Protestanţii întreabă: De ce să fim ortodocşi?

Preiau articolul de la http://acvila30.wordpress.com/2012/02/20/protestantii-intreaba-de-ce-sa-fim-ortodocsi/

de N. M., fost fondator al unei grupari protestante

Mic ghid ortodox de intrebari dogmatice

Aceasta intrebare, care poate parea nefireasca unui credincios ortodox , este foarte importanta pentru un altul, care nu crede in credinta ortodoxa sau are prea putin de a face cu ea. Ca un fost fondator al unei grupari protestante din Grecia, acum convertit la Ortodoxie, cred ca merita stradania de a raspunde acestei intrebari chiar prin prisma experientei trecutului, ca protestant si aprig luptator impotriva Bisericii Ortodoxe.

Deci intrebarea este: cum vede un protestant Ortodoxia? Si ce are nevoie pentru a o aprecia?

1. Imaginea negativa a ortodoxiei

Cand pastorii protestanti se refera la Biserica Ortodoxa, o fac aproape intotdeauna cu un spirit critic. Este o realitate ca, prin prisma unui credincios occidental, ei gasesc numeroase aspecte care ii deranjeaza in Biserica Ortodoxa. Haideti sa aruncam o privire la cateva lucruri de baza care il deranjeaza pe un potestant, din ceea ce observa el.

A. Ignoranta „multimii”

Cand un protestant vorbeste cu un ortodox, si incepe sa aduca diferite argumente (din Biblie, de cele mai multe ori), in cele mai multe cazuri are in fata un om cu totul ignorant: un om care „nu a gustat” credinta crestina, un om care urmeaza orbeste credinta, nicidecum un om cu credinta constienta. Este adevarat ca ortodox obisnuit stie mai putin despre Biserica Ortodoxa, decat stie despre echipa de fotbal favorita, literatura straina, stiinta sau… budism. Astfel, prin ochii acelui protestant, acea persoana nu va fi privita ca cineva care nu stie ce este aceea Ortodoxie, ci ca un reprezentant al Ortodoxiei! Atunci apare acea atitudine a fariseilor din timpul Mantuitorului care spuneau „multimea acesta care nu cunoaste legea este blestemata!” (Ioan 7, 49).

B. Deficientele unor clerici

Pe un protestant scandalurile in care este implicat clerul ortodox il conving si mai mult de corectitudinea alegerii lui in „orice altceva in afara de Ortodoxie”. Pentru el, fiecare preot este un „dusman”, „un slujitor al celui rau”, „un lup hraparet”, „imoral” si „explotator”. Dar cel mai mult il respinge atitudinea fanatica si autosuficienta pe care multi preoti o afiseaza fata de protestanti.

C. Lipsa de unitate in parohie

In timp ce cei mai multi greci protestanti se bucura de bune relatii sociale in congregatiile lor, in cele mai multe parohii ortodoxe grecesti se observa exact opusul. Credinciosii par a fi straini unii altora, iar aceasta, pentru un protestant, este dovada lipsei de dragoste crestina, ceva pe care el o gaseste insa in adunarile minoritare, unde fiecare se cunoaste cu fiecare, iar relatiile sunt mult mai apropiate datorita imprejurarilor sociale in care se gasesc.

C. Modul de rugaciune

Protestanti vad rugaciunile ortodoxe ca „nebiblice”. Ei au rezerve fata de icoane, psalmodieri, lacasurile de cult, sfinte taine, vesminte preotesti, slujbe bisericesti, sfinte canoane, etc. Orice au fost invatati ca nu apartin modului de rugaciune „protocrestin”, „scripturistic”, ei nu considera a fi practici crestine, ci „traditii omenesti”. Totodata, pe protestanti ii deranjeaza dezordinea din viata si slujbele Bisericii si purtarile credinciosilor, atat preoti cat si laici. Fiind obisnuiti cu viata disciplinata din mica lor comunitate, privesc Ortodoxia ca o „zona de tranzit”.

Din cele spuse mai sus, este limpede ca protestantii, dar chiar si „ortodocsii” de astazi educati in spirit occidental care-si resping credinta, se rezuma la „simptomele” vizibile, adica la aparente. Ei nu cauta sa cerceteze adancimile, sa observe ce anume se gaseste in partea nevazuta a ceea ce vad. Se rezuma sa ramana la suprafata si nu pot ajunge la esenta. Ei generalizeaza intregul si nu observa componentele. Ei atribuie niste parametri credintei crestine, dar niciodata nu se intreaba pe ei insisi „ce valoare au lucrurile despre care in protestantism li s-au spus ca sunt traditii omenesti?”.

Ca urmare, protestantii nici nu vor sa incerce sa vada lucrurile din punctul de vedere al Ortodoxiei. De altfel, aceasta ar fi singura cale prin care ar putea sa vada maretia Ortodoxiei. Daca cineva nu incearca sa-l inteleaga pe celalalt, sa se puna in locul lui, nici nu va putea sa inteleaga comportamentul celuilalt sau „simptomele”din umbra ale credintei lui, adancimile. Acesta este motivul pentru care, inainte de a raspunde la intrebarea „de ce sa fiu ortodox?”, am dorit mai intai sa arat ce anume il respinge pe unul cu educatie occidentala de Ortodoxie.

Dezvaluind de la inceput motivele care m-au tinut departe de Ortodoxie, voi continua prin a descrie ceea ce m-a facut sa ma apropii de credinta drept maritoare si m-a determinat sa parasesc gruparea eretica pe care am creat-o in ignoranta mea si sa ma unesc cu Hristos in Biserica Ortodoxa.

Ortodoxia nu este o religie

Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre mul­tele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membri­lor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se con­sideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pen­tru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiu­nea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, even­tual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.

Acei creştini ortodocşi care cred că acest lucru este Ortodoxia, au legat Ortodoxia în mod exclusiv de viaţa viitoare. Iar aceia nici nu prea fac multe lucruri în viaţa de aici, ci aşteaptă să moară, ca să se ducă în Rai, pentru că atât cât au trăit, au fost ortodocşi!

O altă partidă a ortodocşilor activează în spaţiul Bi­sericii, fiind interesată nu de viaţa viitoare, ci mai ales de viaţa de aici. Adică de modul în care Ortodoxia îi va aju­ta să trăiască bine în această viaţă. Astfel de creştini orto­docşi se roagă lui Dumnezeu, îi pun pe preoti [3] să le facă ru­găciuni, să le facă sfeştanii, paraclise, sfinte masluri, etc., ca să le ajute Dumnezeu să le meargă bine în viaţa aceasta, să nu se îmbolnăvească, să li se aranjeze copiii, să le asigure fiicelor lor o zestre cumsecade şi câte un ginere de treabă, băieţii să-şi găsească fete bune cu zestre mare ca să se căsă­torească, să le meargă treburile bine etc. Astfel, vedem că aceşti creştini nu diferă prea mult de credincioşii altor religii, care fac şi ei aproxi­mativ aceleaşi lucruri [4].

Adică vedem din cele de mai sus că între Ortodo­xie şi celelalte religii există două puncte comune: primul, pregătirea credincioşilor pentru viaţa de după moarte, ca aceştia să meargă în Rai, aşa cum şi-l imaginează fiecare şi, al doilea, să poarte de grijă ca asupra creştinilor să nu se abată în viaţa de aici necazuri, tristeţi, catastrofe, boli, războaie etc., adică Dumnezeu să le facă pe toate după nevo­ile şi poftele lor. Astfel, pentru cei din urmă, religia joacă un foarte mare rol în viaţa de aici şi, mai ales, în viaţa coti­diană însăşi.

În realitate însă, care dintre creştinii de mai sus este interesat dacă există sau nu există Dumnezeu? Care dintre ei Îl caută? Pentru aceştia nu se pune problema dacă exis­tă sau nu Dumnezeu, de vreme ce mai bine ar fi să existe Dumnezeu, pentru ca să-L putem invoca şi cere satisface­rea nevoilor noastre, ca astfel treburile să ne meargă bine şi să avem parte de-o oarecare fericire în viaţa aceasta.

Vedem astfel că în om se manifestă o foarte puter­nică tendinţă de a voi să existe Dumnezeu, de a crede că există Dumnezeu, pentru că este o necesitate pentru om să existe Dumnezeu, ca astfel Acesta să îi asigure cele pe care le-am amintit. Ei, şi întrucât există nevoia omului de a exista Dumnezeu, Dumnezeu există!

Dacă omul nu ar fi avut nevoie de-un Dumnezeu şi dacă ar fi putut să-şi asigure suficienţa celor privitoare la supravieţuirea în această viaţă în vreun alt mod, atunci nu se ştie câţi oameni ar fi crezut în Dumnezeu. Aceasta se petrece, într-o mare măsură, în Grecia.

21 Ianuarie, Pomenirea Sfantului Maxim Marturisitorul

Despre Sfântul Maxim Mărturisitorul se consideră, conform tradiţiei, că s-a născut în anul 580 la Constantinopol, într-o familie nobilă şi a beneficiat de o educaţie aleasă. După ce a îndeplinit, între anii 610-613, funcţia de prim secretar al împăratului Heraclie, în 613-614, năzuind spre o viaţă de isihie (liniştire), s-a retras la Mănăstirea Philippikos din Chrysopolis, pe ţărmul răsăritean al Bosforului. Aici a rămas până în 624 sau 625, când s-a refugiat datorită ameninţării persane la Mănăstirea „Sfântul Gheorghe din Cyzic, în Asia Mică. În 626, noi incursiuni ale perşilor au provocat dispersarea tuturor trăitorilor din această mănăstire. Sfântul Maxim a ajuns mai întâi în Creta, unde a avut o dispută cu episcopi adepţi ai monofizismului severian, iar apoi, în Africa, stabilindu-se în Mănăstirea Eucratos de lângă Cartagina.

Secretarul împăratului bizantin, monah apărător al Ortodoxiei

Aici l-a cunoscut pe Sfântul Sofronie, stareţul mănăstirii, ales mai târziu patriarh al Ierusalimului. Decretul dogmatic Psefos, emis de patriarhul Serghie al Constantinopolului, şi edictul imperial Ekthesis, promulgat de împăratul Heraclie, sunt actele care au oficializat – din raţiuni politice – ereziile cunoscute sub numele de monoenergism şi monotelism. După moartea Sfântului Sofronie (638), începătorul luptei contra monoenergismului, Sfântul Maxim a rămas cel mai important apărător al Ortodoxiei. În special între anii 640-646, el a demascat în scris eroarea monotelită, prin redactarea unui important număr de mici tratate (opuscule) teologice şi polemice, precum şi a primei părţi din Ambigua (către Toma). În luna iulie a anului 645 s-a întâlnit la Cartagina cu Pyrrhus, fostul patriarh al Constantinopolului, destituit de împăratul Constantin al III-lea, şi l-a convins, pentru scurt timp din nefericire, să renunţe la monotelism. Tot cu încurajarea Sfântului Maxim, episcopii din Africa au ţinut în anul 646 o serie de sinoade locale în care au condamnat edictul Ekthesis şi au adresat scrisori către împăratul Constans al II-lea, patriarhul Pavel al II-lea al Constantinopolului (641-653) şi papa Teodor al Romei pentru a le face cunoscută poziţia lor. În acelaşi an 646, Sfântul Maxim a plecat din Africa spre Roma, prin Sicilia, unde a prezentat călugărilor de acolo învăţătura sa antimonotelită. În 648, împăratul Constans al II-lea publica edictul Typos prin care interzicea, sub ameninţarea unor pedepse grave, orice discuţie despre una sau două energii şi despre una sau două voinţe în Mântuitorul Hristos. Drept răspuns, noul papă Martin I (649-653) a convocat în octombrie 649 un sinod la Lateran, care a condamnat edictele Ekthesis şi Typos şi a anatematizat printre alţii pe patriarhii Serghie, Pyrrhus, Pavel al II-lea ai Constantinopolului. Sfântul Maxim a participat în mod activ la acest sinod pe care îl pregătise deja împreună cu înaintaşul lui Martin, papa Theodor. Tot el a întocmit, se pare, documentaţia cu textele patristice necesare condamnării monotelismului şi a redactat o parte din acte. Această luptă neobosită pentru apărarea Ortodoxiei a dus la judecarea sa în 655 la Constantinopol, urmată de exilarea sa în localitatea Byzia din Tracia. În pofida tuturor încercărilor, bătrânul monah nu şi-a părăsit credinţa. El era stâlpul Ortodoxiei după cum reiese dintr-un mesaj al împăratului Constans al II-lea: „Pentru că întreg Apusul şi toţi cei deturnaţi din Răsărit privesc la tine şi toţi se răzvrătesc din cauza ta neavând să se împace cu noi în credinţă, să te împungă Dumnezeu la inimă să intri în comuniune cu noi pe baza Typos-ului edictat de noi… Căci ştim sigur că dacă tu intri cu noi în comuniune cu sfântul scaun patriarhal de aici, se vor uni cu noi toţi cei care din pricina ta şi a învăţăturii tale s-au rupt de comuniunea cu noi“.

Mihai Eminescu, primul legionar

“BISERICA ORTODOXA ESTE MAICA SPIRITUALA A POPORULUI ROMAN” (M. Eminescu)

Fragmente din scrierile sale

“Biserica Ortodoxa este maica spirituala a poporului roman”

“Biserica ortodoxa a Rasaritului a luat la romani o forma deosebita de aceea a altor Biserici; ea nu e numai o comunitate religioasa, ci totodata nationala.”

„Şi religia umanităţii consistă tocmai în recunoaşterea existenţei unui principiu moral în istorie. Şi n-a reprezentat Mitropolia Sucevei un principiu moral? N-a fost ea aceea care a dat razimul evanghelic populaţiilor aservite din Polonia; n-a fost ea care a apărat intactă creştinătatea faţă de agresiunea mahomedană; n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul au făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redaie în graiul de miere al coborâtorilor al armiilor romane Sfânta Scriptură şi preceptele Blândului Nazarinean? N-a fost ea care s-a ridicat cu putere contra naţionalizării, iudaizării Bisericii creştine prin Luther şi Calvin?
Patriarhii şi mitropoliţii au tăcut faţă de propăşirea repede a reformaţiei şi dezbinării; Mitropolia Moldovei şi Sucevei au ridicat glasul contra lui Luther şi au arătat totodată că reforma era în sine de prisos”

“Cine ne-au dus Jidanii
Nu mai vaza zi cu anii
Ci sa-i scoata ochii corbii
Sa ramâe ‘n drum cu orbii”
….
“Cine tine cu strainii
Mânca-i-ar inima cânii
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.”(Fragmente din Doina)

“S’adună francmasonii, şi fiii periciunii
Işi strânge corifeii* şi secta lui hidoasă,
Acolo* fac contorul* comediei* ş’a minciunii
Calomniei*, vânzării*, făţarnică grimasă (70)
Alăturea cu crucea*, cu moaştele din templu
De uri* şi infamie* sunt stâlpi şi [sunt] exemplu
Biserica-i tr’o parte, negrită şi străveche
Bordel dă conştiinţe* făcură* ei alături
O Crist, cum nu mai vii cu biciul, cu reteveiul* (75)
Hidoasele fiinţe* ca cojile* să-i mături
Să pui să se citească molitve ‘ndelungate
In curte, ‘n tâmple*, trepte* şi treceri*, pe de lături
Să iasă negrul spirit, hidoasa pocitură
Ce ‘n cap* cloceşte acolo sămânţa lui de ură ”

„Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”.

Mult-iubitul şi prea-pătimitul meu neam românesc,

„Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”. „Rasa istorică formatoare a acestei ţări este „acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscut, a determinat soarta acestor ţări, de la [anul] 1200 şi până la [anul] 1700”. „Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini”.

Doina, de Mihai Eminescu

De la Nistru pân-la Tisa
De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.

Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;

Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si strainul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;

Din Satmar pâna ‘n Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul,
Indarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamna,
Nici îi este toamna toamna,
Nici e vara vara lui
Si-i strain în tara lui.

Dela Turnu ‘n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s-aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate.

Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sânul,
Codrul – frate cu Românul -
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca
Sarac în tara saraca!

Cine-au îndragit strainii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.

Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau!

Tu te ‘nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s-aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori
Iti vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara,
Indragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!

Cine ne-au dus Jidanii
Nu mai vaza zi cu anii
Ci sa-i scoata ochii corbii
Sa ramâe ‘n drum cu orbii
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prapadi-l-ar focul jalei
Sa-l arza sa-l dogoreasca
Neamul sa i-l prapadeasca

Cine tine cu strainii
Mânca-i-ar inima cânii
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.

Un scurt exercitiu de gandire – despre aparentele “contradictii” teologice din Biblie si falsitatea din “Sola Scriptura”

Sunt unele pasaje din Biblia care aparent se contrazic, majoritatea nu se contrazic ci sunt interpretate prost, altele insa se contrazic si desi pare ca se contrazic in realitate nu se contrazic, pentru ca “nu sunt” ceea ce se spune ca sunt .

De ex, putem afirma ca omul este actor, sau ca omul este muzician, omul este obiectul prim, iar actorul sau muzicianul accidentul obiectului, daca insa vom incadra omul impreuna cu asa zisul accident, pe care il vom elimina din pozitia de accident, si le vom pune pe acestea intr-o unitate definind obiectul ca un om muzician, sau un om actor, atunci aceste afirmatii se vor contrazice reciproc si vor devini doua obiecte diferite,nu doua accidente ale obiectelor. Daca accidentul omului este intr-un loc iubirea si in alt loc spre ex ura, atunci inseamna ca ambele accidente sau mai bine zis efecte sunt false, sau doar unul este adevarat, iar daca inlocuim si aici accidentul si il punem ca ceva ce tine de obiect indispensabil , de cauza, atunci inseamna ca omul care iubeste este gresit, sau doar omul care este rau este gresit, fie ambele. Daca punem asta in contextul contrazicerilor teologice din biblie ar insemna ca fie este corect doar un pasaj, fie sunt incorecte ambele, in amandoua variantele ar rezulta ca Biblia greseste.

Daca spunem ca omul este om si este si non-om atunci este o contradictie. Cuvantul non-om presupune nefiinta si cuvantul om fiinta, ambele contin insa cate un element comun, anume termenul om, sau temenul fiinta.Pentru a stii ce este omul trebuie sa stii intai ce este fiinta, cum si pentru a stii ce este ne-fiinta trebuie sa stii ce este fiinta, iar pentru a stii ce este non-omul trebuie sa le stii pe toate trei.

In principiu termenul fiinta cuprinde o definitie, cum cuprinde si termenul iubire, insa aceste definitii sunt relative, limitate, bazate doar pe o descriere aproximativa , conturata de cateva actiuni sau elemente din spatiul nostru observabil, si asta foarte perimat.
In mod normal daca spun ca este om atunci nu este non-om, iar daca spun ca este non-om atunci spun automat ca nu este om, ca insa sa spun ca este om cat si non-om trebuie sa spun ca nu este om si nici non-om, ci este un element comun care este atat de complex incat poate cuprinde in interiorul sau si non-omul dar si omul iar prin urmare si componentele specifice lor, adica fiinta si nefiinta.

Deci cand se spune intr-un pasaj al bibliei ca este negru si in altul ca este alb atunci in realitate nu este nici negru si nici alb ci este ceva care transcede negrul sua albul ,negrul si albul fiind doar o apropiere de acel obiect in functie de context.De ex noi spunem cateodata ca Luna este rosiatica desi de obicei ea este galbuie, insa in realitate ea nu este nici rosiatica si nici galbuie ci doar un context o face sa o vedem rosiatica sau galbuie, anume pozitia sa fata de razele soarelui, si desi o vedem usor rosiatica si galbuie totusi nici macar culoarea acestui efect nu este cea reala, deoarece retina noastra nu poate observa toate culorile ci doar o mica parte din acestea, adica doar cele care sunt imprimate in structura ei pentru a fi observate, in nici una din cauze nu vom putea stii care este culoarea reala a lunii pentru ca ce observam noi este limitat.

Deci intr-un pasaj din Biblie ceva este negru pentru ca asa a facut contextul sa para, iar in altul ceva alb tot pentru ca asa a facut contextul, in realitate insa cauza nu este alba nici neagra, ci mai presus de alb si negru si nu poate fi descrisa in totalitate, si tocmai complexitatea ei o face sa varieze in lumea noastra asa de mult si sa fie perceputa fie ca alb sau ca negru in functie de situatie.In astfel de cazuri daca vom spune ca putem cunoaste cauza prin alb sau prin negru ne inselam, pentru ca acestea se exlud reciproc.Insasi prin faptul ca, cauza este descrisa contradictoriu deseori arata ca aceasta ese superioara cuvintelor, prin urmare cuvintele devin limitate si aproape nefolositoare.
Pentru a afla cauza trebuie sa trecem peste bariera cuvintelor si sa observam direct esenta cauzei care transcede posibilitatea de descriere prin cuvinte si chiar de observabilitate prin mintea din stadiul acesta.

Din acestea rezulta ca metoda sola scriptura care studiaza doar cuvintele, care recurge doar la Biblie ca ultima realitate si singura metoda de operarea este foarte limitata, practic este nefolositoare si total eronata.

Daca avem de-a face cu un obiect care transcede ceva, acesta nu este nimic din ce transcede, dar totusi prin faptul de a fi obiect el este ceva, o oarecare unitate. Desi un milliard este diferit de unu el va fi mai apropiat de doi, desi nici macar doi nu-l poate cuprinde, daca un milliard se coboara si se arata in trei, va fi mai apropiat fata de cei care il descriu ca doi,asa cum daca se va cobori si se va arata in patru va fi mai apropiat decat precedenta coborare in trei, desi nu este nici unu , doi, trei sau patru.Daca spre ex patru este o unitate diferita ca si complexitate atunci perceperea patrului tine si de complexitatea primitorului, astfel pentru a-l intelege pe patru trebuie sa ajungi la complexitatea fiintiala a lui patru. Ca sa percepi un inferior nu este greu ,pentru ca este inclus in tine, ca sa percepi ceva ce te depaseste pe tine care esti in postura de inferior, este imposibil, decat daca superiorul nu se coboara la un anumit stadiu asemanator tie, sau daca nu te urci tu ca sa-l vezi la un stadiu superior, in ambele cazuri este doar o apropiere, nu o cuprindere.

O coborare nu poate insemna decat o deformare a esentei obiectului, iar o urcare o cuprindere mai buna, daca eu m-am urcat m-am transfigurat ca si complexitate si am cuprins mai bine, nu voi putea explica ce am inteles daca primitorul nu este la nivelul meu de perceptie, astfel ii voi explica doar deformat si nu la adevarata valoare , plus ca eu insumi, la randul meu am primit deformat, desi la o scara mai apropiata de adevar.

Parintele Arsenie Boca – despre sectarism si ingustimea mintii

E bine să punem la punct acel “spirit sectar”, spirit îngust, spirit habotnic, zelotismul fără socoteală sau mai bine zis prostia, care încununează fruntea multor suficienţi de sine (înguşti la minte).
Nu s-a crezut că se găsesc sectari şi altundeva decât acolo unde de obicei îi ştim. Observând oamenii mai cu atenţie, am aflat că spirite sectare se găsesc oriunde, în toate activităţile omeneşti; se găsesc sectari (cârcotaşi) pe marginea oricărei gândiri omeneşti, nu numai în religie; se găsesc spirite sectare rozând chiar la temeliile ierarhiei. E clar că spiritele sectare, mentalităţile înguste, unilateralităţile de orice fel sunt spirite anarhice, sortite până la fărâmiţarea lor până la absurd. Sectarismul se explică prin sine, dar nu şi-l poate explica cel ce pătimeşte de el. Adică cel căzut în asemenea îngustimi, susţine cu toată tăria că aşa este “Adevărul” cum îl înţelege el, şi nu admite o altă părere.
Dacă prostul s-ar recunoaşte prost, ar înceta de a mai fi ca atare şi s-ar schimba în înţelept.
Orişice spirit îngust, sectar, aduce minţii şi sufletului o nelinişte, o tulburare, o barieră care stinghereşte libertatea sufletului, seninătatea sa superioară, suveranitatea credinţei în conducerea preaînţeleaptă a Providenţei, atât în directivele mari ale lumii, cât şi în amănuntele vieţii noastre. Că ori de câte ori nu ţii pasul cu Providenţa, ba din neştiinţă, ba din fixarea cu încăpăţânare pe câteva idei omeneşti, totdeauna putem fi striviţi, fără a avea vreun merit decât acela de a fi victimă a îngustimii noastre. Cine-i îngust la minte n-are leac nicăieri. Mulţi sunt mai betegi la minte decât de alte boli fizice.

Sunt oameni care reprezintă Providenţa, oameni providenţiali, dar după o oarecare vreme se sectarizează (dau în nebunia sectarilor), se limitează la îngustimi, la câteva principii fixe, şi vor cădea victimele acestor îngustimi. Şi întâi trebuie să se spargă capul prost ca să vină cel cuminte (şi cu minte)
Să luăm un exemplu şi un model de îngustime a oamenilor providenţiali, din anii 1556-1598. În această perioadă, pe tronul Spaniei s-a urcat regele Filip al II-lea, care din fire era un rege ipocrit, bigot şi veşnic posomorât; se spune că n-a râs în viaţa lui niciodată. A zâmbit numai o singură dată când a auzit de măcelul din noaptea Sfântului Bartolomeu. A moştenit cel mai mare imperiu care exista pe atunci: Spania cu America Centrală, America de Sud, Neapolul, Sicilia şi Sardinia, Milanul şi Ţările de Jos; iar după ce a cucerit Portugalia, la anul 1580, se făcu stăpân şi peste imperiul colonial: Brazilia, posesiunile din Africa şi Indiile. Căsătorindu-se cu Maria Tudor, regina Angliei, dispunea acum şi de posesiunile acesteia.