Sufletul uman

Una dintre cele mai mari enigme ale teologiei crestine il reprezinta sufletul uman.
Din momentul creatiei omul este compus indispensabil din doua parti, trup si suflet, trupul a fost facut din tarana, anume din aceeasi esenta ca si universul sensibil creat, iar sufletul, prin suflarea divina, apropriat de Dumnezeire, detinand in sinea sa o rationalitate care transcende universul creat, fiind strans legata de arhetipul suprem, Dumnezeu: “Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.”(Geneza 2,7)
Conceptia patristica despre suflet a imprumutat in mare masura din conceptia filosofica greaca, in special de la Aristotel. Dupa acesta, sufletul are trei facultati principale: mintea (nous) ca potenta a actelor de cunoastere si cugetare, pofta ca potenta a tuturor dorintelor si poftirilor si potenta impulsiva a actelor de curaj, de barbatie s.a. Uneori mintea este inlocuita de unii parinti cu ratiunea, ea devenind o parte secundara acesteia.
In mare se pot vorbi de doua parti principale ale sufletului, partea rationala, numita si spirituala sau mentala, si cea irationala, numita si poftitoare sau chiar sensibila. Aceasta idee apare si in platonism, insa acolo mintea este total separata de suflet, care are o functie strict irationala.
Sfintii Parinti isi insusesc si ideea despre nemurirea nous-ului (mintea), idee platonista, ei afirmand ca doar rationalul este nemuritor si vesnic, iar partea sensibila a sufletului, pasionala poftitoare va inceta dupa moartea trupeasca.
In mod real mintea este sediul central al sufletului, putem numi din aceasta cauza mintea chiar sufletul insusi, desi nu este separata de celelalte parti., aceasta fiind cea care conduce trupul si partea sensibila intr-o mare masura. Legat de aceasta, Sfantul Ioan Damaschin spune ”Trebuie sa se stie ca rationalul prin fire conduce irationalul. Puterile sufletului se impart in: putere rationala si putere irationala. Puterea irationala are doua parti: una care nu asculta de ratiune, adica nu se supune ratiunii, alta care asculta si se supune ratiunii. Partea neascultatoare si nesupusa ratiunii se imparte in: functia vitala, care se numeste si puls, functia seminala, adica de nastere, si functia vegetativa, care se numeste si nutritiva. Acesteia din urma ii apartine si functia de crestere, care da forma corpurilor. Aceste facultati nu se conduc de ratiune, ci de natura. Partea care asculta si se sustine de ratiune se imparte in manie si pofta. Indeosebi partea irationala a sufletului se numeste pasionala si poftitoare.”
Nous-ul, ca parte centrala a sufletului este considerat de multi parinti ca avand un caracter intreit, format, pe langa minte, din ratiune si duh ca realitati distincte . Partea de comuniune si cea mai ascunsa a lui nous este considerata de unii parinti cea duhovniceasca sau duhul, ea fiind strans legata de inima, de aceea mai este numita si inima sufletului.
Duhul sufletului, sau al mintii, poate fi numit in oarecare masura “subconstientul” cel mai adanc si intim al omului, locul cel mai pur si sediul central al comuniunii omului cu Dumnezeu.
Duhul este cel care sustine existenta partii irationale a sufletului si a trupului. Esenta sufletului nu poate fi definita, aceasta putand fi descrisa doar prin prisma manifestarilor ei.
O facultate importanta a sufletului o reprezinta simtirea. Sunt cinci simtiri si cinci simturi: Anume simtul vazului, prin care percepem culoarea, marimea, forma, locul unde se gaseste, distanta de cele din jur, numarul, miscarea si starea, constitutia s.a., simtul auzului prin care percepem glasurile si sunetele si distingem subtirimea, grosimea si taria acestora; simtul mirosului, prin care percepem diferite mirosuri si le distingem intre ele; simtul gustului prin care percepem sau simtim sucurile si felurimea lor; dulceata, iutimea, acrimea, acriditatea, amaraciunea, saratura, grasimea etc, si simtul pipaitului sau tactul comun tuturor vietuitoarelor. Simtul tactil percepe caldura si frigul, moalele, tarele, vascosul, uscatul, umedul, farmiciosul, greul si usorul etc, iar cu ajotorul memoriei si al gandirii percepe si corpurile care sunt in aproprierea lui. Ca si obiect care conlucreaza cu sufletul, trupul uman are o importanta deosebita, din aceasta cauza Ziditorul i-a oferit o structura aparte. Legat de aceasta Sfantul Ioan Damaschin spune: “Trebuie sa se stie ca ziditorul a construit dublu fiecare din organele simturilor (doi ochi, doua urechi, doua nari ale nasului) pentru ca atunci cand se vatama unul, sa indeplineasca celalalt functiunea sa” Prin simtire, prin partea irationala a sufletului omul este legat de partea sensibila a lucrurilor din creatie.
Sufletul omului este inzestrat insa si cu vointa libera, care este un atribut firesc primit inca de la crearea sa. Aceasta reprezinta capacitatea sufletului de a actiona fara a fi restrans sau impiedicat de cineva, inclusiv de Dumnezeu, prin aceasta omul isi arata mai mult demnitatea sa si importanta pe care a primit-o in creatie, deoarece el este intr-o mare masura autonom spre deosebire de celelalte vietati create care au fost puse “sub stapanirea sa“(Facera 1,26).
Creatia in sine este un instrument, sau mai bine zis un mediu conceput in sprijinul omului, omul avand stapanire asupra ei, dupa cum am vazut, stapanire ce ii asigura libertatea, il face liber de orice fel de conditionare si asuprire din partea creaturilor create si nu numai, conditionare care i-ar fi anulat acest caracter cu care a fost inzestrat la crearea sa. Stapanirea creatiei este astfel atributul care ii faciliteaza libertatea, iar existenta libertatii este cauza stapanirii. Astfel, o slabire a stapanirii creatiei nu poate fi sinonima decat cu o slabire a libertatii umane, o stapanire nedeplina si necalitativa nu poate insemna decat o libertate nedeplina, o semi-libertate.
Violenta, care este asociata de obicei cu actul de stapanire, ar putea face ca aceasta calitate sa fie vazuta in mod dubios de catre multi, in realitate insasi slabirea stapanirii este cauza violentei in planul nostru existential. Miscarea si zbuciumul interior ale celui ce stapaneste au deplasat si micsorat ceea ce era firesc, firescul fiind reprezentat si de stapanirea creatiei. Aceasta iesire brusca si volitiva din starea naturala de a fi a lucrurilor, venita din partea stapanitorului, a fost contrara unui firesc(stapanirea), ce a fost apoi incriminat ca avand tocmai acest atribut al violentei. Daca violenta reprezentata de miscare este cauza slabirii stapanirii, atunci firescul actulului de stapanire este non miscarea si totala lipsa de violenta, care se manifesta atunci cand toate sunt stranse in unitate de catre stapanitor.
Vointa umana este fructul libertatii, este puterea sufleteasca care reliefeaza libertatea sa si o implineste intocmai: “Trebuie sa se stie ca in suflet a fost sadita o putere care doreste ceea ce este conform naturii si care le tine pe toate cele ce sunt in chip esential legate de fire. Aceasta putere se numeste vointa. Fiinta doreste sa existe, sa traiasca si sa se miste spiritual si sensual, ravnind dupa propria sa existenta natural si deplina. Dorinta fiintelor nerationala, pentru ca nu este rationala, nu se numeste voire. Iar vointa este un anumit fel de voire naturala, adica o dorinta naturala si rationala a unui lucru. Caci puterea de a dori in mod rational se afla in sufletul oamenilor. Asadar, cand dorinta rationala se misca in mod rational catre un lucru, se numeste vointa, caci vointa este o dorinta si un elan rational catre un lucru”3
Vointa este o putere atasata in special de partea rationala a sufletului, aceasta parte fiind cea care o indeplineste in special. Vointa reprezinta acel imbold de autonomie, acea scanteie care contureaza si mai mult o oarecare independeta, lucru caracteristic doar unei persoane. Vointa, intr-o definitie si mai complexa, este inclinarea autonoma a intregii persoane, ea este tensiunea “generala a fiintei noastre de a fi, trebuie sa fie cu toate aspiratiile noastre, pe toate sa le vrea, in toate sa fie. Se intelege insa ca pe fiecare trebuie sa o vrea, in fiecare trebuie sa fie ca forta de realizare, intrucat fiecare se incadreaza armonic in scopul general al intregii fiinte, intrucat conlucreaza la binele intregului.” 4
Vointa pervertita nu poate insemna decat o incatusare a omului, o indepartare de rationalitatea sa inteligibila, o slabire a stapanirii asupra creatiei si asupra propriului sau ego, chiar asupra persoanei umane de care se leaga, si nu in ultimul timp o micsorare a libertatii umane, deoarece omul devine sclavul propriilor vicii care adapa setea vointei pervertite.
Actul incipit este realizat de rational, acesta contempleaza, contemplarea fiind un lucru firesc al naturii umane, contemplarea arata ca este sedimentata o putere activa in om, puterea vointei, contemplarea e consecinta existentei ei. Insusi rezultatul contemplarii la randul sau este impulsionat tot de vointa, din acestea rezultand ca vointa are un rol important atat in inceperea actului cat si in acceptarea lui. Realizarea actului si primirea lui de firea umana, inseamna insusirea acestuia la nivel rational, ceea ce modifica si leaga ratiunea inteligibila de act, astfel ratiunea incepe sa-si contureze o noua forma, mintea devine grosiera, fiind acoperita si atasata de cele insusite. Iar daca acestea sunt straine de natura sa care este inrudita cu dumnezeirea pura, incepe astfel sa apara o noua forma de rationalitate in om, un nou sens care il incatuseaza pe cel pur. Rationalitatea devine astfel pervertita si isi reorienteaza sensul. Vointa, tinand de rationalitate, isi va reorienta si ea sensul, transformandu-l intr-unul pervertit, sens care de obicei este corelat cu ceea ce este atasat de ratiune si o subordoneaza pe aceasta, adica cu viciul respectiv. O impatimire accentuata nu poate insemna decat o vointa slaba, nu intelegand insa slaba ca putere de manifestare, ci ca sens orientat in mod incorect. Ea este puternica insa dezorientata, inclinata spre sensurile gresite care sunt efectul patimilor ce au incatusat inteligibilul aproape complet, o impatimire puternica fiind sinonima cu o instrainare totala a eului, o robire, o moarte a chipului lui Dumnezeu din om, sau mai bine zis o suprimare a Lui.
Poate ca inchiderea in patimi este cea care il face pe om separat de Hristos si de comuniunea vesnica cu Acesta, poate ca aceasta stare face imposibil de acceptat deschiderea lui Hristos catre om dupa Invierea viitoare a mortilor. E posibil ca Judecata sa fie reprezentata prin o constientizare a sinelui, datorita rationalului pervertit ce isi imprima imaginea reala asupra noului trup, sentinta lui Hristos poate sa fie doar un act al constiintei care contine in ea si chipul Acestuia, constiinta ce are inca puterea de a realiza starea trupului nou inviat, care e tot rezultatul operei Lui Hristos cel Inviat. Constiinta umana realizeaza in adancurile cele mai adanci ale sale ca este rupta de Dumnezeu si pervertita, insa se resemneaza in final, deoarece dorinta de realizare a patimilor o suprima total si ii opreste miscarea de deschidere catre Dumnezeu, “ Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).
Paradoxul mortii vesnice si al Invierii vesnice descrise in Evanghelie poate fi inteles prin moartea interioara a omului pacatos inviat. Acesta isi va potenta asa mult patimile rationalului incat constiinta si rationalul vor inceta sa mai existe ca puteri independente in vreo masura, focalizarea energiilor umana inspre potentarea continua a patimilor le va accentua pe acestea in masura in care ratiunea va adormi, fiind coplesita de patimi, si, odata cu aceasta, si vointa ei care nu va mai putea dirija ratiunea nici macar spre contemplarea patimii, cea care a fost cauzatoarea acestui fapt, astfel incetand intr-un final orice fel de miscare rationala. Fiecare va intra intr-un nou eon, atat dreptii, cat si pacatosii. Sufletele dreptilor insa vor inceta miscarea printr-o viata mult prea plina fata de firescul lor natural creat, anume cand vor realiza toate ce le stau in putina, se vor subtia de orice forma grosiera care le inconjoara si vor indeplini tot ceea ce este de indeplinit la masura lor naturala.
Miscarea, in general, reprezinta un minus, o tindere spre ceva, e cauza unui lucru incomplet. Realizand tot ceea ce era de realizat dupa capacitatea sa din punct de vedere fiintial, omul va inceta orice fel de miscare, din acest moment urmand doar coborarea accentuata a lui Dumnezeu care il va ridica in actul cunoasterii spre El, fara ca acesta sa mai poata contribui cu ceva. Astfel, miscarea lui personala va lua sfarsit; acest act se numeste teosis accentuat. Cunoasterea unui subiect presupune de asemenea identificarea cu acesta ca si caracter fiintial; ochiul nu poate vedea culorile curcubeului daca nu le are imprimate pe retina, astfel, cunoasterea presupune si o ridicare fiintiala a rationalului spre subiectul pe care urmareste sa-l cunoasca, si anume o intrare permanenta in abisul fiintei Dumnezeiesti printr-o coborare a Acesteia.
Sufletul este creat de Dumnezeu, dar transcende realitatea sensibila a creatiei, este inrudit cu arhetipul suprem, el fiind prezent in lume inca de la zamislire. Sufletul anima creatia si o sustine, el formeaza trupul in pantecele mamei sale si il ajuta sa creasca, el nu este creat inainte de facerea lumii dupa cum sustine Origen si nici nu provine din sufletul parintilor dupa cum sustin traducianistii.
Sufletul uman este prezent in toate in creatie, desi nu si le insuseste pe toate. Capacitatea de a vedea cele mai indepartate obiecte ca de exemplu stelele, arata legatura si accesibilitatea lui cu intreaga creatie. El este omniprezent, desi stapaneste puternic doar trupul sau.
La nivel microcosmic, sufletul uman este legat intim de trupul uman si chiar dupa moartea sa el ramane intr-un fel strans legat si de stihiile care s-au desprins din acesta, dupa cum sustin multi parinti. Cele mai intime aspecte ale trupului sunt intiparite in adancul ratiunii umane, si nu se pot pierde nici dupa moartea trupeasca, iar aspectele sufletului sunt intiparite in trup. De asemenea, la nivel macrocosmic, aspecte din intreaga creatie sunt intiparite in toate ipostasurile umane luate unitar, iar aspecte din acest ipostas comun sunt intiparite in creatie ca ceea ce o anima si o sustine in totalitatea ei, fiind legata la un anumit nivel de ea.

articol scris de Adrian.I

Advertisement