Însemnări despre asprimea romană

amory

La origini, latina clasică a început probabil ca o limbă militară înainte de a deveni mai tarziu una literară. Rădăcina cuvântului latin “clasă” este legată de cuvântul “grad”, în sensul militar, și nu de înțelesul său economic victorian și marxist. Idealul roman, mitul care a ghidat orientarea romanilor, și-a avut originea în clasa bazată pe grad și nu pe avere.

Republica Romană a fost inițial, cel puțin în teorie, fondată ca o republică militaristă și nu una plutocratică. Poate că aceasta nu s-ar fi dovedit a fi un mit posibil din punct de vedere practic, dar a fost în schimb într-adevăr unul foarte productiv. Ideea unui stat-cazarmă i-a supraviețuit ideei unei republici; forțați la destinata răscruce să aleagă între cele două variante, Sulla și Cezar aleg valorile marțiale în dauna platitudinii republicane. Dacă nu ar fi făcut-o, Roma ar fi fost fie depășită, fie umilită, fie ambele cu cel puțin două sute de ani mai devreme decât a putut rezista.


“Clasa marilor finanțatori și speculanți, equites (un termen care începând cu Mommsen a fost tradus în mod eronat drept “cavaleri”), a avut întotdeauna o înțelegere foarte bună cu populația și organizațiile sale, cluburile votanților (sodalicia) și bandele armate precum cele ale lui Milo și Clodius. Ei furnizau banii pentru alegeri, revolte și mite, iar C. Gracchus, în schimb, le-a predat provinciile pentru a fi exploate nelimitat sub protecția statului. În acele locuri ei au adus o sărăcie incredibilă prin jafuri, cămătărie și prin vânzarea unor orașe întregi în sclavie. Și dacă aceasta nu era de ajuns, au pus stăpânire și asupra instanțelor, unde și-au judecat propriile infracțiuni și s-au achitat unii pe alții. În ceea ce îi privea, ei i-au promis dictatorului totul, doar pentru a-l abandona împreună cu reformele sale bine intenționate imediat ce și-au asigurat beneficiile. Această alianță între bursă și sindicate există și acum ca și atunci. Face parte din evoluția naturală a unor astfel de perioade ce decurge din ura comună îndreptată împotriva autorității statului și a liderilor economiei productive, cele două obstacole în calea principiului anarhic al câștigului fără efort. Marius – un naiv din punct de vedere politic, precum mulți alți lideri populari – și susținătorii săi, Saturninus și Cinna, nu gândeau diferit față de Gracchus; și, prin urmare, Sulla, dictatorul laturii naționaliste, după ce a luat cu asalt Roma, a organizat un măcel teribil împotriva clasei financiare, care nu și-a mai revenit niciodată. Dupa domnia lui Cezar, ei au dispărut complet din istorie ca factor politic.” – Oswald Spengler, The Hour of Decision.


Strivind clasa equites, Sulla a salvat lucrarea Scipioților și a oprit Roma să devină o a doua Cartagina. Masacrarea acestor proto-Shylock pretinzând a fi cavaleri a asigurat ca iarna Clasică să fie iarna eroică a lui Cezar și nu o iarnă sterilă a comercianților. Cezarismul nu este condiționat, precum sezonul de iarnă asociat cu acesta; el este construit împotriva iernii zdrobitoare și construcția sa înseamnă distrugerea equitismului economic.


Clasicii nu pot avea Grecia fără Roma, asa cum nici Creștinismul nu poate avea Vechiul Testament fără Noul Testament. În secolul al XVIII-lea, francmasonii din Occident și fanarioții din Răsăritul Creștin Ortodox au pornit un război ocult împotriva moștenirii romane. Atât francmasonii cât și Fanarul s-au caracterizat încă de la început, pe lângă filo-iudaism, prin promovarea intereselor imperiilor de tip cartaginez (Imperiul Britanic și cel Otoman) si nu de tip roman. Acest Iudaism al Clasicilor a tratat moștenirea romană ca fiind sterilă și nedemnă de atenție.


Comparându-l cu vechiul cult european al zeiței fertilității Demeter, cultul roman al mult mai “castei” zeițe a focului Vesta a fost fără îndoială o evoluție înspre acceptarea de către Europa a Maicii Domnului, chiar dacă la momentul acestei acceptări timpul zeiței Vesta era deja trecut. Roma a reprezentat o evoluție spirituală a Greciei și nu un declin.


Chiar și în timpul Evului Mediu, Constantinopolul încă avea o considerabilă populație vorbitoare de limbă latină. Declinul demografic și căderea acesteia din urmă trebuie să fi fost un motiv pentru căderea Bizanțului în fața agresiunilor occidentale și turco-islamice, care l-au încercuit din direcții opuse. Memoria adevăraților Romani Răsăriteni a fost îngropată în mod deliberat de către turci și Fanar, iar instituțiile vest europene nu au fost nici ele prea dornice în a-i aminti pe aceștia. Soarta populației vorbitoare de limbă latină a Constantinopolului reprezintă o poveste demografică cu rol de avertisment. Este exemplul moștenirii culturale a unei populații pe moarte, moștenire ce nu a fost continuată, ci dimpotrivă, a fost în mod malițios ștearsă din istorie.[1]


“Inamicul este hostis, nu inimicus în sens mai larg; πολεμιος și nu εχθρός […]. Deoarece limba germană ca și alte limbi nu face distincția dintre dușmanii privați și cei politici, este posibilă apariția multor concepții greșite sau false. Deseori citatul verset <<Iubiți pe vrăjmașii voștri>> (Mat. 05:44; Luca 06:27) se citește ca diligite inimicos vestros, ἀγαπᾶτε τοὺς ἐχθροὺς ὑμῶν, și nu diligite hostes vestros. Nu există nicio mențiune în legătură cu inamicul politic. Niciodată în lupta de o mie de ani dintre creștini și musulmani nu le-a trecut prin cap creștinilor să se predea, în loc să apere Europa, din dragoste față de Saracini sau Turci. Inamicul, în sensul politic, nu trebuie să fie urât în mod personal și doar în sfera privată are sens să ne iubim dușmanii […]. Cu siguranță nu înseamnă că ar trebui să ne iubim și să ne sprijinim dușmanii propriului popor.”- Carl Schmitt, The Concept of the Political


Una din diferențele dintre limba română și limbile occidentale este că limba română încă păstrează distincția Clasică între diferitele tipuri de inamici. Observația lui Carl Schmitt că limbile occidentale parodiază porunca Scripturii de a ne iubi vrajmașii nu se aplică în cazul limbii române, deoarece traducerea în română nu Îl citează pe Hristos spunând că trebuie să ne iubim “dușmanii” noștri. În acest sens, română este singura limba romanică.


Fabricarea armelor este singura formă de artă care nu este încă moartă. Aceasta este mai mult decât o simplă afacere, este expresia primordială a tăriei romane în epoca modernă.

Înarmarea reprezintă un destin național. Unde s-a aflat odată o casa de toleranță în Chișinău, trebuie să stea o fabrică de armament. În locul unei bănci ca un țânțar din Bucuresti, sau a unei societăți “deschise” sorosiste din Iași, este nevoie de o altă fabrică de arme și tot asa. Națiunea româneasca poate ca nu va mai da niciodată un Eminescu, dar are de dat un Kalashnikov.

Arma de mâine aparține celui care va avea curajul să curețe Roma de equites.

 

[1]  Acest paragraf a fost bine primit de către pr Aldea, a cărui activitate deosebită ca istoric a reprezentat însăși inspirația pentru acesta.

 

Text scris de Amory Stern

Traducere:Adrian Ionescu

 

 

 

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

2 Responses to Însemnări despre asprimea romană

  1. Pingback: Însemnări despre asprimea romană - » Portalul Romanilor de Pretutindeni

  2. cherie says:

    Desi spre sfarsit mi s-a părut cam prea puţin studiate unele afirmaţii, în cazut când se opreste studiul la partea care se referă la românia… subiectul mi se pare bun de un “DOCTORAT”
    Si este tratat ca un doctorat…
    INTERESANT !

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s