Pr. Dumitru Staniloae :Biserica si sectele

Dumnezeu, suprema existenta, este o viata iubitoare intre cele trei Persoane de o unica fiinta. Aceasta este prima dogma.

A doua este ca Dumnezeu, Cel in Treime, creeaza din iubire fapturile umane intr-o lume folosita in comun, ca sa-si extinda iubirea si la ele si sa-L iubeasca si ele.

A treia dogma este ca dupa ce fapturile umane refuzand iubirea au cazut in moarte, Tatal ceresc a trimis pe Fiul Sau la ele ca om, care mergand in iubirea Lui pana la moarte, ca sa invinga moartea in Sine si prin Sine si in ei moartea lor, daruindu-le celor ce vor voi viata de vesnica fericire in comuniune cu Dumnezeu cel in Treime. Aceasta e a treia dogma.

Fara un astfel de Dumnezeu iubitor si astfel de fapte ale Lui, urmarind un asemenea scop cu oamenii, daca existenta ar consta numai din ce da lumea aceasta, supusa unor legi oarbe, monotone si supusa atator mizerii ce sfarsesc cu moartea definitiva a persoanelor umane, ce apar rand pe rand, conceptie proprie mai tuturor filosofilor si religiilor panteiste, ea nu ar avea nici un sens. De unde si spre ce scop ar fi iubirea si datoriile faptelor bune cand totul decurge fatal, conform legilor oarbe ?

Mai trebuie sa mentionam ca Imparatia fericita a vesnicei comuniuni cu Dumnezeu in Treime depinde si de voia noastra de a ne insusi aceasta viata, de comuniune intre noi, urmand pilda lui Hristos, care a mers pana la jertfa pentru noi. Am putea spune ca aceasta arata o a patra dogma, poruncita de Hristos, o dogma prin care se cere oamenilor sa-si insuseasca in mod liber binele pe care ni L-a adus El si pe care il vedem realizat din veci in Sfanta Treime. Contributia noastra la insusirea acestui bine a cerut-o Hristos, spunandu-ne: “Iubiti-va unii pe altii, precum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 13,34). Numai pazind acest cuvant al Lui, va veni El si Tatal Lui in noi si-si vor face locas in noi (Ioan 14,23). Iar aceasta iubire a noastra intre noi,venita noua din prezenta Sfintei Treimi in noi, este Biserica. In ea trebuie sa fim cu totii una cu Hristos intre noi, precum este Fiul cu Tatal in Sfantul Duh (Ioan 17,11).

De aceea a pus Domnul Hristos atata accent pe Biserca (Matei 16,18), declarand ca adevarata credinta in El trebuie sa se arate in unitatea oamenilor in Biserica. Iar Biserica este nu acolo unde se ramane numai la Evangheliile scrise de doi Apostoli si doi ucenici ai lor, ci unde se pastreaza invatatura tuturor Apostolilor Sai, transmisa comunitatilor bisericesti in unire din vremea Apostolilor pana azi; se pastreaza acolo unde Apostolii si-au luat urmasi pe ucenicii lor, dandu-le harul primit la cincizecime de la Duhul Sfant, dupa ce aceastia au invatat de la ei tot ce au invatat ei de la Hristos. “Te indemn, zice Sfantul Apostol Pavel lui Timotei, sa tii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este dat tie prin punerea mainilor mele” (2 Timotei 1,6). Ca acesti ucenici pot si sunt datori sa pastreze invatatura de la Apostoli, nu numai pe cea scrisa de unii din ei, ci si pe cea predata oral, o spune Sfantul Apostol Pavel catre Timotei: “Tine dreptarul cuvintelor sanatoase ce le-ai auzit de la mine, cu credinta si cu iubirea ce este in Iisus Hristos” (2 Timotei 1,13). Iar corintenilor le scrie: “Fratilor, va laud ca in toate va aduceti aminte de mine si tineti predaniile precum vi le-am dat” (1 Corinteni 11,2). Nu-i lauda ca citesc Evangheliile si nu-i indeamna sa respecte numai ceea ce le scrie in Epistole, ci sa tina toate cate le-a spus vreme de un an si jumatate (Fapte 18,1). El stie ca episcopii si preotii sunt cei ce-si pot indeplini datoria de a pastra invatatura cea sanatoasa si de a mustra pe cei potrivnici: “Pentru ca multi sunt cei razvratiti, graitori in desert si inselatori carora trebuie sa li se inchida gura” (Tit 1,11). Dedesuptul multor acestor rataciri propavaduite si astazi sta vointa celor ce neaga pe Hristos ca Dumnezeu, recunoscandu-L doar ca un prooroc, asemenea celor din Vechiul Testament, un simplu Iisus, nascut ca orice om din pacat, care, deci, nu a mantuit pe oameni prin cruce, ci a suferit pentru pacatele Sale ca orice om, fiind slujitor cel mult al lui Iehova. Necunoscand un bine superior vietii din lumea aceasta, o astfel de invatatura ca si tot panteismul, nu poate reprezenta adevarul (Tit 1,14).

Cum ne mai ridica aceste teori la cel mai inalt bine, care este unirea cu Dumnezeu in Treime dupa ce ne-a scapat de moarte ?

Dogmele crestine reprezentand astfel binele real, ca treapta suprema a existentei la care vor sa ridice pe om, sunt totodata adevarul , caci nu pot fi deasupra tuturor si cauza si tinta oamenilor niste legi oarbe, care duc toate fapturile constiente la moarte. Dar la acest adevar fapturile constiente nu se pot ridica decat prin efortul lor liber. Da altfel, Insusi Hristos S-a declarat pe Sine “Adevarul”, in calitate de izvor al adevaratei si vesnicei vieti in fericire, prin faptul ca este Unul din suprema Treime iubitoare (Ioan 14,6). E adevarul care explica totul si da un rost fericit tuturor, spre deosebire de legile oarbe si inchise in orizontul material ingust. Si tocmai prin aceasta este adevarul spre care fapturile umane nu se pot ridica decat prin libertate, sporind in viata adevarata in El, pe masura ce sporesc in puterea libertati ce li s-a dat, impotriva patimilor ce-i robesc celor materiale. Renuntarea asa-zisilor “evanghelisti” de azi de a ajuta pe oameni sa se ridice la supremul bine se arata chiar in faptul ca refuza, si indeamna si pe altii sa refuze, sa-si faca semnul crucii insotit de marturisirea Sfintei Treimi, ceea ce dovedeste ca ocolesc atat credinta in Sfanta Treime, cat si pe aceea a mantuirii noastre prin Crucea Fiului lui Dumnezeu, facut om, amandoua afirmari ale iubirii lui Dumnezeu fata de oameni. Se vede in aceasta atat nerecunoasterea Celui numit de ei simplu “Isus” ca Hristos, sau ca Fiul lui Dumnezeu cel intrupat si ca Mantuitor, cat si nerecunoasterea Lui ca nascut fara de pacat dintr-o fecioara si deci a puterii mantuitoare a Crucii Lui. Oare nu e stravezie in aceasta influenta celor ce nu voiesc sa treaca de la Vechiul Testament la cel Nou, care afirma la fel ca Hristos inca nu a venit, sau a celor ce raman la Iehova ?

Poporul nostru ramas legat de popoarele din rasarit, a pastrat credinta crestina asa cum a primit-o la inceput, deci in forma ei precizata in Scrierile Sfintilor Parinti din Rasarit. Astfel, spiritualitatea echilibrata si de larga sinteza a poporului nostru nu se datoreste numai prezentei lui geografice intre Rasaritul si Apusul Europei si caracterului lui, pe de o parte latin, pe de alta rasaritean prin credinta lui, ci si faptului ca el si-a insusit de la inceputurile existentei lui si si-a pastrat credinta crestina originara, care reprezinta prin ea insasi un echilibru intre deosebirea lui Dumnezeu de creatie si prezenta Lui in creatie. Trecand spre Occident, credinta crestina s-a schimbat in sensul ca Dumnezeu a fost cugetat tot mai despartit de lume, ceea ce a trezit uneori ca reactie o gandire panteista, de confundare a Lui cu esenta intunecoasa a lumii (Eckardt, Bohme) sau o gandire sentimentala la un Hristos rastignit in trecut, ca in mistica feminina catolica, nu trait in lucrarea Lui prezenta in noi.

In Occident, despartirea lui Dumnezeu de lume a dus in catolicism la intelegerea Bisericii ca avand mai putin prezent pe Hristos in ea, fiind inlocuit de un vicar (loctiitor), preocupat de extinderea puterii lui in lume, in mod accentuat de stapanirea peste domeniile vietii omenesti in sens politic. Dumnezeu e gandit rational ca o entitate oarecum retrasa in cer si nu traind in lucrarea Lui tainica in suflete. De aceea s-a pus mai putin accent pe rugaciune si pe Taine, prin care se cer si se obtin lucrarile Lui.

Dezvoltarea aceasta si-a gasit formularea nu numai in teoria rolului papei de vicar sau loctiitor al lui Hristos, ci si in respingerea invataturilor rasaritene despre energiile sau lucrarile necreate, prin care Dumnezeu este activ in lume, desi prin fiinta ramane neconfundat cu ea. Aceasta a avut drept concluzie invatatura catolica despre caracterul pur creat al gratiei, primita de la Dumnezeu prin rugaciune si data noua prin Sfintele Taine.

Protestantii au facut un pas mai departe in aceasta minimalizare a Tainelor, inlaturand pe cele mai multe dintre ele, iar gruparile neoprotestante inlaturandu-le cu totul. S-a ramas cu discursuri despre un Hristos si la protestanti, dar mai ales la neoprotestanti, cu niste cantari sentimentale care nu spun aproape nimic despre dumnezeirea si lucrarea lui Hristos, ci doar niste declaratii sentimentale despre iubirea Lui fata de cei ce cauta sau a celor ce-I canta Lui. Aceasta inchide persoana umana si creatia in ele insele, cum il inchide si pe Dumnezeu.

Astfel s-a dat un caracter laic cultului. Dumnezeu a ramas un obiect de gandire neexperimentat sau pur rational, simplificandu-se in mod unilateral invatatura si viata crestina.

Pe plan politic aceasta a dus fie la un imperialism bisericesc peste oameni, fie la o vedere a realitatii umane numai ca o masa unitara care poate fi stapanita si condusa in mod uniform. Cultura Occidentului insasi exceleaza printr-un individualism nesfarsit, dar monoton, sau printr-un spirit uniform. Ea e departe de pretuirea si respectul valorilor si problemelor reale ale relatiilor dintre oameni. Relatia cu Dumnezeu a devenit o tema de simple discursuri rationale, uniforme in catolicism, sau de o mare diversitate in protestantism care imparte pe crestini in tot felul de grupuri.

In general, crestinismul evanghelic pastrat in Rasarit prin Ortodoxie este un crestinism duhovnicesc, spre deosebire de crestinismul occidental care are mai mult un caracter rationalist, neduhovnicesc, lipsit de prezenta reala a lui Hristos in oameni si in lume. Poporul roman crescut spiritual in mistica ortodoxa a luminii, nu in mistica occidentala a intunericului e un popor care se bucura de lumina, caci lumina e in planul fizic expresia randuielii, iar in planul sipritual expresia bunatatii sau a relatiei armonioase, generoase a omului cu semenul sau. Fata omului bun raspandeste lumina. De aceea sfintii au in icoane capetele inconjurate de un nimb luminos. Omul bun e omul care zambeste luminos in bucuria comuniunii.

Numai in comuniunea Bisericii se inainteaza la nesfarsit in noblete si in descoperirea fara de sfarsit a tainei omului care se hraneste din taina comuniunii dintre Persoanele Sfintei Treimi.

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s