“Relatia personala cu Dumnezeu”, cea mai mare minciuna sectanta.

Sectantii afirma ca doar printr-o relatie personala cu Dumnezeu te mantuiesti, de parca ar putea fi impersonala 🙂 , insa uimitor, chiar se poate, unde? In lumea sectanta, fireste 🙂 .O relatie personala cu cineva necesita o comuniune din partea celeilalte persoane. In mod real sectantii nu au nici o relatie cu Dumnezeu, din simplul motiv ca lipseste activitatea din partea Lui Dumnezeu, ca si cum tu ai dialoga cu cineva care nu vorbeste.
Afirmatiile de genul “dragostea Lui Dumnezeu”, sau “Iubirea lui Iisus” nu au nici o acoperire la acestia, din simplul motiv ca majoritatea sectantilor neaga comuniunea esentei divine(dpdv ortodox: partea imanenta) cu lumea creata. Multi dintre ei au preluat doctrina catolica despre har(esenta imanenta)”gratie creata”, anume, acesta este un lucru creat care este impartasit oamenilor, adica Dumnezeu nu interactioneaza si nu se uneste cu omul, ci fericirea experimentata de om consta in experierea unui lucru extra divin, ceva de genul: iti dau sa mananci o ciocolata sau o inghetata, in asta consta comuniunea si relatia cu Dumnezeu in lumea sectanta . Dumnezeu nu participa intr-un act interpersonal de comuniune dupa doctrina lor teologica, toate textele pe care le repeta fiind doar mesaje propagandistice fara acoperire teologica.
De aici este respinsa si sfintenia /indumnezeirea, care este cel mai inalt act de comuniune cu Dumnezeu, act in care omul se dizolva in esenta imanenta, aproape pana la identificarea cu aceasta, devenind el insusi Dumnezeu dupa har. Ce comuniune cu Dumnezeu poate fi mai inalta decat aceasta?
Sectantii insa nu accepta in totalitate nici doctrina catolica despre harul creat extra divin, ci neaga si dizolvarea si unirea cu acesta, harul avand pentru ei un rol mai mult indrumator.
Unele secte nici nu vorbesc de dragoste ca o esenta, ceea ce ar insemna ca dragostea ar trebui sa fie doar o actiune, neavand existenta reala, sentimentul acesta devenind o simpla senzatie perceputa de suflet sau spirit, o simpla activitate ”chimica” interna a unor “alte” elemente.
Multi dintre sectanti spun ca au simtit o dragoste puternica dupa convertirea lor la neo-protestantism, ceea ce este un lucru foarte probabil, insa in nici un caz nu este ce isi imagineaza ei. In primul rand daca vom urma linia teologica a parintilor bisericii vom vedea ca insusi cuvantul dumnezeiesc, extra logos(logosul are un alt sens decat cuvant obisinuit in greaca veche…+ doar Hristos e numit logos in Biblie )adica cuvantul inspirat din orice carte duhovniceasca, impartaseste har.Practic citind deschisi biblia au experimentat o mica stare harica in mod involuntar.Ceea ce ii face sa creada ca sunt chiar apropiati de Dumnezeu este viata rupta de Biserica avuta inainte. La o stare asa de cazuta o picatura din dragostea dumnezeiasca inseamna un lucru enorm pentru ei. Insa daca ai duce pe cineva care traieste o viata duhovniceasca adecvata la starea respectiva, ar fi o adevarata cadere si un iad pentru dansul. Efectul si perceptiile fiind de natura pur psihologica, avand ca sprijin doar starile initiale, omul intuind ce este bine si rau doar prin comparatie, neputand percepe neexperimental dimensiunea reala a lucrurilor. O stare cu adevarat duhovniceasca de comuniune intensa ar fi trebuit sa suprime orice fel de activitate senzoriala, ca durerea pricinuita de foc, sau frigul pricinuit de gheata.
O alta cauza a unei senzatii de dragoste il reprezinta interiorizarea acesteia si transformarea ei in afect.Orice indragostit simte dragoste pentru persoana iubita desi aceasta e la distanta sau chiar a decedat, exista oare aici o intercomuniune personala a dragostei? Nici vorba, ci e o experienta solitara, o accentuare si o contemplare a esentei proprii a dragostei care arde intens.
Ultima cauza este de natura psihica, prin autosugestie si printr-o repetare obsesiva a unor anumite cuvinte care raman puternic in subconstient facandu-l pe om sa se identifice foarte usor la nivel mental cu mesajul acestora
Adevarata relatie personala cu Dumnezeu este aceea care accepta participarea lui Dumnezeu in mod real in actul comuniunii, si isi atinge apogeul in starea de sfintenie, unitatea si intercomuniunea suprema in care omul se vede in Dumnezeu si Dumnezeu se vede oarecum in om. Adica omul este inabusit asa de mult in dragostea divina(esenta imanenta) in care se dizolva, incat se aseamana cu ea, si vazandu-se pe sine il vede pe Dumnezeu, iar Dumnezeu isi vede in om propria esenta imanenta.Cel mai teandric mod posibil. Astfel cine refuza sfintenia, micsoreaza, chiar distruge total, comuniunea dragostei Lui Dumnezeu cu omul
Fara un act reciproc de comuniune interpersonal Dumnezeul din neoprotestantism nu e decat asemenea unui zeu ce da niste porunci care trebuie sa fie respectate, si nu un parinte iubitor cum este prezentat in crestinism.

Advertisement