21 Ianuarie, Pomenirea Sfantului Maxim Marturisitorul

Despre Sfântul Maxim Mărturisitorul se consideră, conform tradiţiei, că s-a născut în anul 580 la Constantinopol, într-o familie nobilă şi a beneficiat de o educaţie aleasă. După ce a îndeplinit, între anii 610-613, funcţia de prim secretar al împăratului Heraclie, în 613-614, năzuind spre o viaţă de isihie (liniştire), s-a retras la Mănăstirea Philippikos din Chrysopolis, pe ţărmul răsăritean al Bosforului. Aici a rămas până în 624 sau 625, când s-a refugiat datorită ameninţării persane la Mănăstirea „Sfântul Gheorghe din Cyzic, în Asia Mică. În 626, noi incursiuni ale perşilor au provocat dispersarea tuturor trăitorilor din această mănăstire. Sfântul Maxim a ajuns mai întâi în Creta, unde a avut o dispută cu episcopi adepţi ai monofizismului severian, iar apoi, în Africa, stabilindu-se în Mănăstirea Eucratos de lângă Cartagina.

Secretarul împăratului bizantin, monah apărător al Ortodoxiei

Aici l-a cunoscut pe Sfântul Sofronie, stareţul mănăstirii, ales mai târziu patriarh al Ierusalimului. Decretul dogmatic Psefos, emis de patriarhul Serghie al Constantinopolului, şi edictul imperial Ekthesis, promulgat de împăratul Heraclie, sunt actele care au oficializat – din raţiuni politice – ereziile cunoscute sub numele de monoenergism şi monotelism. După moartea Sfântului Sofronie (638), începătorul luptei contra monoenergismului, Sfântul Maxim a rămas cel mai important apărător al Ortodoxiei. În special între anii 640-646, el a demascat în scris eroarea monotelită, prin redactarea unui important număr de mici tratate (opuscule) teologice şi polemice, precum şi a primei părţi din Ambigua (către Toma). În luna iulie a anului 645 s-a întâlnit la Cartagina cu Pyrrhus, fostul patriarh al Constantinopolului, destituit de împăratul Constantin al III-lea, şi l-a convins, pentru scurt timp din nefericire, să renunţe la monotelism. Tot cu încurajarea Sfântului Maxim, episcopii din Africa au ţinut în anul 646 o serie de sinoade locale în care au condamnat edictul Ekthesis şi au adresat scrisori către împăratul Constans al II-lea, patriarhul Pavel al II-lea al Constantinopolului (641-653) şi papa Teodor al Romei pentru a le face cunoscută poziţia lor. În acelaşi an 646, Sfântul Maxim a plecat din Africa spre Roma, prin Sicilia, unde a prezentat călugărilor de acolo învăţătura sa antimonotelită. În 648, împăratul Constans al II-lea publica edictul Typos prin care interzicea, sub ameninţarea unor pedepse grave, orice discuţie despre una sau două energii şi despre una sau două voinţe în Mântuitorul Hristos. Drept răspuns, noul papă Martin I (649-653) a convocat în octombrie 649 un sinod la Lateran, care a condamnat edictele Ekthesis şi Typos şi a anatematizat printre alţii pe patriarhii Serghie, Pyrrhus, Pavel al II-lea ai Constantinopolului. Sfântul Maxim a participat în mod activ la acest sinod pe care îl pregătise deja împreună cu înaintaşul lui Martin, papa Theodor. Tot el a întocmit, se pare, documentaţia cu textele patristice necesare condamnării monotelismului şi a redactat o parte din acte. Această luptă neobosită pentru apărarea Ortodoxiei a dus la judecarea sa în 655 la Constantinopol, urmată de exilarea sa în localitatea Byzia din Tracia. În pofida tuturor încercărilor, bătrânul monah nu şi-a părăsit credinţa. El era stâlpul Ortodoxiei după cum reiese dintr-un mesaj al împăratului Constans al II-lea: „Pentru că întreg Apusul şi toţi cei deturnaţi din Răsărit privesc la tine şi toţi se răzvrătesc din cauza ta neavând să se împace cu noi în credinţă, să te împungă Dumnezeu la inimă să intri în comuniune cu noi pe baza Typos-ului edictat de noi… Căci ştim sigur că dacă tu intri cu noi în comuniune cu sfântul scaun patriarhal de aici, se vor uni cu noi toţi cei care din pricina ta şi a învăţăturii tale s-au rupt de comuniunea cu noi“.

În mai-iunie 662, a fost rejudecat, anatematizat şi condamnat la biciure, smulgerea limbii şi amputarea mâinii drepte. Deportat în Ţara Lazilor, în sud-estul Mării Negre şi închis în 8 iunie 662 în fortăreaţa Schemaris (în Georgia de astăzi), Sfântul Maxim a murit pe 13 august în acelaşi an.

Opera Sfântului Maxim este o sinteză creatoare

Gândirea sa profundă şi originală a reuşit să se exprime unitar în mijlocul multitudinii de tradiţii cărora le-a utilizat vocabularul, chiar dacă acest fapt implica transpunerea termenilor în afara contextului lor original şi schimbarea înţelesului lor. Sinteza sa nu este sistematică, însă are o temă principală precisă, specifică teologhisirii patristice răsăritene: urcuşul omului spre Dumnezeu, îndumnezeirea omului. Această temă se regăseşte în majoritatea scrierilor Sfântului Maxim premergătoare disputei antimonotelite, fie că sunt redactate sub formă de apoftegme, de întrebări şi răspunsuri, sau aparţin genului exegetic, epistolar ori chiar imnografic. Astfel, din perioada petrecută de Sfântul Maxim în Mănăstirea „Sfântul Gheorghe“ din Cyzic (624-626) datează printre altele: „Cuvântul ascetic“, „Cele 400 de Capete despre dragoste“, „Epistolele 2 şi 3 despre dragoste“, către Ioan Cubicularul, „Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri“ şi „Viaţa Maicii Domnului“. Altele au fost redactate în prima parte a şederii Sfântului Maxim în Africa: „Ambigua“, partea a II-a, „Tâlcuirea la Tatăl nostru“, „Mistagogia“ (628-630), „Răspunsurile către Talasie“, „Răspunsurile către Theopempt“, „Cele 200 de Capete teologice şi iconomice“, „Cele 15 Capete şi Cele 10 Capete“. Caracterizând ansamblul operei Sfântului Maxim, pr. prof. D. Stăniloae spunea: „Scrisul lui este o sinteză grandioasă şi personală a marilor curente filosofice ale antichităţii şi a principalelor idei patristice. Origen şi Evagrie, în ceea ce au avut ireproşabil, se întâlnesc cu Dionisie Areopagitul şi cu Grigorie de Nyssa şi de Nazianz, elementele acceptabile din platonism cu cele din aristotelism, topite într-o largă viziune proprie dominată de Logosul care a coborât prin Întrupare până în cele mai de jos şi a străbătut prin Înălţare, cu omenitatea Lui, dincolo de toate, cuprinzându-le pe toate, ca pe toţi cei ce vreau să-i mântuiască, îndumnezeindu-i“.

Cu Sfântul Maxim, teologia patristică ajunge la deplina maturizare

Filonul platonician al filosofiei greceşti, care influenţase major gândirea şi scrierile lui Origen, se găseşte acum în mare parte asimilat, împreună cu elemente ale aristotelismului şi stoicismului, într-o formă care nu mai aduce atingere învăţăturii creştine revelate. Astfel, Origen vorbise despre o anumită ciclicitate a lumii: sufletele au preexistat trupurilor, aflându-se în stare de nemişcare în contemplarea lui Dumnezeu. Mişcarea lor din această stare a fost echivalentă cu căderea lor din starea fericită, fapt care a condus la crearea de către Dumnezeu a lumii materiale şi implicit a trupurilor pentru sufletele căzute. Pornind de la această concepţie, mântuirea însemna pentru Origen întoarcerea sufletelor la starea iniţială de nemişcare în contemplarea lui Dumnezeu, după lepădarea trupului. Aceasta este esenţa misticii esenţialiste şi intelectualiste a lui Evagrie Ponticul care vorbeşte de trei trepte ale desăvârşirii: nepătimirea, adică înfrângerea tuturor patimilor şi dezlipirea sufletului de toată pătimirea care îi vine de la trup, iubirea, ca atracţie simţită de om pentru frumuseţea dumnezeiască, şi cunoaşterea, înţeleasă ca fiind contemplare cu mintea a lui Dumnezeu. Unul din marile merite ale Sfântului Maxim este acela de a fi corectat aceste concepţii, condamnate de Sinodul V Ecumenic (Constantinopol, 553), dar cu mare trecere printre monahii timpului său. El pune în locul triadei cosmologice a lui Origen (nemişcare – mişcare – creaţie) o alta: creaţie – mişcare – nemişcare (stabilitate). Această din urmă triadă, bazată pe învăţătura biblică despre creaţie, permite o corectă şi reală percepţie a transcendenţei divine şi a dinamicii intrinsece a lumii. Ea intră totodată în perfectă armonie cu apofatismul şi reprezentarea simbolică şi mistică a Bisericii şi a Sfintei Liturghii, în care Sfântul Maxim urmează Sfinţilor Capadocieni şi Sfântului Dionisie Areopagitul. Începutul lumii se află în actul atotliber şi atotbun al lui Dumnezeu, Care prin Logosul Său creează lumea. Acest act este totodată şi începutul mişcării lumii spre scopul ei care este Acelaşi Dumnezeu. Omul primeşte de la Creatorul său existenţa şi existenţa veşnică. Firea omenească este dăruită de Dumnezeu cu puteri naturale. Firea şi puterile ei ţin de logosul (raţiunea structurală) voită şi pusă de Dumnezeu în om şi, ca daruri ale lui Dumnezeu, ele sunt esenţial bune, generale (adică identice la toţi oamenii) şi neschimbabile. Modul în care puterile firii sunt aduse din potenţă în act ţine de fiecare persoană umană, care poate astfel dobândi sau nu existenţa veşnic fericită. Nemişcarea nu este deci nicidecum un fel de încremenire, ci o stabilitate în bine, primită în dar de cel ce se osteneşte pe treptele desăvârşirii. La Sfântul Maxim, care dezvoltă o mistică personală ortodoxă cu elemente ce provin de la Sfinţii Dionisie Areopagitul şi Macarie sau de la Diadoh al Foticeei, aceste trepte sunt parţial inversate faţă de Evagrie: nepătimirea, cunoaşterea lui Dumnezeu prin raţiunile creaturilor şi iubirea, prin care se realizează unirea personală cu Dumnezeu.

Prin întruparea Logosului, creaţia dobândeşte o nouă valoare

Viziunea asupra existenţei pe care Sfântul Maxim o deschide cititorului scrierilor sale este cu adevărat înălţătoare. Creaţia întreagă şi timpul sunt opera lui Dumnezeu şi au de aceea o valoare inestimabilă. Această evaluare pozitivă a lumii vine din contemplarea în duh a tainei lui Hristos, cea rânduită dinainte de veacuri, adică unirea în El a firii omeneşti create cu Dumnezeirea. În toate cele ce sunt, începând cu Dumnezeu, Cel ce este mai presus de fiinţă, şi continuând cu omul şi întreaga creaţie, poate fi remarcată taina unităţii în diversitate. Astfel, Dumnezeu este Unul în fiinţă şi întreit în Persoane. Omul este unul ca persoană şi uneşte prin firea sa compusă din suflet şi trup lumea spirituală şi pe cea materială. Sau, umanitatea este una după fire şi contemplată în mulţimea persoanelor umane. Sau, iarăşi, făpturile create sunt nenumărate şi deosebite unele de altele, atât prin apartenenţa la specii şi genuri diferite, cât şi ca indivizi în cadrul genurilor, dar sunt unite prin originea lor comună, înrădăcinată în voinţa creatoare a lui Dumnezeu, şi prin raţiunile ce stau la baza existenţei lor, unite toate în Raţiunea, Logosul ipostatic: Fiul lui Dumnezeu. Deosebirea fundamentală şi absolută este însă cea dintre fiinţa necreată a Dumnezeirii şi firea creată de Dumnezeu. Nu există nici o asemănare între ceea ce există de sine şi pentru sine şi în afara oricărei necesităţi şi ceea ce este mărginit, primind din afara lui începutul existenţei. De aceea şi unirea dintre cele două firi în ipostasul Mântuitorului Hristos este cea mai mare dintre taine, dar, totodată, şi calea spre descoperirea tuturor celorlalte. Totuşi, modul în care această unire s-a înfăptuit a depins într-o anumită măsură de om: „Acesta (Hristos) a unit cu Sine după ipostas, în chip neîmpărţit şi neamestecat firea noastră, iar pe noi, prin sfântul Său trup, cel din noi şi al nostru, însufleţit mintal şi raţional, ne-a fixat în Sine ca printr-o pârgă, şi ne-a învrednicit să fim una şi aceeaşi cu Sine după omenitatea Lui, după cum am fost rânduiţi dinainte de veacuri să fim în El ca mădulare ale trupului Său, articulându-ne şi încheindu-ne în Sine în Duh, ca un suflet trupul şi ducându-ne la măsura vârstei duhovniceşti a plinătăţii Lui. Prin aceasta a arătat pe de o parte că noi spre aceasta am fost făcuţi, iar pe de alta, că scopul prea bun dinainte de veacuri al lui Dumnezeu, cu privire la noi, n-a primit nici o schimbare, după raţiunea Lui, dar a venit la împlinire printr-un mod nou, introdus ulterior. Căci trebuia ca odată ce Dumnezeu ne-a făcut asemănători Lui (prin aceea că avem prin împărtăşire trăsăturile exacte ale bunătăţii Lui şi a plănuit înainte de veacuri să fim în El) să ne şi ducă la acest sfârşit prea fericit, dându-ne ca mod buna folosire a puterilor naturale; dar omul refuzând acest mod prin reaua întrebuinţare a puterilor naturale, ca să nu se depărteze de Dumnezeu, înstrăinându-se, trebuia să introducă alt mod cu atât mai minunat şi mai dumnezeiesc decât cel dintâi, cu cât ceea ce e deasupra firii e mai înalt decât ceea ce e după fire. Şi acest mod este taina venirii atottainice a lui Dumnezeu la oameni, precum credem toţi“ (Ambigua, partea a II-a, PSB 80, p. 97).

Teologia Sfântului Maxim, o teologie a persoanei

De aici şi locul central pe care îl ocupă învăţătura despre unirea celor două firi, dumnezeiască şi omenească, în Persoana unică a Fiului lui Dumnezeu întrupat în gândirea teologică a Sfântului Maxim şi angajamentul său total şi necondiţionat în combaterea ereziei monotelite derivate din monofizitism. Căci taina Mântuitorului Hristos descoperă şi dinamica existenţei create. Fiul lui Dumnezeu vine să locuiască timpul nostru şi să-şi asume chintesenţa creaţiei: firea umană, pentru a o ridica din robia păcatului şi a morţii şi pentru a o îndumnezei. Sfântul Maxim preia şi dezvoltă până în cele mai adânci consecinţe această idee fundamentală, formulată încă de Sfinţii Irineu al Lyonului şi Atanasie cel Mare. Existenţa creată primeşte prin Întruparea Cuvântului dumnezeiesc pe lângă componenta orizontală şi una verticală, care o uneşte cu Dumnezeu, cu Cel necreat şi veşnic. Mântuitorul Hristos a pus asupra creaţiei pecetea crucii, coborând din „cer“ în pântecele pururea fecioresc al Născătoarei de Dumnezeu, îmbrăţişând întreaga existenţă prin Jertfa Sa, ajungând până în cele mai de jos ale pământului şi triumfând asupra morţii prin Înviere. Astfel, El le înalţă pe toate prin Sine la Tatăl, Izvorul tuturor, împărtăşindu-le existenţa veşnică, fiindcă „toate prin El s-au făcut“ (Ioan 1, 3). Pentru Sfântul Maxim, aceasta este valoarea creaţiei şi acesta este sensul istoriei, iar temelia lor este faptul real şi concret al Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu se manifestă în mod paradoxal, dar iubitor, prin aceea că nu distruge, ci afirmă şi ridică la un mod de existenţă mai presus de înţelegere făptura creată pe care o uneşte cu Sine.

Prin aprofundarea învăţăturii despre unirea ipostatică nedespărţită şi neamestecată a Dumnezeirii şi umanităţii în Mântuitorul Hristos, Sfântul Maxim a evidenţiat cu deosebire taina ipostasului, a persoanei. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este o existenţă personală. Iar tot ceea ce ţine de raţiunea firii sale este esenţial bun, prin însăşi calitatea sa de operă a lui Dumnezeu. Omul este deodată persoană şi natură. Iar distincţia cea mai importantă dintre acestea două se descoperă în posibilitatea, ce aparţine exclusiv persoanei, de a îngloba în sine, de a deveni substrat al subzistenţei şi pentru o altă fire decât pentru cea care îi este proprie. Dacă Mântuitorul Hristos a asumat în ipostasul Său dumnezeiesc firea omenească desăvârşită şi fără de păcat, devenind compus, fiecare ipostas uman este şi el chemat să devină compus, nu numai ca unul ce este purtător al unei firi compuse din suflet mintal şi trup, ci şi prin adăugirea harului îndumnezeitor, ca dar. Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu dovedeşte că ipostasul uman nu este o entitate închisă în propria fire, limitată de aceasta. Iar închiderea se traduce, pentru Sfântul Maxim, prin viaţa determinată de afecţiunea pentru trup, prin mişcarea lipsită de sens în cadrul binomului plăcere-durere. Persoana umană trebuie să se deschidă harului, energiei dumnezeieşti care împlineşte desăvârşit raţiunea firii şi îl aduce pe om, prin despătimire şi cunoaştere, la unirea iubitoare cu Cel ce este, deodată, Creatorul şi Scopul lui ultim.

http://www.ziarullumina.ro/articole;1827;1;33037;0;Sfantul-Maxim-un-marturisitor-al-Crezului-Ortodox.html

This entry was posted in Uncategorized and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s