Cuvântarea întâia despre Dumnezeu
Cuvânt introductiv împotriva Eunomienilor
I
Cuvântarea aceasta se îndreapta catre aceia carora le place
sa vorbeasca în termeni eleganti si subtili. Si, ca sa încep cu
Scriptura, „iata eu sunt împotriva ta trufie”. Caci sunt,
într-adevar unii, care la auzul cuvintelor noastre, simt
mâncarime la urechi si la limba, ba, dupa câte vad eu, chiar si la
mâna, si care se bucura de nelegiuitele vorbe zadarnice si de
contrazicerile stiintei false si de gâlcevirile în cuvinte, ce nu duc
la nimic de folos. Caci asa numeste Pavel, el crainicul si
chezasul cuvântarii scurte, ucenicul pescarilor si dascalul, tot
ce este de prisos si laturalnic în cuvântare.
Dar, ce bine ar fi, daca oamenii acestia de care ne ocupam
în cuvântarea de acum, s-ar îndeletnici putin deopotriva si cu
faptele, dupa cum au limba mladioasa si în stare sa pronunte
cuvinte prea alese si prea cautate! Ar fi astfel putin si poate mai putin sofisti si saltimbanci de cuvinte, ca sa spun si ceva de râs, despre un lucru vrednic de râs.
II
Dar, fiindca, distrugând ei orice cale a evlaviei, se gândesc
numai sa lege si sa dezlege la probleme (asa cum fac în teatru
cei care prezinta poporului luptele de atleti, dar nu luptele care
duc la biruinta dupa legile atletice, ci pe acelea care fura privirile
nestiutorilor de astfel de lucruri si care rapesc pe aplaudator), si
fiindca trebuie ca orice piata sa zbârnâie de cuvintele lor, ca
orice ospat sa fie prilej de palavrageala si de neplacere, ca orice
sarbatoare si doliu sa fie: sarbatoarea nesarbatoare si
amestecata cu tristete, iar doliul mângâiat cu o nenorocire si mai
mare, din pricina discutiilor, si ca orice ghineceu, hranit cu
simplitatea, sa fie ravasit si floarea nevinovatiei smulsa cu sila
de vârtejul argumentarii, ei bine! Fiindca asa stau lucrurile si
fiindca raul a ajuns de nesuferit si de neînfrânat si fiindca marea
noastra taina e în primejdia de a ajunge o nenorocita înjghebare
retorica, haide, numai atât sa ne rabde cercetatorii acestia pe
noi miscatii de rarunchii parintilor si ale caror simturi sunt
spintecate, cum zice dumnezeiescul Ieremia, încât sa nu
primeasca cu asprime cuvântarea noastra despre aceste lucruri
si, înfrânândusiesi putin limba, daca cumva pot, sasiesi plece
urechea spre noi. Nu veti fi pagubiti absolut cu nimic. Caci, sau
vom fi vorbit catre urechile unor oameni care asculta, si în cazul
acesta cuvântarea a dat un rod, anume folosul vostru (fiindca cel
care seamana cuvântul, îl seamana în orice cugetare, dar fruct
aduce cea buna si roditoare), sau veti fi plecat dispretuind si
aceasta cuvântare a noastra si luând de aici un mai maresubiect de contrazicere si de insulta împotriva noastra, ca sa va ospatati si mai mult pe voi însiva.
Sa nu va mirati dar, daca voi rosti o cuvântare ciudata si
dincolo de legea voastra, care va laudati ca le stiti pe toate si le
expuneti cu foarte mare curaj si cu noblete, ca sa nu va supar,
spunând ca stiti si le expuneti pe toate cu nestiinta si cu
îndrazneala.
III
Nu este în puterea oricui, voi acestia, nu este în puterea
oricui sa filosofeze despre Dumnezeu. Nu este chiar asa de putin
însemnat lucrul acesta si pe puterea celor care se târasc pe
pamânt. Voi adauga chiar ca nu se cade a vorbi despre
Dumnezeu în orice vreme si nici oricui si nici orice, ci este o
vreme când trebuie sa vorbim despre El si cui trebuie sa vorbim
despre El si cât trebuie sa vorbim despre El. Nu este în puterea
oricui sa filosofeze despre Dumnezeu, fiindca lucrul acesta pot
sa-l faca cei care s-au cercetat cu de-amanuntul si care au
înaintat pas cu pas în calea contemplatiei si care, înainte de
aceste îndeletniciri, si-au curatit si sufletul si trupul, sau care
cel putin se silesc sa se curete. Caci pentru omul necurat,
atingerea de cel curat poate nu este nici îngaduita si nici în afara
de primejdie, dupa cum nici pentru o privire bolnava nu este
fara primejdie atingerea razei de soare.
Când dar sa filosofam despre Dumnezeu?
Sa filosofam atunci când ne da ragaz lutul si tulburarea din
afara si când puterea noastra calauzitoare nu ne este ravasita de
închipuiri obositoare si ratacitoare, ca de exemplu atunci când
amestecam litere frumoase cu litere urâte, sau mirosul placut al
mirurilor, cu namolul statut. Caci, într-adevar, se cade mai întâi
sa avem ragaz si apoi sa cunoastem pe Dumnezeu si numai
când avem vreme prielnica sa judecam dreptatea Teologiei.
Si cui se cade sa filosofeze despre Dumnezeu?
Se cade sa filosofeze despre Dumnezeu celor care considera
lucrul acesta cu seriozitate si care nu palavragesc cu placere si
despre El, ca despre oricare altul: dupa alergari de cai si dupa
spectacole si dupa cântece si dupa îmbuibarea pântecelui si a
celor de sub pântece si pentru care este o parte de placere si
flecareala despre astfel de lucruri si eleganta si subtilitatea
contrazicerilor.
Ce lucruri se cade a fi cercetate privitor la Dumnezeu si în ce
masura?
Se cade a fi cercetate acelea la care putem ajunge noi cu
mintea si în masura în care poate sa ajunga la ele firea si
puterea ascultatorului, ca nu cumva, dupa cum vocile sau
mâncarile peste masura vatama auzul sau corpurile, sau, de vrei
dupa cum poverile peste putere vatama pe cei care merg sub ele,
sau dupa cum ploile mai napraznice vatama pamântul, tot asa si
acestia, apasati si îngreunati de povara argumentelor, ca sa zic
asa, sa nu fie vatamati si în puterea lor de întelegere de mai
înainte.
IV
Si nu zic ca nu trebuie sa ne amintim oricând de Dumnezeu,
ca sa nu se napusteasca iarasi asupra noastra oamenii usori si
grabiti în toate. Caci de Dumnezeu trebuie sa ne amintim mai
degrab decât sa respiram si, daca se mai poate spune, nimic
altceva nu trebuie sa facem, decât sa ne amintim de Dumnezeu.
Si eu sunt dintre cei care lauda cuvântul care ne porunceste sa
meditam zi si noapte, si sa povestim si seara si dimineata si la
amiaza, si sa binecuvântam pe Domnul în toata vremea, si,
daca trebuie sa spun si cuvântul lui Moisi, sa ne amintim de
Dumnezeu când ne culcam, când ne sculam, când calatorim,
când facem orice altceva si, prin aducerea aminte de El, sa ne
formam spre o viata curata. Încât, nu continua aducere aminte
de El o opresc eu, ci discutia despre Dumnezeu, si nu opresc
nici discutia despre Dumnezeu, ca pe un lucru nelegiuit, ci
vremea nepotrivita pentru aceasta discutie, si nu opresc nici
învatatura despre El, ci lipsa de masura în aceasta învatatura.
Când îngâlvirea si saturarea de miere produce varsatura, desi
este miere, si când este o vreme potrivita pentru orice lucru,
cum socoteste Solomon si cu mine, si când lucrul bun nu este
bun, când nu se face bine (cum de exemplu o floare în iarna este
cu totul ne la vremea ei si cum este nepotrivita pentru femei
podoaba barbateasca, sau pentru barbati cea femeiasca si
geometria pentru plâns si lacrima pentru ospat), oare numai
aici nu vom tine noi seama de timpul potrivit, aici unde mai ales
trebuie pretuit el?
V
Sa nu cugetam nicidecum astfel, o prietenilor si fratilor, caci
va numesc înca frati, desi nu va purtati frateste, si nici sa nu
alergam dincolo de tinta ca niste cai furiosi si greu de tinut în
frâu, aruncând ratiunea care ne mâna si batjocorind evlavia care
ne struneste bine, ci sa filosofam între hotarele mintii noastre si
sa nu ne lasam dusi în Egipt si târâti la Asirieni, si sa nu
cântam cântarea Domnului pe pamânt strain, adica în orice
auz, si strain si al nostru, dusmanos sau prietenos, binevoitor
sau rauvoitor, care cu foarte multa grija pândeste cele ale
noastre si ar vrea ca scânteia relelor din noi sa ajunga flacara, o
aprinde si o reînsufleteste în ascuns, o ridica la cer cu suflarile
ei si o face mai înalta decât flacara Babilonului, care cuprinde
cu limbile totul în jur. Caci, de vreme ce nusiesi au taria în
propriile lor dogme, o vâneaza în subrezeniile noastre si, pentru
aceasta, întocmai cum se pun mustele pe rani, asa se pun,
trebuie s-o spun, fie peste nenorocirile, fie peste pacatele
noastre.
Noi însa sa nu ne ignoram mai mult, si nici sa nu
desconsideram cuviinta în aceste discutii. Ci, daca nu este cu
putinta sa fie darâmata dusmania dintre noi, sa cadem cel putin
la învoiala de a vorbi tainic despre cele tainice si cu sfintenie
despre cele sfinte si sa nu aruncam învataturile neîngaduite în
auzuri nelegiuite, si sa nu facem mai religiosi decât noi pe
închinatorii la demoni si pe adoratorii miturilor si lucrurilor
rusinoase, care ar da mai degrab din sângele lor la cei neinitiati
în aceleasi mistere cu ei, decât sa le dea din învatatura lor. Ci sa
stim ca, precum este o masura cuviincioasa în îmbracaminte si
în hrana si în râs si în mers, la fel este o masura cuviincioasa si
în vorbire si în tacere, fiindca, pe lânga celelalte denumiri si
puteri ale lui Dumnezeu, noi Îl cinstim si cu denumirea de
Cuvântul. Sa fie deci si discutia noastra supusa acestei legi.
VI
La ce folos aude de nasterea lui Dumnezeu si de creatie si de
Dumnezeu din nimic si de taiere si de împartire si de desfacere,
cel care asculta cu rautate aceste cuvinte? Pentru ce punem
judecatori pe acuzatori? Pentru ce punem sabii în mâna
dusmanilor? Cum, sau cu ce cuget crezi tu ca va primi
cuvântarea despre aceste lucruri slavitorul desfrâului si al
coruperilor de copii si închinatorul la patimi si care nu este în
stare sa cugete ceva dincolo de corp, care ieri si alaltaieri si-a
ridicat idoli si aceia renumiti în lucrurile cele mai rusinoase? Nu
va primi-o cu cuget material? Nu va primi-o cu josnicie? Nu va
primi-o cu ignoranta? Nu va primi-o dupa obiceiul lui? Nu va
face el teologia ta aparator al propriilor lui idoli si patimi? Caci
daca noi însine prin cuvintele acestea defaimam pe Dumnezeu,
cu atât mai putin i-am convinge sa filosofeze în spiritul
învataturilor noastre. Si daca din firea lor sunt nascocitori de
rele, când s-ar da în laturi de la relele care li se prezinta?
Aceasta ne-a adus-o razboiul dintre noi! Aceasta ne-au
adus-o cei care lupta pentru Cuvântul mai mult decât place
Cuvântului si care patesc la fel cu cei cuprinsi de nebunie, care
îsi dau foc propriilor lor case, sau îsi spinteca copiii, sau îsi
alunga parintii, luându-i drept straini.
VII
Dar, dupa ce am alungat ce este strain de cuvântarea
noastra si dupa ce am trimis în turma porcilor numeroase
legiuni de demoni, care s-a napustit în adâncimi, sa privim în
rândul al doilea catre noi însine si sa modelam pe teolog în
frumusete, întocmai ca pe o statuie.
Sa adâncim însa mai întâi chestiunea aceea, anume: ce este
râvna aceasta atât de mare pentru vorba si mâncarimea aceasta
la limba? Ce este boala aceasta noua si nesatiul acesta de
vorbarie? De ce ne-am înarmat limbile, în timp ce ne-am legat
mâinile? Nu laudam noi ospitalitatea? Nu adoram noi iubirea
fraterna, iubirea conjugala, fecioria, hranirea saracilor, psalmodierea,
privegherile de noapte, plânsul? Nu ne mucenicim noi
corpul cu postiri? Nu calatorim noi spre Dumnezeu prin
rugaciune? Nu supunem noi partii noastre mai bune partea
noastra mai rea, adica duhului tarâna, ca unii care judeca drept
aceasta plamada omeneasca? Nu ne facem noi viata pregatire
de moarte? Nu ne facem noi stapâni ai patimilor, amintindu-ne
de nobletea noastra de sus? Nu potolim noi mânia care îngâmfa
si salbaticeste, mândria coborâtoare, întristarea nesocotita,
placerea grosolana, râsul dezmatat, privirea desantata, auzul
nesatul, vorba nemasurata, cugetarea absurda, toate câte
împotriva noastra le ia cel rau de la noi, aducând moartea prin
ferestruici, cum spune Scriptura, adica prin simturi?
Asadar totul se face pe dos si am dat libertate patimilor
altora, ca împaratii concedii pentru bravuri, numai sa se plece
spre noi si sa se poarte mai cu îndrazneala si mai cu nelegiuire
împotriva lui Dumnezeu, si dam o plata rea în schimbul unei
fapte rele, încurajare pentru nelegiuire.
VIII
Totusi te voi întreba putin, o dialecticule si flecarule, iar tu
raspunde, cum zice lui Iov, Cel care se întretinea cu el prin
furtuna si nori.
-Oare sunt multe lacasuri la Dumnezeu, dupa cum auzi în
Scriptura, sau numai unul?
-Sunt multe, vei afirma, desigur, si nu unul.
siesi trebuie sa fie pline toate, sau unele da, iar altele ba,
încât sa ramâna goale si în zadar pregatite?
-Desigur ca toate, ca nimic din cele facute de Dumnezeu, nu
e la întâmplare.
-Ai putea tu sa precizezi ce anume este lacasul acesta? Este
cumva odihna si slava din cer, rezervate fericitilor, sau este
altceva?
-Nu, nu este deloc altceva decât aceasta.
-Fiindca am cazut la învoiala asupra acestui lucru, sa
cercetam mai departe si pe celalalt: exista ceva care sa ne
mijloceasca ospitalitatea în aceste lacasuri, cum este socotinta
mea, sau nu exista nimic?
-Negresit ca da.
siesi care este lucrul acesta?
-Este ca sunt diferite feluri de viata si de preferinte si ca
fiecare fel duce în o alta parte, dupa masura credintei41, feluri pe
care le numim si cai.
-Trebuie mers pe toate, sau pe unele din aceste cai?
-Daca este posibil pentru unul si acelasi om, trebuie mers pe
toate, iar daca nu, atunci pe cât mai multe si daca nu este cu
putinta aceasta, mare lucru este mergerea pe una cu deosebire,
cel putin cum cred eu.
-Drept socotesti acest lucru.
-Ce deci? Când auzi ca exista o singura cale si aceea si
strâmta, ce ti se pare ca vrea sa spuna vorba aceasta?
-Vrea sa spuna, pe de o parte, ca exista o singura cale prin
raportarea ei la virtute, fiindca si virtutea una este, desi se
ramifica în multe parti, iar pe de alta parte, ca aceasta cale este
strâmta din cauza sudorilor legate de ea si din cauza ca nu este
batatorita de multi, în comparatie cu multimea celor care merg
pe cai laturalnice si cu câti umbla pe calea rautatii.
-La fel cred si eu.
-Iar daca asa sta lucrul, de ce atunci, o prea bunule om,
condamnând învatatura noastra ca pe o saracie si parasind
toate celelalte cai, umblati si dati buzna spre aceasta numai,
spre calea discutiei si a speculatiei, cum o socotiti voi, sau a
palavragelii si înselatoriei, cum îi zic eu? Sa va dojeneasca Pavel,
care, dupa enumararea harismelor, mustrând cu amaraciune,
vorbeste cu aceste cuvinte: „Oare toti sunt apostoli? Oare toti
sunt profeti?” si cele ce mai urmeaza.
IX
Fie dar! Oi fi înalt tu, si mai înalt decât cei înalti, si, de vrei,
mai presus de nori, tu vazatorul celor nevazute, tu auzitorul
celor negraite, tu cel ridicat în aer dupa Ilie si care te-ai
învrednicit de aratarea lui Dumnezeu dupa Moisi si care ai fost
ridicat la cer dupa Pavel! Pentru ce îi faci însa si pe ceilalti
sfinti dintr-o data si-i consfintesti teologi si le insufli, ca sa zic
asa, învatatura si ti-ai facut multe sinedrii de doctori agramati?
Pentru ce înfasori în pânze de paianjen pe cei foarte plapânzi, ca
pe niste oameni cu adevarat întelepti si mari? Pentru ce ridici
viespi împotriva credintei48? Pentru ce ne scoti, ca din pamânt, o
germinatie de dialecticieni, cum scoteau odinioara miturile pe
giganti? Pentru ce, adunând tu dintre oameni tot ce este mai
usor si mai neom, ca pe niste gunoi într-o groapa, si molesindu-i
tot mai mult prin lingusire, ai cladit o noua dugheana de
nelegiuire, nu fara dibacie culegând tu roadele neroziei lor? Mai
vorbesti si împotriva acestor afirmatii? Trebuie neaparat ca
limba ta sa fie stapâna absoluta si nu esti în puterea de a pune
zagaz cuvântului tau care se zbate în durerile nasterii. Ai
atunci si alte subiecte de tratat si multe si vrednice de cinste.
Întoarce-ti într-acolo boala cu folos.
X
Combate-mi tacerea lui Pitagora si boabele orfice si
îngâmfarea mai noua cu privire la vorba „El a zis”. Combate-mi
doctrina despre idei a lui Platon, emigrarile din corp în corp si
circuitele sufletelor noastre si reminescentele si iubirile urâte
trezite în suflet de corpurile frumoase. Combate-mi ateismul lui
Epicur si atomii si antifilosofica lui placere, strâmta providenta
a lui Aristotel si arta lui subtila si doctrina lui cu privire la
moartea sufletului si omenescul dogmelor lui. Combate-mi
îngâmfarea stoicilor, lacomia si banalitatea cinicilor. Combate-mi
golul umplut de aiurelile câte cu sarlatanie se spun despre jertfe,
despre idoli, despre demoni facatori de bine si facatori de rau,
câte despre ghicire, despre chemarea zeilor, despre chemarea
sufletelor, despre puterea stelelor. Iar daca socotesti aceste
lucruri ca nevrednice de cuvânt, ca niste lucruri de putina
importanta si adesea combatute si te îndrepti spre ale tale si
cauti lucrul râvnit de tine aici, eu îti voi pune în fata si aici
drumuri largi. Filosofeaza-mi despre lume, sau despre lumi,
despre materie, despre suflet, despre naturile rationale mai bune
sau mai rele, despre învierea mortilor, despre judecata de apoi,
despre recompensele si pedepsele de atunci, despre patimile lui
Hristos. Caci nici de izbutesti în aceste chestiuni nu este fara de
folos si nici daca gresesti nu este primejdios. Cu Dumnezeu însa ne vom întâlni desigur, acum mai putin, dar poate mai în urma
mai deplin, în însusi Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia i se
cuvine slava în veci. Amin.
(Sfantul Grigorie Teologul “Cele cinci cuvantari despre Dumnezeu”)
adrian90blog 