi atras prin vreun raţionament amăgitor, vom recapitula aceste greutăţi numerotîndu-le, spre a le ţine uşor minte.

2. Între ele este acel text care Ie convine foarte mult: “Domnul M-a zidit pe Mine început al căilor Sale spre lucrurile Sale” (Prov. 8, 22). Cum vom răspunde la aceasta? Nu vom învinui pe Solomon. Nu vom desfiinţa cele spuse de el înainte, pentru căderea din urmă (III Regi 14, 1-8). Nu vom spune că ea este înţelepciunea, Ştiinţa şi Raţiunea meşterului (I Regi. 7, 71), potrivit căreia au luat fiinţă toate? (Eccl. 1, 17). Dar Scriptura obişnuieşte să personifice multe din cele neînsufleţite, de pildă: “A spus marea” (Iov 28, 14) acestea şi acestea; şi: “Adîncul a spus: Nu este în mine” (ibid.) şi: “cerurile povestesc slava lui Dumnezeu” (Ps. 18, 1). Şi iarăşi: “Po­runceşte săbiei” (Zah. 17, 7); şi: munţii şi dealurile sînt întrebaţi de motivele clătinării lor (Ps. 117, 4). Nu vom spune nimic despre acestea, deşi unii dintre cei dinain­tea noastră au văzut înţelesuri puternice în ele. Dar cu­vîntul se referă la Mîntuitorul, adevărata înţelepciune (I Cor. 1, 24). Deci să cugetăm puţin împreună chestiunea: ce este fără cauză din cele existente? Dumnezeirea. Căci nimeni nu va arăta cauza lui Dumnezeu, sau ceva mai vechi ca Dumnezeu 167. Dar care este cauza umanităţii, pe care Dumnezeu Şi-a alcătuit-o pentru noi? Neîndoiel­nic, mîntuirea noastră. Căci care ar putea fi alta 168? Fiindcă deci aflăm aci: “M-a zidit” şi: “Mă naşte pe Mi­ne” 169, cuvîntul e simplu. Ceea ce aflăm unit cu cauza atribuim umanităţii. Iar ceea ce e simplu şi fără cauză referim la dumnezeire. Deci cînd a spus: “M-a zidit”, nu s-a unit ceea ce e unit cu cauza? Deci: “M-a creat, zice, început al căilor Sale spre lucrurile Sale”, iar “lucrurile mîinilor Sale sînt adevărul şi judecata” (Ps. 110, 7). Pen­tru aceasta El a fost uns cu dumnezeirea. Căci pentru acestea are loc ungerea umanităţii. Dimpotrivă: “Mă naşte pe Mine”, fără cauză. Sau arată-mi pentru ce a avut loc aceasta 170. Deci ce motiv se va opune să se numească înţelepciunea “zidire” după naşterea de jos, dar născută după cea dintîi şi cu mult mai mult de neînţeles?

3. Acestui fapt îi urmează şi numele de “rob”, “pentru că slujeşte multora spre binele lor” (Is. 53,11), pentru că e lucru mare pentru el să se numească “sluga lui Dum­nezeu” (Is. 49, 6) 171. Căci de fapt, a slujit trupului, naşte­ri şi patimilor noastre pentru libertatea noastră şi a tuturor prin care a mîntuit pe cei ţinuţi sub păcat 172. Iar ceea ce e lucrul cel mai mare al omului este să se împle­tească umilinţa sa cu Dumnezeu 173 şi să devină Dumne­zeu prin îmbinare şi “să fie vizitat de răsăritul cel de sus” (Lc. 1. 8), încît şi Sfîntul să se numească: “Fiul Celui prea Înalt” (Lc. 1, 32); şi să se dăruiască Lui “Numele mai presus de toate numele” (Filip. 2, 9) 174. Iar Acesta cine este altcineva decît Dumnezeu, “Căruia se cuvine ca tot genunchiul să se plece” (Filip. 2, 10), Celui “golit” (Filip. 2, 7) pentru noi şi care a unit “chipul dumneze­iesc” (II Cor. 4, 4) cu “forma robului” (Filip. 2, 7); şi “să cunoască toată casa lui Israel, că Dumnezeu L-a făcut pe El şi Domn şi Hristos” (Fapte 2, 36). Şi s-au făcut acestea prin lucrarea Celui ce S-a născut dar din bunăvoinţa Ce­lui ce L-a născut.

4. Dar care este al doilea text, cel mai mare şi de nebiruit al lor? “Căci El trebuie să se împărătească” (I Cor. 15, 25), pînă cîndva, şi să fie primit în cer pînă la timpurile restabilirii voite (Fapte 3, 21) şi să aibă şederea de-a dreapta, pînă ce se va pune stăpînire peste vrăjmaş (Ps. 109, 1). Iar după aceea, ce va fi? Va înceta împărăţia şi va fi alungat din ceruri? Cine îl va face să înceteze? Sau pentru care cauză? Ce îndrăzneţ interpret eşti tu şi ce mare adversar al împărăţiei? Dar nu auzi că împără­ţia Lui nu va avea sfîrşit? (Lc. 1, 33). Iar aceasta o suferi pentru că nu cunoşti că cuvîntul “pînă”, nu se opune numaidecît viitorului, ci arată ceea ce va fi pînă atunci, fără să nege că aceasta va fi şi după aceea 175. Sau cum vei înţelege, ca să nu spun altele, cuvîntul: “voi fi cu voi pînă la sfîrşitul veacului” (Mt. 28, 20)? Oare după aceea nu va mai fi? Şi care ar fi motivul 176? Dar urmarea nu e numai aceasta. Ci şi că prin aceasta nu se mai disting înţelesurile (unite în calitatea de împărat). Căci se spune că împărăteşte într-un înţeles, ca Atotţiitor şi împărat, şi al celor ce voiesc şi al celor ce nu voiesc. Iar în al doilea înţeles, ca Cel ce produce în noi supunerea şi ne pune sub împărăţia Iui pe noi, care primim să fim împărăţiţi de El. împărăţia Lui, înţeleasă astfel, nu va avea sfîrşit. Căci al celei în al doilea înţeles, care îi va fi sfîrşitul? Că ne va lua sub mîna Sa cînd vom fi mîntuiţi. Căci de ce mai trebuie să producă supunerea celor ce sînt odată su­puşi? După aceasta, EI se scoală să judece pămîntul şi să despartă pe cei mîntuiţi de cei pierduţi (Mt. 25, 32). După aceasta, “stă Dumnezeu în mijlocul dumnezeilor” (Ps. 81, 1), a celor mîntuiţi, distingînd şi împărţind fie­care din acestea după cinstea şi locaşul (In. 14,2) de care este vrednic 177.

5. Uneşte cu aceasta şi supunerea cu care vei supune pe Fiul Tatălui. Dar de ce spui că acum încă nu este supus? Oare are nevoie să se supună, peste tot, lui Dumnezeu, fiind Dumnezeu? 178 Vorbeşti despre El ca de un tîlhar oarecare, sau de un vrăjmaş al Iui Dumnezeu? Dar cugetă astfel: precum a fost numit “blestem” (Gal. 3, 13) pentru mine, Cel ce desfiinţează blestemul meu şi “păcat” (II Cor. 5, 21), “Cel ce ridică păcatul lumii” (In 1, 29) şi Se face noul Adam în locul vechiului Adam, aşa îşi însuşeşte şi nesupunerea mea, ca Cel ce e capul între­gului trup (I Cor. 15, 15). Deci cîtă vreme eu sînt nesu­pus şi răzvrătit prin negarea lui Dumnezeu şi prin pati­mi, se spune că este nesupus şi El din pricina mea 179. “Dar cînd se vor supune Lui toate” (I Cor. 15, 28) şi ele se vor supune prin cunoaştere şi prin prefacere – atunci şi El a împlinit supunerea, aducîndu-mă pe mine mîntuit 180. Căci aceasta e supunerea lui Hristos, după înţele­gerea mea: împlinirea voii Tatălui. Dar atît Fiul supune toate Tatălui, cît şi Tatăl, Fiului, întîiul lucrînd, iar Celălalt binevoind 181. Ceea ce am spus şi mai înainte 182. Şi astfel Cel ce S-a supus prezintă lui Dumnezeu ceea ce I s-a supus (I Cor. 15, 28), făcîndu-Şi al Său ceea ce este al nostru.

Aceasta mi se pare că o spune şi textul: “Dumnezeu­le, Dumnezeule, ia aminte la Mine, pentru ce M-ai pără­sit” (Ps. 21, 1). N-a fost părăsit fie de Tatăl, fie de dum­nezeirea Sa, cum pare unora, ca de una ce s-ar teme de patimă (de moarte) şi de aceea s-ar retrage de la Cel ce pătimeşte 183. Căci cine L-a silit să Se nască sus (începu­tul), fie să Se nască aici jos, fie să Se urce pe cruce? Iar, El înfăţişează în Sine ceea ce e al nostru. Căci noi eram mai înainte părăsiţi şi dispreţuiţi (Is. 58, 6), apoi primiţi şi mîntuiţi prin Patimile Celui fără patimă (nepătimitor); El Şi-a însuşit greşelile şi păcătoşenia noastră, cum spu­ne în continuare Psalmul (21, 2-3). Căci este vădit că Psalmul 21 se referă Ia Hristos.

6. Acelaşi înţeles îl are şi spusa că El “a învăţat ascul­tarea din cele ce Ie-a pătimit” (Evr. 5, 8). La fel, “striga­rea, lacrimile, rugăciunea şi auzirea Lui pentru evlavie” (Evr. 5, 7). El îşi ia acest rol şi-Şi însuşeşte în chip minu­nat aceste fapte şi stări pentru noi. În calitatea de Cuvîn­tul nu era nici ascultător, nici neascultător. Căci acestea arată dependenţă şi sînt din al doilea plan, cele dintîi aduc o mulţumire, cele de-al doilea, o pedeapsă 184. Dar ca “chip de rob” (Filip. 2, 7), coboară cu cei împreună-robi, sau la robi şi îşi ia un chip străin, purtîndu-mă în Sine pe mine întreg cu cele ale mele, ca să consume (să topească) în Sine, ceea ce e rău, ca focul ceara, sau ca soarele umezeala pămîntului şi eu să mă împărtăşesc de ale Lui, datorită îmbinării. De aceea cinsteşte cu faptă ascultarea şi face experienţa ei, pătimind-o. Căci nu ajunge dispoziţia pentru ea, precum nu ne ajunge nici nouă, dacă nu o trăim prin fapte. Fiindcă fapta este do­vada dispoziţiei pentru ea 185. Şi nu e rău, poate, să cu-getăm la aceea, că voieşte să experieze ascultarea noas­tră şi toate le măsoară prin patimile Sale, folosindu-Se de iubirea Sa, încît să se cunoască, din toate încercate de El, cele ce ne încearcă pe noi, sau cît ne este cerut şi cît ne este iertat, făcînd cunoscută odată cu pătimirea noas­tră, slăbiciunea noastră 186. Căci dacă lumina strălucind în întunericul acestei vieţi (In. 1, 5) a fost prigonită de alt întuneric, al celui rău, din pricina învelişului ce-l purta (Lc. 22, 53), adică al ispititorului (Mt. 4, 3), cu cît mai multe ispitiri (încercări) nu va suferi întunericul însuşi (cei ce sînt întuneric) odată ce e mai slab 187? Şi ce e de mirare dacă, scăpînd Acela cu totul de aceste ispitiri, noi sîntem în oarecare măsură biruiţi de ele? Este un mare lucru pentru Acela de a fi ispitit, decît pentru noi de a fi biruiţi, după părerea celor cu dreaptă judecată 188. Noi mai adăugăm la cele spuse următorul text ce-mi vine în minte: “Căci prin ceea ce a pătimit fiind El însuşi ispitit, poate celor ispitiţi să le ajute” (Evr. 2, 18), care ne duce spre acelaşi înţeles 189. Astfel, “Dumnezeu va fi totul în toate” (I Cor. 15, 28), Ia vremea restabilirii (Fapte 3, 31) 190. Şi nu e vorba numai de Tatăl, Fiul fiind absorbit total în El, ca o lumină de un mare foc, desfăcută pentru un timp, apoi topită – căci nici aderenţii lui Sabelie n-au fost stăpîniţi de acest cuvînt 191. Ci e vorba de Dumnezeu întreg, cînd nu vom mai fi multipli, prin mişcare şi pati­mi, ca acum cînd nu avem nimic al lui Dumnezeu, sau foarte puţin, ci vom fi întregi, asemenea lui Dumnezeu (I In. 3,2), încăpînd în noi pe Dumnezeu întreg şi numai pe El. Aceasta este desăvîrşirea spre care tindem. Şi Pa­vel însuşi ne dă dovada cea mai sigură. Căci ceea ce spune aici despre Dumnezeu în mod nedefinit, în altă parte o referă clar la Hristos. Căci zice: “Acolo nu mai este nici Elin, nici iudeu, tăiere împrejur sau netăiere, barbar sau scit, rob sau liber” (Gal. 3, 28), ci toate şi în toate Hristos.

7. Să cugetăm în al treilea rînd la termenul: “Mai mare” (In. 14, 7) şi în al patrulea rînd la: “Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” (In. 20,17). Dacă s-ar fi spus: „mai mare”, dar nu “egal” poate ar fi avut ceva conform părerii lor în aceasta. Dar dacă le aflăm clar pe amîn­două, ce vor spune vitejii? Ce tărie vor avea din aceasta? Cum se vor împăca cele de neîmpăcat? Căci odată ce es­te asemenea Lui Însuşi, e cu neputinţă a spune că e şi mai mare şi egal. Nu este evident că “mai mare” priveşte cauza iar “egal” se referă la fire? 192 Şi aceasta o mărturi­sim noi cu multă recunoştinţă. Iar vreun altul ar zice, poate îndemnat de explicarea noastră, că nu poate fi mai mic decît Cel necauzat, odată ce este dintr-o astfel de cauză. Căci participă la slava Celui fără de început (Ce­lui fără cauză), adăugîndu-I-se naşterea, act atît de măreţ şi atît de vrednic de veneraţie pentru cei ce au minte. Iar a spune că (Tatăl) este mai mare decît Fiul înţeles ca om, este adevărat, dar nu e un lucru mare. Căci ce e de mirare în a spune că Dumnezeu e mai mare ca omul? Acestea fie spuse de noi către cei ce dau im­portanţă termenului “mai mare”.

8. Pe de altă parte, I se spune nu Dumnezeu 193 al Cu­vîntului, ci al cuiva ce e văzut. Căci cum ar fi Dumnezeu al celui ce este Dumnezeu în sens propriu? La fel I se spune Tată, nu altcuiva văzut, ci al Cuvîntului. Căci era dublu. Deci unul din termeni e propriu ambilor, celălalt nu e propriu ambilor, contrar cu ceea ce are loc la noi. Dumnezeu este, de fapt, Dumnezeul nostru în sens pro­priu, dar nu ne este în sens propriu Tată. Şi ceea ce constituie greşeala ereticilor este identificarea celor două numiri, cîtă vreme numirile se schimbă din pricina unirii. Şi iată proba: cînd firile se disting în cugetarea noastră, se separă şi numirile. Ascultă pe Pavel, care zice: “Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Ta­tăl slavei” (Ef. 1, 17). Este Dumnezeu al lui Hristos şi Tată al slavei, Căci deşi Cei Doi sînt Unul, dar nu sînt prin fire, ci prin unirea lor 194. Şi ce poate fi mai uşor de înţeles?

9. În al cincilea rînd, să cugetăm la cuvintele că pri­meşte viaţa (In. 5,26), sau judecata (In. 5, 27), sau moşte­nirea neamurilor (Ps. 2, 8), sau stăpânirea peste tot tru­pul (In. 17, 2), sau slava (Apoc. 5, 12), sau ucenicii (In. 17, 6), sau cîte se mai spun. Acestea sînt şi ele ale umanităţii (lui Hristos). Iar de le dai şi dumnezeirii, nu e greşit. Căci nu i le dai ca dobîndite, ci ca existente împreună cu El de la început şi prin raţiunea firii, nu a harului.

10. În al şaselea rînd, să cugetăm la cuvintele: “Fiul nu poate face de la El nimic, dacă nu vede pe Tatăl făcînd” (In. 5, 19). Ele trebuie înţelese astfel: a putea sau a nu putea nu sînt cuvinte cu un singur înţeles, ci au mai multe înţelesuri. într-un înţeles, în termenul “nu se poa­te” e vorba de lipsa puterii fie la un moment dat, fie pen­tru anumită lucrare: astfel copilul nu poate lupta, sau un căţel nu poate distinge obiectele, sau nu se poate bate cu un alt cîine. Dar într-un viitor poate va vedea sau şe va bate cu vreunul, chiar dacă cu altul nu va putea. În alt înţeles se arată în ceea ce se întîmplă de cele mai multe ori: “Nu se poate ascunde o cetate aşezată deasupra muntelui” (Mt. 5. 14). Dar s-ar putea ascunde dacă s-ar ridica în faţa ei un munte mai mare. Şi iarăşi se afirmă într-un înţeles echivalent “Ceea ce nu se cuvine”. Sau: “Nu pot prietenii mirelui să postească, atîta vreme cît e de faţă mirele” (Mt. 9, 15; Mc. 2, 19; Lc. 5, 34), fie că e vorba de mirele văzut trupeşte, căci timpul prezenţei nu e un timp de tristeţe, ci de bucurie – fie că e vorba de Cuvîntul cugetat spiritual – căci de ce trebuie să pos­tească trupeşte cei purificaţi de Cuvîntul? Un alt înţeles al expresiei constă în a nu voi ceva: “Nu se puteau face semne acolo, pentru necredinţa celor ce-L primeau” (Mc. 6, 5; Mt. 15, 58). Căci deoarece era trebuinţă de amîndouă pentru vindecări, adică atît de credinţa celor de vindecat, cît şi de puterea celui ce putea înfăptui vinde­carea, nu are loc una cînd lipseşte însoţitoarea ei. Şi nu ştiu dacă nu trebuie echivalat înţelesul acestei expresii cu: “Ceea ce nu se cuvine”. Căci nu e cuvenită vindeca­rea celor ce vor fi păgubiţi prin aceasta din pricina ne­credinţei196. Acelaşi înţeles poate avea cuvîntul “a nu putea” şi în expresia: “Nu poate lumea să nu vă urască pe voi” (In. 7,7) şi: “Cum puteţi grăi cele bune, fiind răi” (Mt. 12, 34). Căci cum sînt acestea cu neputinţă altfel decît pentru că nu sînt voite? Un astfel de înţeles este şi în expresiile: “Ceea ce naturii îi este cu neputinţă, este cu putinţă lui Dumnezeu, dacă voieşte”, încît se poate naşte acelaşi a doua oară (In. 3, 4); sau: “Nu trece cămila prin urechile acului” (Mt. 19, 24). De fapt, ce ar împiedica să se producă şi acestea dacă ar voi Dumnezeu?

11. În afara tuturor acestora există ceea ce e absolut imposibil şi de neacceptat. Aceasta o voi cerceta acum. Precum zicem că este imposibil ca Dumnezeu să fie rău197, sau să nu fie198. – căci aceasta ar însemna mai mult o neputinţă a lui Dumnezeu, decît o putere – sau să existe nimicul sau ca doi ori doi să fie şi patru şi zece – aşa e cu neputinţă şi de neacceptat să facă Fiul ceva ce nu face Tatăl 199. Căci toate cîte le are Tatăl, sînt ale Fiului (In. 16, 15); precum şi invers, cele ale Fiului sînt ale Tatălui. Nimic nu e deci propriu unuia singur, pentru că toate sînt comune. Fiindcă şi existenţa însăşi este comună şi de aceeaşi valoare, deşi Fiul o are de la Tatăl. De aceea se şi spune: “Eu viez pentru Tatăl” (In. 6, 58), nu pentru că viaţa şi existenţa Lui sînt susţinute de Tatăl 200, ci pentru că există fără început şi necauzat de la Tatăl 201. Dar vede pe Tatăl făcînd şi face la fel. Cum? Oare aşa, ca cei ce desenează forme şi scriu litere, care nu pot ajunge altfel la adevăr, decît privind la modelul, şi fiind călău­ziţi de el? Dar cum are înţelepciunea nevoie de Cineva care să o înveţe, sau nu va face ceva, fără să fie învăţată? Şi cum a făcut ceva, sau va face Tatăl? Oare a dat exis­tenţă mai înainte altei lumi, decît celei prezente şi va da existenţă uneia viitoare şi privind la ele, Fiul a produs-o pe una şi o va produce pe alta? În acest caz vor fi patru lumi, unele făpturi ale Tatălui, altele ale Fiului. Ce nebu­nie! Fiul curăţeşte de lepră (Mt. 8, 3; Mc. 1, 40; Lc. 5, 13; 17, 18), izbăveşte de demoni (Mc. 1, 34 etc.) şi de boli (Mt 8,16 etc), învie morţii (Mt. 9,25; Mc. 5, 42; Lc. 8, 55; 7, 14-15; In. 11, 44), umblă pe mare (Mt. 14, 25; Mc. 8, 48; In. 6,19), şi le-a făcut toate cîte le-a făcut. Care din ele şi cînd le-a făcut Tatăl mai înainte? Nu e vădit că în Tatăl sînt modelele lor, iar Fiul le înfăptuieşte, nu ca un rob, nici ca un neştiutor, ci ca un ştiutor şi Stăpîn şi, spunînd mai propriu, ca Tatăl 202? Aşa înţeleg eu textul: “Cele ce le face Tatăl, şi Fiul le face întocmai” (In. 5, 19), nu după asemănarea celor ce sînt făcute, ci după egala demnitate a puterii. Şi acesta este cazul şi pentru textul: “Pînă acum Tatăl lucrează, şi Fiul lucrează” (In. 5, 17). Şi nu numai aceasta, ci şi guvernarea şi conservarea celor create, cum arată textul: “Face pe îngerii Săi duhuri” (Ps. 103, 5) şi: “întemeiază pămîntul pe temelia Lui” (Ps. 103, 6)231. Aceasta se spune pentru toate cele odată stabilite şi făcute: “Şi dă tăria tunetului” (Iov. 38, 25) şi: “Produce vîntul” (Amos 4, 13). Raţiunea acestora a primit fiinţa odată pen­tru totdeauna, dar lucrarea lor continuă şi acum.

12. Să se spună, în al şaptelea rînd, şi că Fiul S-a pogorît din cer nu ca să facă voia Lui, ci a Celui ce L-a trimis (In. 6, 38). Aceste cuvinte au fost spuse de Însuşi Cel ce S-a pogorît. Căci ele poartă întipărirea omului, înţeles una cu Mîntuitorul – căci voia Lui nu e contrară lui Dumnezeu, ea venindu-I întreagă de la Dumnezeu. Ele nu poartă întipărirea omului ca noi, căci voinţa ome­nească nu urmează în mod deplin celei dumnezeieşti, ci de multe ori i se opune şi luptă împotriva ei. Aşa am înţeles şi textul: “Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine acest pahar, dar nu precum voiesc Eu” (Mt. 26, 39), şi să fie voia Ta mai tare. Căci nu e de cugetat că el nu ştia de este cu putinţă aceasta, sau nu, căci El opunea o voinţă voinţei. Ci deoarece acest cuvînt este al Celui ce a asumat (natura noastră) – căci El S-a pogorît – şi nu e propriu naturii asumate, voi răspunde astfel: acest cu­vînt nu arată că este o voinţă a Fiului deosebită de a Tatălui, ci, dimpotrivă, că nu este. Astfel întregul cuvînt are înţelesul: (M-am pogorît) “nu ca să fac voia Mea” (In. 6, 38), căci voia Mea nu e separată de a Ta, ci este a Mea şi a Ta, este comună. Căci precum avem o unică dumne­zeire, aşa avem şi o unică voire. De fapt, multe din cele spuse astfel se spun în comun şi nu afirmativ, ci negativ. De exemplu: “Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură” (In. 3, 34). De fapt, nici nu îl dă singur, nici măsurat, căci nu e măsurat Dumnezeu de către Dumnezeu204. Iar expresia: “Nici păcatul nici fărădelegea Mea” (nu sînt pricină) (Ps. 58, 5) nu indică ceea ce este, ci ceea ce nu este. Şi iarăşi: “Nu pentru dreptăţile noastre, pe care le-am făcut” (Dan. 9,18). Căci nu le-am făcut.

E vădită aceasta şi în cele următoare: “Ce este, zice, voinţa Tatălui? “Ca tot cel ce crede în Fiul să se mîn­tuiască şi să dobîndească” (In. 6, 40) învierea din urmă, apoi restaurarea. Dar oare această voie este a Tatălui, iar a Fiului nicidecum? Sau Fiul a fost evanghelizat şi a crezut fără voia Lui? Însă cine ar crede aşa ceva? Dar şi expresia: “Cuvîntul auzit nu este al Fiului, ci al Tatălui” (In. 14, 24), are acelaşi înţeles. Căci cum ceea ce este comun ar fi propriu unuia singur, sau numai lui, nu pot înţelege, oricît aş cugeta. Şi socotesc că nici altul nu poate avea singur ceea ce e comun205. Dacă cugeti astfel despre voinţă, vei cugeta drept şi foarte evlavios. Acesta este gîndul meu şi al oricărui om înţelegător.

13. În al optulea rînd, ei aduc textul: “Ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Cel pe care L-ai trimis, Iisus Hristos” (In 17, 3) şi: “Nimeni nu e bun fără numai Dumnezeu” (Lc. 18, 19)206. Acestea mi se pare că pot primi o dezlegare foarte uşoară. Dacă referi însă expresia: “singurul adevărat” la Tatăl, cum vei înţelege Adevărul însuşi (Duhul Adevărului)? (In. 14, 16). De fapt, de vei înţelege astfel: “Dumnezeului singur înţe­lept”, sau: “Cel ce singur are nemurirea şi locuieşte într-o lumină neapropiată” (I Tim. 6, 16), sau: “Împăratului veacurilor, Celui nestricăcios, Nevăzutului, singurului Dumnezeu înţelept” (I Tim. 1,17), Fiul va dispărea pen­tru tine, osîndit la moarte, va dispărea în întuneric, nemaifiind înţelept, nici împărat, nici nevăzut, nici peste tot Dumnezeu, ceea ce e conţinutul principal al celor spuse de noi. Şi cum nu va pierde împreună cu altele şi bunătatea, care e mai ales numai a lui Dumnezeu?

Dar socotesc că expresia: “Ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” s-a spus spre desfiinţarea celor ce nu sînt dumnezei, ci numiţi doar aşa. Căci nu s-ar fi adăugat “Şi pe care L-ai trimis, Iisus Hristos”, dacă cuvîntul “singurul adevărat” L-ar fi exclus pe Acesta şi dacă n-ar fi fost vorba de dumnezeirea lor comună207.

Iar expresia: “Nimeni nu e bun” este un răspuns că­tre un cărturar al Legii care-L ispitea, recunoscîndu-i bunătatea doar ca a unui om208. De aceea spune că bi­nele în gradul deplin aparţine numai lui Dumnezeu, chiar dacă se numeşte într-un anumit grad şi el bun, ca de exemplu “omul bun scoate binele din visteria Lui” (Mt. 12, 35); şi: “Va da împărăţia celui mai bun ca tine” (I Regi 15, 28) – cuvîntul spus de Dumnezeu lui Saul des­pre David; şi: “Fă bine, Doamne, celor buni” (Ps. 124, 4). Şi cîte se mai spun de felul acesta despre cei vrednici de laudă dintre noi, asupra cărora a ajuns curgerea primului Bine în înţelesul al doilea. Dacă te laşi convins de acestea, e foarte bine. Iar dacă nu, ce vei răspunde, după judecata ta, celor ce spun în alte părţi că Fiul singur a fost decla­rat bun? În care cuvinte? În următoarele: “Acesta este Dumnezeu; nu se va socoti un altul pe lîngă EI” (Baruh 3, 36); şi după puţin: “După aceasta S-a făcut văzut pe pămînt şi împreună cu oamenii a locuit” (Baruh 3, 38). Că acestea nu s-au spus despre Tatăl, ci despre Fiul o arată limpede propoziţia adăugată. Căci Acesta a conlocuit trupeşte cu noi şi S-a aflat cu cei de jos. Iar dacă s-ar afirma opinia că cele de mai sus s-au spus împotriva Tatălui, nu împotriva celor socotiţi dumnezei (zei), vom pierde pe Tatăl în urma rîvnei pe care am arătat-o pen­tru Fiul. Şi ce ar reprezenta o mai nebună şi o mai mare păgubire decît această bănuială?

14. În al nouălea rînd, ei vor spune: “(Hristos este) totdeauna viu ca să mijlocească (să intervină) pentru noi” (Evr. 7, 25). Iar în aceasta e o mare taină şi iubire de oameni. Căci intervenţia aceasta nu e ca cea obişnuită multora pentru a cere răzbunare – căci în aceasta e ceva inferior – ci o cerere de împăcare (II Cor. 5, 20; Ef. 6, 20) eu înţeles de mijlocire (I Tim. 2, 5). E aşa cum se spune că şi Duhul mijloceşte pentru noi (Rom. 8, 26). “Căci Unul este Dumnezeu, unul şi Mijlocitorul între Dumne­zeu şi oameni, omul Iisus Hristos” (I Tim. 2, 5). El mij­loceşte şi acum, ca om, pentru mîntuirea Mea, pentru că este cu trupul pe care l-a asumat, pînă ce mă va face pe mine Dumnezeu, prin puterea înomenirii, chiar dacă nu se mai cunoaşte după trup, înţeleg după pătimirile tru­peşti şi care sînt cele ale noastre, afară de păcat. Astfel avem: “Mîngîietor (apărător) pe Iisus” (I In. 2, 1), nu în sensul că se prosternă pentru noi înaintea Tatălui şi ca­de pentru noi la picioarele Lui ca un rob. Alungă această bănuială de rob, nevrednică de Duhul. Nici Tatăl nu o cere aceasta, nici Fiul nu o pătimeşte. Căci oare e drept să cugetăm aceasta despre Dumnezeu? Ci prin cele ce a pătimit ca om mă convinge că stăruie (pentru mine), el fiind Cuvîntul şi Cel ce mă încurajează. Aşa trebuie înţeleasă şi mîngîierea.

15. Al zecelea loc îl are pentru ei neştiinţa şi faptul că nimeni nu cunoaşte ziua sau ceasul din urmă, nici Fiul Însuşi, decît Tatăl (Mc. 13, 32)209. Dar cum ignoră ceva, din cele ce există, înţelepciunea, (I Cor. 1, 30), sau făcă­torul veacurilor (Evr. 1, 2), Cel ce aduce desăvârşirea (Mt. 28, 20), prefacerea (Apoc. 21, 5), sfîrşitul (Apoc. 1, 8; 23,13) celor ce au fost făcute, Cel ce cunoaşte astfel cele ale lui Dumnezeu, ca duhul omului cele din el? (I Cor. 2, 11). Căci ce este mai desăvîrşit ca această cunoaştere? Şi cum ştie exact cele dinainte de acel ceas şi cele ce se pe­trec, aşa zicînd, în vremea de la sfîrşit, dar ceasul însuşi nu-l ştie? Lucrul este o enigmă; e ca şi cînd ar spune ci­neva că cunoaşte cele dinaintea unui perete, dar peretele însuşi nu-l cunoaşte, sau cunoaşte bine sfîrşitul zilei, dar începutul nopţii nu-l cunoaşte. Cunoştinţa unei părţi aduce în mod necesar cunoştinţa celeilalte. Nu e deci tu­turor evident că El cunoaşte ca Dumnezeu, dar nu cunoaşte ca om, dacă se separă ceea ce se vede de ceea ce este spiritual? În textul citat, numele de Fiul este dat în mod absolut şi fără indicarea relaţiei, sau fără a se adău­ga Cel al cărui Fiu este. Aceasta ne face să primim în­demnul de a înţelege neştiinţa în mod evlavios, atri­buind-o aceasta omului, nu lui Dumnezeu.

16. Dacă această explicare îţi pare suficientă ne vom opri aci şi să nu se mai ceară nimic mai mult. Dacă nu, vom spune un al doilea lucru. Precum în cazul tuturor celorlalte, aşa şi aci cunoştinţa celor mai mari se atribuie cauzei, pentru cinstea Născătorului. Şi socotesc că citind textul ca un om studios din timpul nostru210, nu s-ar arăta o înţelegere meschină, spunînd că nici Fiul nu ştie altfel ziua şi ceasul, decît pentru că le ştie (sau cum le ştie) Tatăl. Şi concluzia este: fiindcă le cunoaşte Tatăl, pentru aceea le ştie şi Fiul, fiind vădit că nimănui nu-i sînt cunoscute sau pătrunse acestea, decît primei Firi 211. Ne rămîne să ne mai ocupăm de faptul că Fiul a pri­mit porunci (In. 10, 18) şi a păzit poruncile (In. 15, 10) şi a făcut totdeauna cele plăcute Tatălui (In. 8, 29). Şi pe lîngă acestea, de faptul că se săvîrşeşte (In. 19, 30), se vindecă, înalţă învăţarea ascultării din cele ce le-a păti­mit (Evr. 5, 8), că este Arhiereu (Evr. 7, 1), că Se aduce (Rom. 4, 25) şi Se predă pe Sine (Gal. 2, 20) şi Se roagă Celui ce-L poate mîntui din moarte (Evr. 5, 7), suferă de frica morţii (Lc 22, 44), se roagă să fie ferit de ea (ibid.) şi trăieşte toate celelalte stări asemănătoare. Oare nu este vădit tuturor că cuvintele despre acestea se referă la firea Lui pătimitoare şi nu la firea neschimbată şi mai presus de pătimire?

Ceea ce am spus despre obiecţiile lor este o rădăcină şi un ajutor celor ce voiesc să facă o cercetare mai de­plină. Dar poate părea de interes, ca urmare a celor spu­se pînă aici, să nu se treacă cu vederea şi neexplicate nici multele numiri care se referă la Fiul şi au o însemnătate în cele cugetate despre El. Trebuie să se înfăţişeze ceea ce voieşte să exprime fiecare, arătîndu-se taina ascunsă în aceste numiri.

17. Să începem de aici. Dumnezeirea nu poate fi defi­nită prin nici un nume 212. Şi aceasta o arată nu numai ra­ţionamentele, ci şi cei mai înţelepţi şi mai vechi dintre evrei ne-au dat s-o înţelegem. Căci cinstim dumnezeirea prin caractere proprii, nesuportînd să vadă exprimîndu-se prin aceleaşi cuvinte scrise şi pe Dumnezeu, prin ceva din cele de după Dumnezeu, socotind că dumnezeirea nu poate fi comunicată prin cele ale noastre, cum oare ar fi voit să exprime printr-un cuvînt ce se descompune, firea unică şi de nedescompus? Nici aerul nu l-a putut inspira cineva întreg, nici fiinţa lui Dumnezeu nu a încăput-o mintea în întregime, precum nici glasul (cu­vîntul) nu a cuprins-o 213. Ci schiţînd din cele din jurul Lui cele privitoare la El, alcătuim o oarecare imagine obscură şi slabă şi o închipuire după alta a Lui. Şi cel mai bun teolog pentru noi nu este cel care a descoperit Totul 214, căci închisoarea în care ne aflăm 215 nu primeşte Totul, ci acela care şi l-a imaginat mai mult ca altul şi a adunat în sine mai mult chipul adevărului, sau umbra Iui, sau orice alt nume i-am da 216.

18. În tot cazul, dintre cele ce ne sînt accesibile, terme­nii “Cel ce este” şi “Dumnezeu” sînt, într-un anumit fel, mai mult nume ale fiinţei. Şi mai mult, “Cel ce este”, nu numai fiindcă arătîndu-Se prezent El lui Moise pe mun­te (Ieş. 3,14) şi cerîndu-I-se numele, sau cine este, S-a numit El Însuşi aşa, şi a poruncit aceluia să spună popo­rului: “Cel ce este m-a trimis Ia voi” (ibid.), ci şi pentru că îl aflăm noi înşine mai propriu 217. Iar, termenul Theos (Dumnezeu) are, după oamenii învăţaţi, rădăcina etimo­logică, fie în theϊn (a alerga), fie în aitheϊn (a arde), pentru că pururea este în mişcare şi pentru că mistuie deprinderile urîte 218. De aceea I se spune şi “foc mistui­tor” (Deuter. 4, 24). Dar acesta e un nume arătînd o relaţie cu ceva, nu e un nume în sine, dezlegat de orice. La fel şi numele “Domnul”, care se dă şi el lui Dumne­zeu. Căci zice: “Eu sînt Domnul Dumnezeul tău, acesta este numele meu” (In. 42, 8). Şi: “Domnul este numele Lui” (Amos 9, 6). Dar noi căutăm firea, căreia aparţine existenţa în sine şi nu e legată de altceva 219. Căci propriu cu adevărat lui Dumnezeu şi în întregime este că e “Cel ce este”, fără ca aceasta să aparţină cuiva înainte de El, sau cuiva de după El. Căci n-a fost şi nu va fi ceva care să-L mărginească, sau micşoreze 220.

19. Din celelalte numiri, unele se referă, evident, la puterea Lui, altele la iconomie. Iar aceasta e dublă, căci se referă fie la ceea ce e mai presus de trup, fie la ceea ce este în trup. Numirile ce se referă la putere sînt: “Atotţiitorul” (Ieş. 15, 3) şi “Împăratul”, fie “al slavei” (Ps. 23, 10), fie “al veacurilor” (I Tim. 1, 17), fie “al puterilor” (Ps. 58, 5), fie “al celui iubit”, fie “al împărăţiilor” (I Tim. 6, 15); şi “Domnul”, sau “Savaot” (Is. 1, 19; Rom. 9, 29), adică al oştirilor, sau “al puterilor” (Ps. 23,10), sau “al domnilor” (Deuter. 10, 17). Iar numirile ce se referă la iconomie sînt: “Dumnezeu”, fie “al mîntuirii” (Ps. 67, 81), fie “al răzbunărilor” (Ps. 93, 1), fie “al păcii” (Rom. 15, 33), fie “al dreptăţii” (Ps. 4, 2), fie “al lui Avraam şi Isaac şi Iacov” (Ieş. 3, 6) şi al întregului Israel cel duhovnicesc (Gal. 6, 16) şi ” Dumnezeul Celui ce vede” (Fac. 32, 30). Căci deoarece noi sîntem îndrumaţi prin aceste trei: prin frica de pedeapsă, prin nădejdea mîntuirii şi deci şi a slavei şi prin nevoinţa virtuţilor, din care vin mîntuirea şi slava, în numirea de Dumnezeu al răzbunărilor se arată iconomia care foloseşte frica, cel de Dumnezeu al mîntuirii se foloseşte de iconomia nădejdii, iar Dumne­zeul virtuţilor se foloseşte de iconomia nevoinţelor. Astfel, cel ce poartă pe Dumnezeu în sine (I Cor. 6, 20), înfăptuind ceva din acestea, înaintează spre desăvîrşire şi spre familiaritatea cu Dumnezeu, prin virtuţi 221. Aces­tea sînt încă numiri comune ale dumnezeirii. Dar nume­le propriu al Celui fără (început) este Tatăl; al Celui născut fără început este Fiul 222, iar al Celui provenit sau purces în mod nenăscut este Duhul Sfînt.

20. Socotesc că se spune (unei Persoane dumnezeieşti) Fiu, pentru că este acelaşi după fiinţă cu Tatăl. Şi nu numai aceasta, ci şi că este de la El. Şi “Unul Născut”, nu numai fiindcă e Unul singur din Unul Singur, ci şi fiind­că este aceasta într-un mod singular, nu precum corpu­rile. Iar “Cuvîntul”, pentru că este în raport cu Tatăl cum e cuvîntul cu mintea, nu numai pentru naşterea fără patimă, ci şi pentru unirea lor şi însuşirea revelatoare a Tatălui de către El (Mt 11, 27; Lc. 10, 22).

Dar poate ar mai putea spune cineva că El este ca o definiţie în raport cu ceea ce e definit, fiindcă şi aceasta se spune despre cuvînt. Căci zice: “Cel ce a cunoscut pe Fiul – aceasta înseamnă «Cel ce a văzut» – a cunoscut pe Tatăl” (In. 14, 9); şi Fiul este o dovedire scurtă şi uşoară a firii Tatălui. Căci orice existenţă născută este un cuvînt tăcut (o dovadă tăcută) al Celui ce L-a născut 223. Iar dacă ar spune cineva că şi prin faptul de a fi în cele existente, nu va greşi. Căci ce este ce nu a luat fiinţă prin Cuvîntul 224? Dar I se spune şi “Înţelepciunea” (I Cor. 1, 29), drept cunoştinţă a faptelor dumnezeieşti şi lucruri­lor omeneşti. Căci cum n-ar cunoaşte Cel ce le-a făcut (Col. 1, 16; In. 1, 3) raţiunile (cuvintele) celor ce le-a făcut 225? Dar şi “Putere” (Ef. 5, 9), ca Celui ce conservă “cele făcute” (In. 1, 3) şi putere să se menţină laolaltă. Şi “Adevăr (In. 14, 6))”, ca Celui Ce este Unul şi nu multe prin fire. Căci adevărul este unul, iar minciuna e o mul­ţime sfişiată. Iar El ca “pecete” curată a Tatălui (In 6, 27) şi ca întipărire a Lui (Evr. 1, 3), este cel mai nemincinos 226 I se mai spune şi “Chip” (Col. 1, 15), ca Celui de o fiinţă şi fiindcă El este din Tatăl, dar nu Tatăl din El. Căci aceasta este firea “chipului”: este imitarea modelu­lui al cărui chip e numit. Dar este aici şi ceva mai mult. În alte cazuri este chipul nemişcat al unei existenţe ce se mişcă; aici este Chipul viu al Celui viu, avînd o mai ma­re asemănare cu Acesta decît cu Adam (Fac. 4, 25) şi ori­ce născut, cu cel ce-l naşte. Căci aceasta este firea celor simple, că nu au o asemănare parţială, ci întreg este chi­pul întregului şi este între ele mai degrabă o identitate, mai degrabă decît o asemănare. I se mai spune “Lumi­nă” (In. 8, 12; 9, 5), ca iluminare a sufletelor curăţite şi în cuvîntul şi în viaţa lor. Căci dacă neştiinţa şi păcatul sînt întuneric, cunoştinţa şi viaţa în Dumnezeu sînt lumi­nă 227. I se mai spune “Viaţă” (In. 14, 6), pentru că este lumină şi dă temei şi subzistenţă oricărei firi raţionale. De aceea “în El vieţuim şi ne mişcăm şi sîntem” (Fapte 17, 28)228, prin îndoita putere a insuflării şi suflării noas­tre (Fac. 2, 7; In. 20, 22), fiind insuflaţi toţi de la El şi primind Duhul Sfînt şi anume atîta cît “deschidem gura” (Ps. 118, 131) înţelegerii 229. Şi “dreptate” (I Cor. 1, 30) i se spune, pentru că El împarte după vrednicie (Mt 16, 27; Rom. 2, 6) şi rînduieşte în chip drept celor “de sub lege” şi “de sub har” (Rom. 6, 14), anume sufletului şi trupului lor, puterea ca unul să conducă, celălalt să fie condus şi ca aceea ce e mai bun să stăpînească asupra a ceea ce e rău, ca răul să nu se răscoale împotriva binelui (celui bun). Iar “sfinţire” (I Cor. 1, 30) ca Celui ce e puritate, ca Cel curat să primească pe Cel curat. “Răscumpărare” (ibid.), ca Celui ce ne eliberează pe noi, cei aflaţi sub stăpînirea păcatului şi S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru noi, spre curăţirea lumii. În sfîrşit “Înviere” (In. 11, 25) ca Celui ce ne înalţă de aici şi ne readuce la viaţă pe noi, cei omorîţi pentru a fi gustat (din fructul oprit).

21. Aceste cuvinte sînt însă comune pentru ceea ce es­te mai presus de noi şi pentru ceea ce este pentru noi 230. Dăm acum pe cele ce sînt proprii ale noastre şi luate de la noi. Astfel El este “om” (In. 9, 11), nu ca să fie numai accesibil prin trup trupurilor – altfel ar fi inaccesibil pentru necuprinderea firii Lui – ci ca să şi sfinţească prin Sine pe om, ca Unul ce a devenit un aluat pentru toată frămîntătura şi ca Unul ce a unit cu El tot ce era osîndit, ca să-l elibereze de osîndă, făcîndu-Se totuşi pentru toţi toate cîte sîntem, afară de păcat: trup, suflet, minte prin care a venit moartea. Toate acestea în comun sînt omul, sau Dumnezeu cel văzut, cunoscut ca atare de înţelegerea noastră. El este “Fiul Omului” (Mt. 9, 6) pentru Adam şi pentru Fecioara din care a venit, din acela ca din protopărintele, iar din ea ca dintr-o Maică, întrucît S-a su­pus legii de a avea o maică, dar nu legii naşterii. Dar El este “Hristos” (Unsul), (Mt. 1, 16), din cauza “dumnezeirii”. Căci aceasta este ungerea umanităţii, nesfinţindu-L prin lucrare, ca pe ceilalţi “Hristoşi” (unşi), (Iez. 30, 31), ci prin prezenţa întreagă a Celui ce unge, prezenţă care face să fie numit om Cel ce unge şi să facă Dumnezeu pe Cel uns 231. E numit şi “cale” (In. 14, 6), ca Cel ce ne con­duce prin Sine. Şi “Uşă” (In. 10, 9), ca Cel ce ne introdu­ce 232. Se numeşte şi “Păstor” (In. 10, 11), ca Cel ce ne păstoreşte la loc de verdeaţă (Ps. 22, 2) şi ne hrăneşte cu apa odihnei (ibid.) şi ne călăuzeşte de aici (In. 10,4) şi ne apără de fiarele sălbatice (Iez. 34, 25); întoarce pe cel rătăcit (Iez. 34,16) şi readuce pe cel pierdut (ibid.), leagă pe cel rănit (ibid.), întăreşte pe cel slab (ibid.), adună în turmă pe cei risipiţi cu cuvintele conştiinţei de păstor (In. 40, 11). E numit şi “Oaie” (In. 53, 7), pentru că a fost junghiat (ibid.); şi “Miel” (Is. 53, 7; In. 1, 20), pentru că este desăvîrşit (Ieş. 12, 5) şi “Arhiereu” (Evr. 6, 20), ca Cel ce aduce jertfă (Evr. 8, 3). Este “Melhisedec” (Evr. 6, 20; 7, 1), ca Cel ce este fără mamă (Evr. 7, 3), în ceea ce e mai presus de noi şi fără tată în ceea ce este ca noi 233 şi fără genealogie (ibid.) prin ceea ce este de sus (ibid.) 234. “Căci neamul Lui cine îl va spune?” (Is. 53, 8). E numit şi “Împăratul Salemului” (Evr. 7,1), ceea ce înseamnă “pa­ce” (Evr. 7, 2) şi “Împăratul dreptăţii” (ibid.) şi Cel ce primeşte zeciuială (Fac. 14, 2; Evr. 7, 2) de la Patriarhii care biruiesc puterile rele (Fac 14, 17; Evr. 7, 1).

Acestea sînt numirile Fiului. Urcă şi tu printre ele; în mod dumnezeiesc prin cele înalte şi cu compătimire prin cele trupeşti (Evr. 5, 2); sau mai bine zis, într-un mod deplin dumnezeiesc, ca să ajungi Dumnezeu urcînd de jos pentru Cel ce a coborît pentru noi de sus. În toate şi înainte de toate, păzeşte aceasta şi nu vei greşi în pri­vinţa numirilor mai înalte şi mai umile. “Iisus Hristos, ieri şi azi” trupeşte “este acelaşi” duhovniceşte “şi în vecii vecilor” (Evr. 13, 8). Amin 234a.

Note

166. Sfîntul Grigorie foloseşte cu îndrăzneală expresia “Dumne­zeu pătimitor” pentru răbdarea pătimirilor omeneşti, întrudt în­suşi ipostasul Cuvîntului S-a făcut şi ipostas al firii omeneşti şi al tuturor celor răbdate prin ea, spre a le birui în favoarea noastră.

167. N-a fost cîndva cînd n-a existat nimic. Este o existenţă din eternitate, deci fără de început şi deci fără cauză. Aceasta trebuie să fie în ea existenţa perfectă, sau Dumnezeu.

168. Dacă nu umanitatea ar avea nevoie de Dumnezeu, pentru mîntuirea ei, ci Dumnezeu pentru a se împlini sau îndrepta pe El, EI ar fi inferior ei. În acest caz nu s-ar putea spune că El este existenţa din veci, fără cauză. Dar dacă umanitatea are nevoie pentru mîntuirea ei de apropierea lui Dumnezeu, ea nu e pro-priu-zis cauză a întrupării Lui, ci motiv. Numai în sensul că nu o poate mîntui fără să Se facă El însuşi om, se poate vorbi de mîn­tuirea umanităţii drept cauză a întrupării Lui. Dumnezeu nu vrea să creeze altă umanitate, ci s-o scape pe cea existentă de păcatul şi de nefericirea despărţirii libere de El. De aceea e nevoie pentru aceasta de întruparea Lui. Se arată şi în aceasta valoarea acordată de Dumnezeu omului. Vrea să-i cîştige libertatea iubirii, prin iubirea ce i-a arătat-o întrupîndu-Se.

169. E vorba de înţelepciunea ce arată că e trimisă să Se facă om; iar cînd spune “mă naşte”, nu-i dă nici o cauză, arătînd dumne­zeirea Sa.

170. Cînd înţelepciunea a spus “M-a creat început al căilor Sale spre lucrurile Sale, adevărate şi drepte”, a arătat că va primi umanitatea ca început al operelor lui Dumnezeu, în adevăr şi dreptate.

171. Fiul Iui Dumnezeu ia chip de “rob” (Filip. 2, 7) nu numai pentru că Se face om, iar omul e “rob” al lui Dumnezeu, ci şi pentru că Se face slujitor chiar al oamenilor. O arată aceasta concentrat, cînd spală picioarele ucenicilor. Şi oare nu e cea mai mare slujire a oamenilor să moară pentru ei, pentru a învinge moartea lor? Iar aceasta o socoteşte El lucru mare pentru El. O “slugă” care poate scăpa de moarte pe cei ce-i slujeşte, nu e în

acelaşi timp mare în calitatea lui de “slugă”, sau de “rob”? Aceas­ta arată iarăşi marea onoare ce le-o dă oamenilor; odată ce însuşi Fiul lui Dumnezeu Se face sluga lor.

172. A slujit nu numai oamenilor, ci şi pătimirilor Lui ireproşabi­le, supunîndu-Se lor, ca să facă pe om liber de ele, prin biruirea lor asemeni Lui. A slujit foamei, oboselii, durerilor premergătoa­re morţii, morţii însăşi. Le-a slujit însă ca să le învingă. S-a supus lor ca să desfiinţeze puterea lor. Acesta-i paradoxul tăriei spiri­tuale: Cel ce vrea să-şi arate tăria, evitînd suferinţa, nu e tare de fapt. Numai Dumnezeu are o astfel de bunătate, sau de tărie spi­rituală, care nu evită suferinţa, ci primeşte suferinţa. Oamenii suportau pătimirile din pricina păcatului sau a despărţirii de bu­nătatea lui Dumnezeu. De aceea nu puteau scăpa de ele decît în-suşindu-şi prin suportarea lor bunătatea lui Dumnezeu, printr-o umanitate fără de păcat. Aceasta a făcut-o Hristos. Chiar naşterea Lui din Fecioara a fost şi un act al puterii Lui, dar S-a şi supus ei.

173. În textul francez se traduce: “iar ceea ce e mai mare pentru micimea omului, e să se împletească cu Dumnezeu”. De fapt, mă­rimea omului se arată in însuşi faptul că dumnezeirea binevoieş­te să se împletească cu firea lui. Micimea lui se arată preţuită de Dumnezeu, e făcută deci mare. Sau de abia în împletirea cu Dumnezeu, omenescul îşi cunoaşte, pe de o parte, toată micimea, pe de alta, că Dumnezeu îi arată o negrăită preţuire. Dumnezeu a făcut omenescul cel mai potrivit pentru a-Şi arăta mărimea prin el, pentru ca el să se manifeste în cele mai sesizabile fapte dum­nezeieşti. Cît e de mic, omul e înzestrat cu o conştiinţă care ştie de Dumnezeu; cît e de mic cuvîntul omenesc, Dumnezeu găseşte un mijloc de a se exprima prin el cel mai clar; de a porunci prin el mării să se liniştească; cît de mici sînt mîinile omeneşti, pot vin­deca boli incurabile prin atingerea puterii dumnezeieşti de cei bolnavi prin ele. Pe de o parte se face atît de mic, că suportă toate neputinţele omenescului, pe de alta atît de mare, că prin el îşi manifestă atotputernicia. E sluga omului şi împărat al tuturor.

Totul depinde de voia Lui. Cu dt am conştiinţa că sînt mai mic, mai gol de puteri proprii, cu atît H ocupă un loc mai mare în mine; şi cu dt mi se pare că sînt mai plin de puteri proprii, cu atît îi dau loc mai mic în mine, sau am ccttştiinţa că e mai puţin în mine.

174. Fiului lui Dumnezeu făcut om s-a dat numele mai presus de orice nume, adică numele de Dumnezeu. Nu mai sînt doi purtători de nume deosebite în Hristos, d unul şi acelaşi se numeşte şi Dum­nezeu şi om, pentru că nu este nici numai Dumnezeu, nici numai om, d pentru că sînt unul şi acelaşi amîndouă, fără vreo scădere în vreuna. Iisus Hristos e un nume care cuprinde totul suprem.

175. Cînd Domnul spune că după ce vor învia toţi va preda Ta­tălui împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 15, 24), nu spune că după aceea va înceta să fie împărat împreună cu Tatăl. O spune Biseri­ca mereu prin cuvintele: “Binecuvîntată este Împărăţia Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Atund va înceta ded să mai aducă şi pe alţii la recunoaşterea Tatălui ca împărat, prin recunoaşterea Sa ca împărat, în calitate de Fiu al Tatălui. Căci altfel ar trebui să cugetăm că nu este Dumnezeu veşnic, ded singură Persoana Tatălui. Dar un împărat monopersonal mai este el un Dumnezeu al iubirii? Şi împărăţia Lui ar mai fi o împărăţie a iubirii?

176. Ce-ar fi Hristos, dacă ar înceta după învierea de obşte să mai fie împărat şi ded Dumnezeu? Cum a fost tăcut numai pentru un timp împărat şi ded şi Dumnezeu? Oare nu vom mai avea pe Hristos ca centru al rastru, în calitate de Fiul Tatălui, care S-a făcut şi Frate al nostru şi în această calitate ne-a făcut şi pe noi fii ai Tată­lui pentru ved? Dacă nu mai este Hristos Fiu din ved al Tatălui, nu vom putea fi nici noi fii ai Tatălui în veci.

177. La judecata din urmă se vor cunoaşte cei asupra cărora nu se va mai exercita lucrarea lui Hristos pentru a-i aduce în împărăţia Lui şi cei care vor deveni membri eterni ai împărăţiei Lui. Atund cei ce s-au făcut vrednid se vor arăta deveniţi în ved fii ai Tatălui şi fraţi ai Fiului Lui făcut om, ded membri ai feridtei împărăţii a Sfintei Treimi.

178. Fiul ce a lucrat pentru supunerea celor ce au voit Tatălui, a făcut $i El ca om-model acest drum. Atund, terminînd acest drum de deplină supunere a celor ce au voit Tatălui, înseamnă că a terminat şi El acest drum în sine ca model. El a coborît Ia oameni făcîndu-Se cale nu numai pînă la cruce şi înviere, d şi după aceea, fiind coborît cu fiecare la nivelul la care se află el, pentru a-l ajuta spre a se înălţa mai sus. Dar aceasta nu înseamnă că El nu este totodată la suprema înălţime, ca Fiu al lui Dumnezeu. Altfel nu ne-ar putea înălţa mereu mai sus, spre Tatăl. El este la înălţimea supremă ca Dumnezeu, dar şi coborît la nivelul fiecă­ruia, ca om, într-un fel cum săvîrşeşte şi fapte dumnezeieşti şi omeneşti, şi dt mai este pe pămînt, dă din înălţimea la care Se află dt poate da la un moment dat, puterea spre aceasta. Eunomie-nii deduceau de aid că lisus încă nu S-a supus deplin Tatălui, pentru că încă nu a avut puterea unei depline unităţi cu Tatăl. De aceea are şi El nevoie mereu de a Se înălţa în supunere faţă de Tatăl. De fapt, Iisus e coborît încă pentru oameni la nivelul fiecă­ruia, din iubire faţă de fiecare şi din voinţă. Nu pentru că e prin fire mai jos dedt Tatăl şi urcă spre El dintr-o necesitate pentru Sine şi nu va ajunge nidodată la egalitate cu Tatăl. Sau ajungînd la un anumit grad de supunere, va rămîne în ea, recunosdnd pe Tatăl la treapta de împărat suprem la care El nu se poate ridica, rămînînd cu oamenii la treapta pînă la care i-a putut ridica El, la treapta de făptura cea mai înaltă.

179. Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine, un om des­părţit, ci pentru noi. De aceea Şi-a însuşit tot ce era propriu întregii umanităţi. A făcut aceasta tocmai întrudt nu a avut păcatul şi blestemul nostru. Tocmai prin aceasta a depăşit egois­mul ce ne este propriu, putînd lua tot ce este propriu nouă, afară de păcat. E o altă formă a paradoxului. Tocmai pentru că nu e acelaşi, îşi însuşeşte vina păcatului nostru, suferind pentru el.

180. O interpretare cu totul unică şi remarcabilă a expresiei lui Pavel: “Cînd se vor supune Lui toate, atunci şi Fiul Omului Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca să fie Dumnezeu totul în toate” (I Cor. 15, 28). Fiul a coborit ca om la starea celui vinovat, deci nesupus pentru noi şi împreună cu noi, ca să ne urce împre­ună cu Sine prin pilda şi jertfa Sa la starea de totală supunere. Atunci nu vom mai fi despărţiţi de Dumnezeu, ci, împreună cu Hristos-omul, vom fi şi noi pe deplin cu Dumnezeu. El urcă în noi şi cu noi, de la vina pentru noi la scăparea de vină. Cel ce-şi însuşeşte vina altuia este cel mai nevinovat. De aceea ne scapă de păcat, pentru că n-a plătit pentru ceea ce ar fi fost El dator. El îşi însuşeşte vina nesupunerii noastre, nefiind nesupus. Plătind pen­tru ea, ne scapă pe noi de nesupunerea noastră, netrebuind să plătească pentru ea ca pentru a Lui.

în aceasta se vede iarăşi un paradox: Se prezintă Tatălui ca un nesupus, suferind pentru nesupunerea noastră, o copleşeşte din iubire faţă de Tatăl. Şi umanitatea întreagă cu care Se uneşte apare în El scăpată de pedeapsa nesupunerii. Un om care e şi Dumnezeu copleşeşte suferind prin cele bune ale Lui, toate cele rele ale noastre. Pentru noi a luat deci Fiul lui Dumnezeu ascul­tarea supunerii în faţa lui Dumnezeu, ca şi dnd ar fi fost un om simplu. Fără sâ-şi însuşească vina păcatului şi nesupunerea noas­tră, pentru că Se simte atît de mult cu noi. Ie simte toate acestea ca fiind şi ale Lui. Dacă o mamă care suferă de la toate vinile reproşate copilului, ca şi cum ea ar fi săvîrşit relele pentru care e învinovăţit, cu dt mai mult nu suferă Hristos pentru cele rele ale noastre? Dar cu dt urcă mai mult spre Tatăl, prin plata pentru aceste rele pentru noi, vine şi asupra noastră mila Tatălui pe care o vede în Fiu, pentru noi.

181. Sfîntul Grigorie aduce şi o altă precizare a faptului că Fiul nu e mai mic dedt Tatăl, cum spunea arianul Eunomie. Nu numai Fiul supune – supunîndu-Se ca om – Tatălui toate, ca să le urce Ia înălţimea unirii cu Sfînta Treime, d şi Tatăl conlucrează cu Fiul la

această lucrare a Lui. Fiul face lucrurile Tatălui, care este în El (In. 10, 37-38). S-ar putea spune că chiar faptele omeneşti ale lui Hristos, inclusiv pătimirea, avînd ca ipostas sau ca Subiect pe Fiul lui Dumnezeu, sînt şi ale Tatălui, care sînt în Fiul Său. Are loc ded un fel de coborire a Tatălui la aceste fapte. Căci ele au o putere în ele şi de aceea sînt mîntuitoare. Cînd Fiul suferă pentru oameni, Tatăl nu e insensibil la această suferinţă. Ded şi Tatăl şi Fiul lucrează împreună la înălţarea oamenilor.

182. A se vedea sfîrşitul capitolului 3.

183. Se afirmă ceea ce am spus la nota 181.

184. Hristos era ascultător şi supus ca om, nu ca Dumnezeu. Căci atît ascultarea dt şi neascultarea arată o dependenţă, o existenţă cauzată; ele nu sînt proprii Iui Dumnezeu, Care nu are pe cineva superior, faţă de care poate fi fie ascultător, fie neascultător, în cazul dintii primind o răsplată bună, în al doilea o pedeapsă.

185. Numai trăind ascultarea deplină de Dumnezeu, uneşte Hris­tos umanitatea Sa cu Sine ca Dumnezeu, deci şi pe a noastră, dnd ne unim cu El. A fi om deplin realizat înseamnă a fi deplin unit cu Dumnezeu prin ascultarea cu fapta, avînd unită voinţa de om cu voinţa lui Dumnezeu.

186. Cînd Iisus cere “să treacă acest pahar de la Mine”, sau ‘Dum­nezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”arată şi pînă unde putem noi suporta anumite încercări, ca Dumnezeu să nu ne lase în încercări mai grele dedt cele ce le putem suporta, d să ne aducă iertarea şi prin suportarea unor încercări mai mici.

187. Iisus suferea de foame, de frica morţii etc. Dar cu dt mai mult nu suferă de acestea oamenii de rînd, pentru slăbidunea lor morală? Ded dacă Iisus are mai multă putere pentru a Ie învinge, omul de rînd se va bucura de o iertare milostivă pentru clătina­rea şi chiar pentru căderile lui- Dar aceasta nu trebuie să ne în­demne Ea mai puţină luptă cu încercările.

188. E un mai mare lucru că Hristos Se Iasă ispitit coborind la nivelul omenesc dedt acela că noi sintem în oarecare măsură biruiţi de ele, adică cel puţin clătinaţi de ispite, sau căzând în oarecare măsură sub puterea lor. E un mare lucru că ipostasul dumnezeiesc S-a făcut om, atît de autentic, încît a putut şi simţi ispitele trăite de omul obişnuit.

189. Lăsîndu-Se ispitit în mod real, dar biruind ispita, dă şi oame­nilor de rînd ispitiţi un ajutor, poate într-o oarecare măsura să reziste ispitelor, iar în altă măsură pridnuindu-le iertări, cunos-dnd din proprie experienţă dt de grea este ispita.

190. La sfîrşit vor fi aduşi la Dumnezeu to^ cei ce au crezut in El, atît prin raptul că au rezistat în oarecare măsură ispitelor ca şi Hristos, cît şi prin faptul că vor fi iertaţi fiindcă n-au putut rămî­ne tot atît de neclintiţi de ispite, ca şi Hristos. Căci trăind şi el aceste ispite şi biruindu-le, pe de o parte le-a dat şi oamenilor puterea să reziste, pe de alta le-a iertat neputinţa de a nu le fi rezistat cu totul, cunoscând puterea ispitelor; sau nu va restabili Dumnezeu numai pe cei ce au putut rezista pe deplin ispitelor, d şi pe cei ce n-au reuşit aceasta, cu toată silinţa lor, iertîndu-le aceste neputinţe.

191. Nu se va topi în Tatăl şi Fiul, socotit ca desprinzîndu-Se pentru o vreme din El, ca să le adune în Sine pe toate celelalte, ca apoi să le topească pe toate împreună cu Sine în Tatăl. nici chiar sabelienii nu afirmau acest panteism.

192. Arienii (în vremea Sfîntului Grigorie, prin Eunomie) soco­teau că expresia lui Hristos că Tatăl e mai mare, arată că El chiar neîntrupat este creatură (prima creatură) a Tatălui, deci nu e Dumnezeu. Dar întrudt Hristos se declară de multe ori “una” cu Tatăl, ded “egal” cu El, cum mai poate fi Acelaşi şi “mai mare” şi “egal”? Sfîntul Grigorie împacă aceste două expresii ce par con­tradictorii, arătînd că Tatăl este “mai mare” în calitate de Născă­tor, sau de cauză a Fiului; dar ei sînt egali prin identitatea firii.

193. Se trece la explicarea celui de al doilea text: ‘Dumnezeul Meu şi al vostru” (In. 20,17).

194. Dumnezeu şi Tatăl sînt Unul. Dar Dumnezeu, fiind Dumne­zeu prin fire, nu e şi Tată prin fire, d prin relaţia sau unirea dintre două Persoane în aceeaşi fire. Ci în Fiul întrupat S-a arătat Dumnezeu ca Tată al slavei. Cum s-ar cunoaşte că Dumnezeu e un Tată al slavei, dacă nu S-ar fi întrupat Fiul Lui?

195. Pe de o parte se spune că Hristos le primeşte acestea ca om. Dar le primeşte ca om de la Sine ca Dumnezeu, ded le are şi ca om, întrudt Ie are ca Dumnezeu prin fire, nu prin har, nu ca dobîndită de o persoană omenească de la o Persoană dumneze­iască deosebită. Prin aceasta Sfîntul Grigorie le arată iarăşi arieni­lor că Hristos nu e numai om (creatură), d şi Dumnezeu. Ded primeşte cele dumnezeieşti de la Sine însuşi. Şi ca Dumnezeu le are şi prin fire. Arienii (Eunomie), socotind că le primeşte acestea ca o persoană creată (prima creatură) nu cunoşteau în Hristos Persoana dumnezeiască ce a luat şi firea omenească, dîndu-i El însuşi ca Dumnezeu, aceste puteri, firii omeneşti.

196. Dacă Hristos ar fi vindecat oamenii care nu credeau în dum­nezeirea Lui, aceştia ar fi fost întăriţi în necredinţa lor şi ar fi întărit în necredinţă şi pe alţii. Ar fi socotit că vindecarea lor se datoreşte cine ştie cărui proces necunoscut al naturii.

197. Răul înseamnă împuţinare a existenţei şi distrugere a ei. Dacă există existenţa fără început, ea trebuie să dureze etern, deci nu se poate împuţina şi distruge. Un “Sein zum Tode” nu e Sein cel adevărat, care e Dumnezeu. Nu poate fi o existenţă din veci care să fie mişcare spre neexistenţă. Căci din ce ar răsări un Sein suprem care ar fi în sine mişcarea spre nimic? Şi dacă exis­tenţa e binele, nu poate fi aceeaşi existenţă eternă izvor al binelui şi al răului, cum afirmă sistemele dualiste.

198. Nu se poate să fie din eternitate o existenţă, care ar avea înainte de ea nimicul. Căci cum s-ar ivi existenţa? Ea trebuie să aibă din eternitate în ea totul: şi conştiinţă personală, şi iubire, deci Treime de Persoane desăvîrşit unite prin iubire, sau de o fiinţă.

199. Tatăl ca Dumnezeu nu poate face decît binele, ca ceea ce promovează existenţa (creată). Fiul născut din El nu poate să facă ceva contrar Tatălui.

200. În cazul că Fiul ar fi o creatură, existenţa creaturilor ar fi un produs necesar al lui Dumnezeu.

201. Fiul nu e cauzat de Tatăl, cum sînt cauzate creaturile de Dumnezeu.

202. Cînd Hristos produce, printr-o mişcare spre un bolnav, sau spre ceva material (la umblatul pe mare), o faptă cu puterea Lui dumnezeiască, El nu e singur, ci şi Tatăl este în El. Deci şi Tatăl Se mişcă spiritual în acea faptă, îndreptîndu-Şi atenţia spre bolnav, spre acel lucru material. întreaga Sfînta Treime se mişcă în acea faptă. Căci şi Duhul Sfînt vine prin umanitatea Lui de la Tatăl, în simţirile duhovniceşti şi în faptele de putere ale oameni­lor. Chiar în crearea lumii şi în conservarea şi în guvernarea ei este angajată prin Fiul întreaga Sfînta Treime. Lumea nu e prin sine şi nu se mişcă în toate ale ei exclusiv prin sine. Dumnezeu Cel în Treime e prezent în toate în mod activ, cum se spune mai departe.

203. Cred că termenul grec “pe siguranţa Lui” se referă la puterea susţinătoare a lui Dumnezeu Cel în Treime. Lumea e susţinută şi guvernată şi toate cele bune ale ei sînt făcute de Dumnezeul co­muniunii iubitoare, nu de o Persoană divină singulară.

204. Nu dă Tatăl singur pe Duhul lui Hristos ca om, nici măsurat; ci-L dă şi Esus Sieşi ca om şi nemăsurat.

205. În tot capitolul acesta se accentuează că tot ce este al Tatălui este şi al Fiului. Se accentuează comuniunea Lor. Dar şi în cazul oamenilor, ceea ce este comun nu e al unuia singur. Cu atît mai mult are aceasta loc în Dumnezeu. Vîrful suprem al existenţei nu poate fi decît o existenţă a comuniunii sau iubirii interpersonale.

206. E răspunsul dat de Hristos celui ce I-a spus: “învăţătorule bun”. După arieni, prin acest răspuns ar fi declarat că El nu este Dumnezeu.

207. Numai ca un singur Dumnezeu adevărat, el a putut trimite pe Iisus Hristos cu atita autoritate Dacă L-ar fi trimis unul din mulţii zei, ce autoritate deosebiră ar fi avut Hristos? Numai un singur Dumnezeu adevărat, mai presus de forţele naturii, ne poate min­tui de coruperea definitivă la care ne condamnă acestea. Numai un unic Dumnezeu adevărat poate trimite unul egal cu Sine, care ne poate mîntui de moarte. Dacă nu e un astfel de trimis, nu este nici Dumnezeu Cel adevărat. Iisus Hristos este singurul argu­ment viu ca există un Dumnezeu adevărat.

208. Cărturarul, socotind pe Hristos simplu om, credea, conform Legii, că şi omul de rînd poate fi atît de bun ?ndt să împlinească tot ce cerea Dumnezeu prin Legea dată prin Moise. Dar Hristos, chiar cugetînd la Lege, ştia că omul nu poate face tot binele cerut de Dumnezeu prin ea. De aceea S-a făcut El însuşi, Cel ce era Fiul lui Dumnezeu, om, ca să dea putere omului să împlinească tot binele.

209. Al zecelea argument adus de arieni, că Fiul nu e Dumnezeu, nu e egal cu Tatăl.

210. E vorba de Sfîntul Vasile cel Mare (Ep. 236; P. G. 37, 877C-880C; după P. Gallay, op. dt., p. 59, nota 2).

211. Nu ştie Fiul ziua şi ceasul sfîrşitului, fără Tatăl. Dar nu voieşte să le spună, pentru că nici Tatăl nu voieşte, că oamenilor nu le-ar folosi aflîndu-le înainte. I-ar face pe cei mai depărtaţi de acel sfîrşit nepăsători, iar pe cei apropiaţi i-ar cuprinde panica. Pe de altă parte, Dumnezeu ţine seama în aducerea sfîrşitului şi de dezvoltarea voită a vieţuirii umanităţii, cum se arată în Scriptură, ţinînd seama Dumnezeu în alte ocazii de purtarea oamenilor, nu nesocoteşte libertatea oamenilor. Dar hotărăşte dnd, datorită şi comportării oamenilor, va aduce sfîrşitul.

212. Aceasta o spune Sfîntul Grigorie referindu-se la arianul Eunomie, care declara că termenul “nenăscut” defineşte dumne­zeirea, ded, dacă Fiul este născut. El nu este Dumnezeu.

213. Dacă nici aerul creat nu-1 putem inspira în întregime, nici apa n-o putem bea toată, cum am putea cuprinde în vocea noas­tră sau în cuvintele noastre mărginite dumnezeirea nemărginită? Dacă şi cele create de El au dimensiuni pe care omul nu le poate cuprinde în întregime, cum L-am cuprinde pe Cel nemărginit în cuvintele noastre, care exprimă înţelesuri mărginite?

214. P. Gallay, traducătorul francez al acestei lucrări, (op. dt p. 263, nota 3) apropie această expresie de cea a lui Pindan “Ce este Dum­nezeu? Ceea ce este Totul”.

215. P. Gallay (op. cit, p. c nota 4) dtează dintr-un autor: “Locul nostru nu e Totul”. Corpul leagă şi ţine în prinsoare sufletul, idee scumpă lui Platon.

216. “Totul” e un nume potrivit pentru Dumnezeu numai întrudt Lui nu-1 poate lipsi nimic din tot ce există. Ded din puterea Lui pot să şi provină toate. De aceea, un alt nume potrivit pentru Dumnezeu este “Cel ce este”, dar sînt potrivite şi “Desăvîrşitul” sau “Atotbiruitorul” sau “Atotferidtur. Dar numele din urmă im­plică Persoana în unirea comuniunii depline cu alte Persoane, ded Treimea Persoanelor de o fiinţă.

217. Dumnezeu Şi-a descoperit ca numele cel mai potrivit şi cel ce îl cugetăm şi noi astfel, cugetînd cu credinţă la El. EXISTENŢA e ceea ce e prin excelenţă pozitiv. Dumnezeu nu poate fi decît existenţa deplină, prin Sine, prin excelenţă. Nedeplinătatea existenţei trăite de noi în mod conştient presupune ea însăşi, pentru explicarea ei, o existenţă prin sine desăvîrşită.

218. P. Gallay (op. dt, p. 265, nota 1) dtează învăţaţi care socotesc că etimologia cuvîntului Oeos este necunoscută. S-ar putea ca atît termenul grec, dt şi cel latin, Oeus, să aibă legătură cu “a vedea”, de unde şi cuvîntul “ziuă”. Ded nu e străin nici de înţele­sul “lumină”.

219. Ded şi numele de Dumnezeu – cu înţelesul de foc mistuitor -şi cel de “Domn”, exprimă o relaţie a lui Dumnezeu cu cele infe­rioare, nu ceea ce este El în sine. Ded exprimă o lucrare a Lui, din bogăţia Lui nemărginită. Dar aceasta e o cunoaştere a lui Dumnezeu de către făpturile conştiente printr-o anumită, în orice caz parţială, experienţă a unora din lucrurile in care se simte puterea şi dragostea Lui.

220. Dumnezeu fiind “Cel ce este”, este o existenţă totală prin Sine. N-a fost dneva înainte de El, sau nu va fi ceva după ce ar putea înceta EL Fiind Cel ce este, este prin Sine, ded fără să aibă pe altcineva drept cauză sau succesor. El este fără început şi fără sfîrşit Nu e limitat nici de ceva anterior sau de ceva posterior Lui, nici nu e împuţinat în existenţă, sau ceva posterior existen­ţei, prin faptul că ar avea o existenţă care se sfîrşeşte.

221. Nu cunoaştem pe Dumnezeu în Sine, ca existenţă nemărgi­nită şi fără început prin Sine, sau în firea Sa. Dar îi cunoaştem faptele iconomiei Sale, adică ale atenţiei Sale faţă de noi, îndrep­tate din iubire spre mîntuirea noastră de moarte şi spre pregăti­rea pentru viaţa noastră \ eşrricâ în bucuria comuniunii cu EL Iar în aceste fapte simţim puterea Lui lucrătoare în ele. Puterea lui Dumnezeu se arată însă şi în menţinerea lumii create şi a armoni­ei, orinduită spre a susţine pe oameni în existenţă şi într-o legătu­ră reciprocă. Şi chiar dnd aceştia nu folosesc lumea altfel. Dum­nezeu totuşi menţine lumea ca o condiţie a existenţei oamenilor; şi îi menţine şi pe ei, într-o legătură, chiar cînd nu se iubesc şi nu-L iubesc pe El, aşa cum voieşte El, spre fericirea lor. Aceasta ne face să cugetăm că Dumnezeu, chiar ca Treime în Sine, este un Dumnezeu al comuniunii iubitoare. Dacă îl experiem ca Dumnezeu al relaţiei, datorită iconomiei Lui, aceasta ne ajută să înţelegem şi că este în Sine un Dumnezeu al comuniunii iubitoare interpersonale.

222. Dumnezeu nu este numai existenţă fără de început, d şi existenţă iubitoare fără de început. Numai aşa este existenţă desăvîrşită. Ca atare. El este din eternitate comuniunea iubitoare, mai bine zis tripersonală. Numai o Persoană poate iubi şi numai o altă Persoană poate fi iubită. De aceea, Dumnezeu trebuie să fie din eternitate existenţa bi sau tripersonală. Dumnezeu este exis­tenţa perfectă, este existenţa tripersonală, dar de o unitate desă­vîrşită în fiinţă din eternitate. Nu se poate închipui că odată n-a fost nimic. Dar nu se poate închipui nici să fie mereu altă şi altă cauză imperfectă a existenţei. Este din eternitate o existenţa egală cu comuniunea iubitoare. O Persoană este din eternitate Tată şi alta Fiu, în iubirea cea mai deplină şi în Duh Sfînt, care să mă­rească iubirea fiecărei Persoane de cealaltă. Există din ved iubi­rea. De aceea simţim şi noi, persoanele create, atîta bucurie şi atîta nevoie una de alta. De aid durerea sufletească a unei per­soane pentru suferinţa alteia. Orice păcat este simţire şi faptă împotriva iubirii, şi de aceea şi împotriva Iui Dumnezeu.

223. Oricine e născut, este un cuvînt substanţial al celui ce l-a născut, o rostire a fiinţei lui. La oameni, fiul nu e o definiţie atotcuprinzătoare a tatălui, Căci la ei tatăl are mai mulţi fii. Dar la Dumnezeu, fiind un unic Fiu, El este o definiţie integrală a Tatălui sau o rostire integrală a fiinţei Lui. Dumnezeu fiind persoană, nu poate să nu vorbească, să nu Se exprime, comunidndu-Se ca Per­soană. Şi fiind din eternitate, din eternitate Se rosteşte, din eterni­tate naşte din fiinţa Lui Cuvîntul. Dar fiind un Cuvînt fiinţial, e şi un Cuvînt personal, care şi El simte pe Tatăl ca pe Cel ce L-a năs­cut cu iubire şi poate răspunde şi El Tatălui cu iubirea Lui, comu-nidndu-1 fiinţa Sa, la rindul Său, dar ca Fiu care a primit-o de la Tatăl. Prin minunile şi învierea Sa, a dovedit Apostolilor şi, prin ei, nouă tuturor, nu prin speculaţii, ci prin vedere simplă şi di­rect, dar deplin convingător, că este cu adevărat Fiul unui Tată fără de început şi fără de sfîrşit şi ca atare ne va asigura şi nouă viata veşnică.

224. Dar chiar în faptul că în toate cele ce sînt există o raţiune şi ded un cuvînt prin care se defineşte, arată că ele sînt ale Cuvîn­tului creator, ded ale Cuvîntului dumnezeiesc.

225. Raţiunile lucrurilor, exprimîndu-se prin cuvinte, pot fi numite şi cuvinte. Prin cuvintele Sale, exprimînd nişte raţiuni, a dat fiinţă tuturor lucrurilor.

226. Cine nu crede într-un Dumnezeu care le-a făcut toate prin Cuvîntul Său, construieşte fel de fel de teorii mindnoase, contra­zicătoare pentru explicarea lumii. Ba vede chiar în forţele lumii tot felul de contraziceri. Toate îşi au unitatea numai în Cuvîntul cel Unul al Tatălui. El este unicul Adevăr al tuturor, unica Raţiu­ne a lor.

227. Cunoştinţa ştie care e sensul vieţii. Şi acest sens e pozitiv şi reprezintă viaţa, deci şi bucuria. Neştiinţa e ruptă de realitatea adevărată; cel neştiutor nu ştie pentru ce trăieşte, sau nu ştie că va trăi în veci, pentru că nu ştie de Dumnezeu. El este întuneric şi înaintează în nefericire.

228. “Lumina” şi “viaţa” au un conţinut identic, pentru că întune­ricul acoperă viaţa, acoperă existenţa, o împuţinează. Siguranţa vieţii veşnice şi bogăţia, puteri şi daruri nesfîrşite dau lumina existenţei. Şi viaţa bucuroasă este numai în comuniunea interper-sonală iubitoare. Aceasta o are suprema existenţă şi aceasta ne-o asi­gură şi nouă. Trăirea în izolare nu aduce bucurie, ci îngustare şi întuneric. Dar viaţa veşnică, veşnic îmbogăţită şi plină de bucurie nu o avem dedt în Dumnezeu cel în Treime, existenţa tară început fără sfîrşit, existenţa comuniunii in iubirea neîmpuţinată.

229. Primind însuflarea Duhului lui Dumnezeu, îl putem sufla şi noi, ded trăi duhovniceşte. În general însă, suflăm chiar biologic, pentru că ne insuflă viaţă puterea Lui. nici o vietate nu trăieşte fără Dumnezeu, dar nici fără să sufle şi ea din puterea lui Dumnezeu.

230. Ele exprimă fapte ale lui Hristos ca Dumnezeu, dar fapte în favoarea noastră, care ne-am ridicat la viaţa în Dumnezeu.

231. Cel ce unge, sau Dumnezeu, Se face Persoană a firii ome­neşti, ded om, şi Cel uns e nu numai om, d şi Dumnezeu. Dum­nezeu Se face om, fără să înceteze a fi Dumnezeu. Căci îşi în­suşeşte cele omeneşti, putînd aceasta ca Cel ce a creat pe om “după chipul” Lui; şi devenit om fără a înceta să fie şi Dumnezeu, face şi cele dumnezeieşti.

232. Dacă nu ar fi şi Dumnezeu şi om, nu ar putea fi “cale* şi “uşă”. Fiind om, a coborît pînă la noi; fiind şi Dumnezeu, ne poate duce prin Sine la Dumnezeu şi ne ajută să intrăm în comu­niunea cu El.

233. Este fără mamă ca Dumnezeu şi tară tată, ca om.

234. Nu are înaintea Lui o genealogie, ca Fiu al lui Dumnezeu.

234a. Putem urca la îndumnezeirea noastră şi prin cele umilite sau omeneşti ale lui Hristos, pentru că nu sînt lipsite de prezenţa în ele a puterilor dumnezeieşti. Şi cele dumnezeieşti ale Lui nu sînt despărţite de cele omeneşti.

Din “Cele cinci cuvântări teologice” de Sf Grigore Teologul

Sursa: http://www.sfgrigoriedenazianz.ro/24/despre-fiul-2/

This entry was posted in Uncategorized and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s