Ernst Jünger și filozofia germană a tehnologiei

 

 

În secolul XX, o mare parte din gândirea germană s-a concentrat pe tehnologie. Literatura germană despre filozofia tehnologiei este bine cunoscută în America, Europa de Vest și Rusia, dar nu la fel de mult în România. Acesta este un scenariu trist, deoarece o mare parte din această scriere este valoroasă din trei motive. Este utilă pentru scopul construirii României într-o putere militară respectată, precum și pentru echilibrarea intereselor agricole cu reindustrializarea. În cele din urmă, este utilă pentru înțelegerea tehnologiei ca o armă puternică, care poate fi folosită fie pentru sau împotriva națiunii.

Ernst Jünger este un interesant punct focal pentru studenții filozofiei tehnologiei din secolul XX. Jünger (1895-1998) a trăit o viață lungă și fascinantă. Unul dintre cei mai distincți tineri ofițeri germani din Primul Război Mondial, el a fost probabil cel mai mare memorialist al întregului război. În anii 1920, el a scris mai multe romane interesante, bazate pe propriile jurnale de război, dintre care cel mai cunoscut este ‘In Storms of Steel’, mai bine cunoscut pentru cititorii englezi drept simplu Storm of Steel. Există două traduceri în limba engleză ale acestui clasic, bazate pe două ediții diferite scrise de către însuși Jünger. Ediția din 1920, tradusă de Basil Creighton, rămâne cea mai bună introducere în Jünger.

Relația lui Jünger cu ideologiile totalitare ale secolului XX este interesantă. Deși nu a avut niciodată o simpatie fată de comunism, în sensul  în care era prietenul său Ernst Niekisch, Jünger a considerat că rearanjarea bolșevică a puterii ține de un accentuat interes filosofic, din punct de vedere nietzschean. În 1986, în interviul The Details of Time, Jünger remarcă despre comuniști: „Ei se numesc marxiști sau improvizați ai lumii, dar sunt într-adevăr pur și simplu purtători de putere – pe care, întâmplător, îi prefer; o chestiune de educație!”

Și mai controversată a fost relația lui Jünger cu Hitler. Jünger a fost impresionat de „Beer Hall Putsch” de la Ludendorff-Hitler din anii 1920 și a sprijinit mișcarea național-socialistă până la sfârșitul acelui deceniu. Dar în anii 1930, când mișcarea lui Hitler a ajuns de fapt la putere, Jünger devenise mult mai critic în acest sens. În ciuda faptului că a fost un critic al regimului, și chiar gasit vinovat ca fiind inspirația intelectuală  pentru încercările de asasinat împotriva lui Hitler duse de către generalii săi, Jünger a fost protejat de un Hitler însuși sentimental. Dictatorul de origine austriacă, de asemenea un veteran din primul război mondial, le-a interzis acolitilor săi, ca să rănească o astfel de comoară națională ca Jünger.

În epoca interbelică, Jünger a scris numeroase articole și mai multe tratate filozofice, precum The Worker și On Pain. În timpul și după cel de-al doilea război mondial, el s-a orientat către scrierea  romanelor alegorice. Cele mai multe dintre acestea sunt de ficțiune științifică sau de fantazie distopică, care se ocupă de utilizarea necorespunzătoare a tehnologiei. Acestea includ The Glass Bees (1957) și Aladdin’s Problem (1983). Cele mai multe dintre romanele lui Jünger sunt remarcate pentru digresiunile lor filozofice, deși romanul său de mister din 1984, ‘A Dangerous Encounter’ prezintă o abilitate simplă de povestire.

Jünger a murit în 1998, la vârsta de 103. Viața sa lungă este surprinzătoare, având în vedere dragostea lui pentru tutun și alcool și experimentarea ocazională a drogurilor. La scurt timp după al doilea război mondial, el a încercat LSD („acid”) cu inventatorul său, Albert Hoffmann.

De-a lungul vieții, asociații lui Jünger au inclus alți autori germani care s-au ocupat de probleme legate de tehnologie, precum Oswald Spengler, Carl Schmitt și Martin Heidegger. De asemenea, s-a împrietenit cu Eliade și Cioran. Jünger ar putea fi un gânditor sălbatic și inconsistent, dar a avut un dar pentru ca această calitate să pară fermecătoare și atractivă, ceea ce de obicei nu se regăsește la intelectuali. Cu toate acestea, a rămas foarte mult un filozof al tehnologiei, de la memoriile sale de război din anii 1920 până la romanele sale din anii 1980.

În scopurile menționate la început – acela de a construi România într-o putere militară, acela de a echilibra agricultura României cu reindustrializarea românească și acela de a recunoaște tehnologia în general ca o armă puternică – Jünger este o excelentă introducere în filosofia germană a tehnologiei din secolul XX . Este inevitabil ca românii să citească literatură străină și acest lucru nu este neapărat un lucru rău. La urma urmei, Eminescu a găsit literatura și filozofia germană din secolul al XIX-lea destul de valoroase. Ceea ce contează este că această influență străină trebuie să fie o literatură bună. Ernst Jünger este cea mai valoroasă literatură pe care Germania de secol XX o are de oferit și o introducere esențială în filozofia tehnologiei.

 

articol scris de: Amory Stern

traducere: Márcio S. Forti

Sobornostul economic sau economia comunitara a Bisericii.

 

“În timp ce lumea occidentală începe să isi dea ultima suflare, înecată în datorii, într-o boala mintală și o rată scăzută a natalității, Ortodocşii conştienţi trebuie să fie pregătiți pentru cataclismul ce urmează să vină, cu o teorie coerentă, sau mai degrabă cu o viziune a libertății comunitare şi a egalității economice… care să înlocuiască “democraţia oligarhică” acaparată de către structurile bancare şi cartelurile capitaliste, cunoscută sub numele generic de “Politică Americană”.

Aspectul principal al lumii Ortodoxe nu trebuie sa fie doar noțiunea de “Guvernare Bisericească”, ea însăși un clişeu, ci modul de vieţuire ortodox care să fie in coleraţie cu această formă de guvernare, aceasta fiind identificată in noţiunea de sobornost(Teologia-politico socială a Bisericii) “. Administrația nu dispune niciodată de autonomie în privința a ceea ce administrează; Este straină de tradiția si viaţa mistică a Bisericii, cat și de miezul ei monastic. Traditia Ortodoxă, etnică si agrară oferă un mijloc prin care societatea poate fi regenerată și restaurată, prin care creştinismul poate reveni la rădăcinile sale Ortodoxe, iar localul să prevaleze asupra internaţionalului.

Dacă administrativul se emancipează deasupra tradiţiei şi a obiceiurilor locale, le va sugruma pe acestea, cerând ca totul sa fie erodat si subordonat tendinţelor ideologice.

Ideea de „ național anarhism“, sau mai bine spus, a Sindicatului Hegelian, este doar o reformulare a ideilor lui Johann Herder și Kostamarov. Ea este legată de noțiunea de sobornost „sau regula Consiliului, definită ca particularitate etno-religioasă; tradiția și modul ei de viață, aflate in relatie cu principiul ei interior , esenţa, mai degrabă decât forma sa externă, „administrația“, domeniul banilor și al puterii. În vechiul Israel, acesta era reprezentat de organizarea tribală a Sihemului, și de existența unor altare descentralizate, care mai târziu au fost eliminate în conformitate cu regula Templului, la rândul său, Templul păgânizandu-se sub Solomon care apostaziase, într-o imagine similară cu papismul și deificarea pe care acesta a acordat-o „birocrație“.

Cu alte cuvinte, atunci când localul a fost răsturnat în favoarea centrului, tradiţia locala a fost pierdută, iar Biserica, poporul lui Israel, a devenit un pion în politica puterii exercitată de către Solomon. De acolo, puterea centrului devine autonomă faţă de tradiție (în cazul Israelului, datorita implicării acestuia in economia păgână, ea însăși un descendent al materialismul Nimrodian, Babilonian, o mentalitate care domină occidentul modern) care işi arogă o viaţă individuală, ca rezultat, fiind vulnerabilă pentru a deveni ea însăşi parte a “lumii”.

Biserica și statul sunt guvernate prin soborul local, în sensul cel mai larg al acelui cuvânt, și anume, modul de viață al unei parohii locale, schit sau fraţie(spirituală sau monahală). Doctrina este “pusă în mişcare” de viața de zi cu zi a credincioșilor, animată de catre familia parohiei locale, și de catre schitul local, fiecare existând într-un domeniu de egalitate. Fără schitul local sau fară sihăstrie, un aspect peren al Ortodoxiei în Europa, parohia sfârșește într-un set de ritualuri mecanice și aparent superficiale, neințelese de credincioșii ei….Viața parohiei, tradiția locală și imperativul etno-comunitar, sunt cele ce se află la radacina unei guvernări Bisericești, fiind fundaţia legilor, a justiției, și a unei viitoare ordini globale.

Este “anarhică” prin faptul că respinge o puternică administrație centrală și definește dreptatea/justiţia ca fiind congruentă cu obiceiurile Creștine locale. Este “reacționara” prin faptul că se bazează pe viaţa tradițională a satului, a schitului și a familiei din cadrul parohiei, unde deciziile politice și economice sunt făcute în comun, o tradiție la fel de veche ca și lupta ei împotriva “civilizației”, imortalizată in persoana lui Janus, cel de-al doilea zeu al “civilizatiei”, descris ca aducând turma ignorantă, într-o civilizatie de “elita”, de înalta tehnologie, ştiinţă socială, de control şi regimentare a tuturor aspectelor vieţii “.

( Fragmente din cartea  “Anarhismul şi comunitatea Ortodoxă: Politica Sobornostului, Ritualul Antic şi distrugerea Rusiei vechi de către statul Petrin ” de Pr Matthew Raphael Johnson)

 

Importanta lui Mihai Viteazul pentru Bram Stoker: O investigatie continua

 

Oare cum viața domnitorului Mihai Viteazul (1558-1601) a  influențat romanul lui Bram Stoker,  Dracula? Acest domn   valah a fost principala sursa istorica de inspiratie pentru romanul Contele Dracula, după cum a arătat Hans Corneel de Roos când era încă în viață. Cercetarea lui De Roos a contrazis afirmația lui Raymond T. McNally și Radu R. Florescu, anume că Stoker și-a bazat personajul pe personalitatea lui Vlad Țepes ¹ .  

Anii 1590 din Europa de Est au fost descriși ca fiind “momentul” în care loviturile de sabie feroce ale cruciațului Mihai au lovit împotriva turcilor de-a lungul Dunării”². Mihai Viteazul, mai târziu simtindu-se tradat de aliații săi maghiari, prinții Bathory ai Transilvaniei, si-a indreptat  atenția  inspre nord, și in mod controversat, a cucerit acel principat, cu ajutorul secuiilor.  Mihai a fost asasinat în 1601.  Ce a atras atentia asupra acestui om si a epocii sale, care a inspirit conceptia lui Bram Stoker despre  cea mai mare amenințare  amenintare a modului de viata victorian?

Interesant este că McNally și Florescu insusi, într-un loc, în cartea “”Dracula, Prince of Many Faces: His Life and His Times ” noteaza ca un anumit caracter mentionat de conte este insipirat de catre Mihai Viteazul. Ceea ce nu menționează este un detaliu important, fiind nevoie doar de o simpla citire atenta a cartii lui Stoker. Anume, cine vorbea la a treia persoană despre el însuși, în viață.

În amintirea contelui, în capitolul cel de-al treilea din  Dracula a lui Bram Stoker, rabufnirea nostalgica pe care Jonathan Harker o numește “povestea rasei sale”, Dracula descrie un strămoș al lui, pe care Stoker l-a inspirit cu adevărat de la Vlad Țepeș. Stoker, după cum a arătat De Roos, l-a confundat pe Vlad Țepeș sau Vlad Draculea, cu tatăl său, Vlad Dracul. În comiterea acestei greșeli, Stoker pare să-și fi consultat sursa, cartea lui William Wilkinson din 1820 “Insemnari asupra Principatelor Țării Românești și ale Moldovei, cu observații politice despre  acestea. Stoker, din nou, ca si sursa sa, știa mai multe despre Mihai Viteazul decât despre Vlad Țepeș.³

Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă. La urma urmei, Vlad Țepeș a fost o figură istorică târzie-medievală, pre-Columb, în timp ce Mihai Viteazul a fost o figură din istoria numita de anglofoni a epocii Elizabetiene. Mihai Viteazul, o rudă a lui Vlad Țepeș și un strateg militar mai de succes, a fost mai des  mentionat in limba engleză decât predecesorul său până în secolul al XX-lea. Există motive să bănuim  că despre domnitorul Mihai s-a scris  in perioadele contemporane din Marea Britanie

În scrierea: “Writing the Ottomans: Turkish History in Early Modern England” , Anders Ingram scrie: “Anii războiului otomano-habsburgic” “Razboiul cel lung” 1593-1606 au adus un surplus fără precedent de publicari în limba engleză despre turci. O parte substanțială a acestui material fie descrie în mod direct, fie se referă în mod explicit la evenimentele acestui conflict. “În acest timp – care a fost și epoca în care piesele lui Christopher Marlowe, care manifestă un interes deosebit pentru războaiele otomane, au dominat literatura engleza – “piața contemporană a știrilor din Anglia a fost dominată de știri străine sau rapoarte despre implicarea englezilor pe continent, mai degrabă decât despre treburile interne”.⁴

Mihai Viteazul a fost o figură centrală a Războiului cel lung. Deși nu a fost menționat în studiul lui Ingram, ar fi o sarcină interesantă să se stabilească dacă și în ce măsură domnul muntean a fost menționat în oricare dintre “cele cincizeci și patru de articole pe tema turcilor înregistrate în anii 1591-1610”  dintre care “douăzeci și doua se referă fie direct la războiul cel lung, fie la statul Ungar, fie la conflictul otomano-habsburgic, în timp ce alții vorbesc despre alte evenimente contemporane”.⁵ Având în vedere rolul remarcabil al domnitorului Mihai în războiul cel lung, ar fi mai surprinzător să venim cu mana goala din cadrul acestui demers, decât să primim vreun raspuns la această întrebare. În timpul războiului cel lung, până la asasinarea sa din 1601, el a fost atât un comandant militar complet, cât și un lider politic controversat. Ce efect a avut acest lucru asupra dimensiunilor politice ale cărții lui Stoker?

Și dimensiuni politice sunt cat cuprinde. Contele Dracula al lui Bram Stoker, în romanul original, nu este o figură foarte atractivă din punct de vedere fizic. Obiceiurile sale vampirice sunt descrise ca respingatoare. Erotizarea caracterului, care a aparut cu adaptarea ulterioară a cărții, este absentă in romanul din 1897. Cu toate acestea, există un anumit romantism atașat caracterului – deși mai degrabă militar și nu erotic. “Sângele este un lucru prea prețios în aceste zile de pace dezonoranta”, contele se lamentează. A fost un sentiment care aparuse în Europa la începutul secolului al XIX-lea și al XX-lea, în deceniile care au condus la primul război mondial.

De ce l-a ales Stoker pe Mihai Viteazul ca bază a unui personaj reprezentând pericolul adus de militarismul aristocratic din Europa Centrală și de Est  asupra valorilor victoriene? Și de ce Stoker a romantizat și a demonizat acest pericol perceput? După ce am stabilit că Vlad Țepeș este mai mult sau mai puțin o “diversiune”, cercetătorii lui Dracula ar trebui să se îndrepte acum spre alter ego-ul sau indentificat corect istoric, pentru a căuta răspunsuri – și, probabil si mai multe întrebări.

 

 

[1] De Roos, Hans Corneel, “Count Dracula’s Address and Lifetime Identity,” collected in Crișan, Marius-Mircea (ed.) Dracula: An International Perspective, pp. 95-118

[2] Iorga, Nicolae, Byzantium After Byzantium, tr. Treptow, Laura, p. 149

[3] De Roos, Hans Corneel, “Bram Stoker’s Vampire Trap—Vlad the Impaler and his Nameless Double,” Linköping Electronic Articles in Computer and Information Science 14 (2012), no. 2.

[4] Ingram, Writing the Ottomans, p. 37

[5] Ibid, p. 37

 

Articol scris de: Amory Stern

Traducere: Adrian Ionescu

Moartea unei Stele: Eminescu și re-masculinizarea devenirii în “La Steaua”

 

Moartea unei Stele: Eminescu și re-masculinizarea devenirii în “La Steaua”

În cadrul ciclului Heraclitian, focul, deși fundațional pentru om, înseamnă moartea cerului. Este astfel a doua fază a ciclului. Pământul este moartea focului, iar apa reprezintă moartea pământului.Despre moartea apei, cineva poate deduce din citirea fragmentelor lui Heraclit laolaltă, în întregime, că aceasta apare într-un nou ciclu care urmează același tipar.

Încă din perioada lui Goethe, cu influențele sale cabalistice care provin  din timpul Renașterii italiene, filosofia occidentală, literatura și știința, au confundat primatul heraclitean al devenirii – mai degrabă decât a fi în sens platonic, cu un fel de viziune htonică asupra lumii. De obicei, conceptul de a deveni și a devenit este prezentat ca fiind organic. În secolul XX, Spengler a sintetizat această orientare goetheană, în timp ce Julius Evola a atacat-o, dar nici unul dintre ei nu a contestat in sine această ipoteză.

Heraclit a fost de fapt cel mai radical “celest” dintre toți clasicii. Conceptul său de foc- prezentat ca-Logos, se referă la focul astral și nu, așa cum s-a presupus mereu, la focul legat de pământ. Evident, scopul său era de a restabili închinarea primordială indo-europeană,  pe care o credea  pierdută în literatura și filosofia greacă.

“La Steaua” este una dintre poeziile cele mai concise și originale ale lui Eminescu. Ea reorientează întreaga viziune heraclitiana a romanticismului european înapoi la o viziune a vieții mai degrabă cerească, decât htonică . Ideea de a deveni este re-masculinizată – adică, reorientată spre ceruri.

Mai degrabă decât clișeul feminin, simbolul organic al celor mai multe poezii romantice, viața este prezentată în “La Steaua” ca moartea focului ceresc. Intenția inițială a lui Heraclit este restabilită. O realizare destul de impresionantă pentru o poezie de doar câteva strofe scurte.

 

 

LA STEAUA   La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă, Ca mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă.   Poate de mult s-a stins în drum În departări albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie; Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, și nu e.Tot astfel când al nostru dor Pieri în noapte-adâncă, Lumina stinsului amor Ne urmărește încă.   (Mihai Eminescu: 1886, 1 decembrie)

 

Articol scris de Amory Stern

Traducere: Adrian Ionescu

Perioadele Tehnicii

“Azi o vedem, şi nu e  ” – Mihai Eminescu, “La Steaua”

 

Știința începe cu două lucruri: revoluţiile arhitecturale și revoluțiile spaţiale. Arhitectura, ca știinţa, a descoperit trei dimensiuni. Omul este, în mare parte, un animal arhitectural. Descoperirile arhitecturale pot preceda sau reflecta descoperirile spațiale, cuceriririle dimensiunilor.

                                                    

                                                               Perioada Râului.

Perioada Râului a înflorit în Egiptul antic și în civilizațiile antice din Cornul Abundentei. Aceste civilizații au construit megaliti și piramide. Majoritatea civilizațiilor existente au atins cel puțin acest nivel pe cont propriu in timpul lor, deși sub forme diferite . Acest stil unidimensional a atins cel mai mare potențial în Egiptul antic.

Popoarele pirate numite “popoarele mării” de către egipteni, probabil au reprezentat un prototip  al unui element  de atunci, vechi, al unui element intruziv, dar fundational, care s-a răspândit din jurul Dunării, de unde provenea metalurgia, jos în toată Marea Mediterană  în timpul diluviului  Marii Neagre din 5900 î.Hr.  Uneltele din metal ale perioadelor  dunărene, ar fi contribuit in timpul diluviului la producerea unor bărci  într-un ritm mult mai rapid decât a fost vreodată, deci nu este greu de înţeles cum cultura metalurgică nu numai că a supraviețuit, dar și s-a extins foarte mult după inundaţii

Prin urmare, nu ar fi greșit daca am clasifica Perioada Râului ca începând de la 5900 î.Hr. Această perioada a căzut în declin odată cu declinul Egiptului antic. Călăreții indo-europeni din nordul Mării Negre în final au distrus  această perioadă  determinând apariţia  Perioadei Clasice.

                            

                                   Perioada Clasică  (Perioada Proto-Pontică)

Perioada Clasică începe cel puțin încă din jurul anului 1500 î.Hr. deși  Indo-europenii  cuceriseră deja Tracia la aproximativ 3000 de ani  î. Hr. Chiar și în Perioada Râului, descrisă in anumite locuri din Vechiul Testament, indo-europenii erau deja cunoscuți. Aceasta s-a intamplat  în timpul primului mileniu, când Tracia a fost deja cucerită de catre carele de război ale  indo-europenilor veniţi din stepa pontică. Figura proeminentă   indo-europeană a personajului Biblic Iafet  este  originara din Perioada Râului.

Stilul clasic, în acest context, s-a manifestat în principal în: Grecia, Persia și Roma timpurie. Ideea de cucerire a mării, adică a aproprierii(familiarizării) unei  mări închise, se afla deja într-o stare de pre apariţie în timpul Greciei antice, Persiei Ahemenide și mai târziu în timpul Războaielor Punice (Roma timpurie). În consecință, prima dimensiune a arhitecturii a fost cunoscută până  la punctul de a fi   “contestată”.

 

                                                          Perioada Pontică

Perioada Pontică începe în primul secol, în timpul nașterii Lui Hristos și a domniei lui Augustus. Stilul Pontic este cu adevărat roman. Este centrat în jurul cuceririlor romane din est, de la Dacia până la Galileea și Iudeea, dar mai ales de-a lungul Mării Negre. Arhitectura bidimensională si ştiinta apar pentru prima dată. Această epocă a durat aproximativ un mileniu, după care a intrat in declin datorită căderii demografice, politice și culturale a elementului roman din  Bizanț.Perioada Pontică include și lumea timpurie a Islamului ca o civilizaţie contributoare într-o oarecare masură, deși nu ca fondatoare.

 

                                    Perioada Gotică (Perioada Proto-Oceanică)

Perioada Gotică, sau Perioada  Proto-Oceanică, a început  undeva în jurul secolului al unsprezecelea. În Europa, acesta a fost secolul   descoperirii sumare de catre  nordici a emisferei occidentale, realizată pe mare, și al marii schisme, pe uscat. Arhitectura gotică, ca un stil distinct orientat spre cer, a deschis cea de-a treia dimensiune a arhitecturii, iar ideea  marilor apropieri oceanice a fost deja visată.

 

                                                          Perioada Oceanică

Perioada Oceanică a început cu Columb și cu Primul Ordin Spațial Global, centrat în jurul Europei Occidentale, o ordine spațială care a murit în secolul al XX-lea. Inițial, hărțile primare ale Lumii Noi apar deja din secolul al XVI-lea. Cea de-a treia dimensiune a științei este introdusă de matematicienii europeni în aceeași perioadă. Odata cu războaiele mondiale, această ordine spațială centrată pe Europa se prăbușește, și puterea maritimă este înlocuită de puterea aeriană.

 

 Viitorul

Cum va fi  numită perioada urmatoare, încă nu ne este cunoscut. Principala întrebare este ce poate produce perioada noastra din punct de vedere architectural, şi prin urmare, ce fel de cultura ştiinţifică  nouă poate apărea în viitor. Avem trei dimensiuni, nu patru.

 

Articol scris de Amory Stern

Traducere:Adrian Ionescu

Stilul lui Eminescu şi istoria limbii române.

Una dintre cele mai stupide și mai întâlnite critici legate de stilul folosit de către Eminescu, este afirmatia că stilul său metric aparține epocii de aur a romantismului german fiind demodat în Franța în timpul in care acesta scria. Acest lucru fiind chiar în concordanță cu disprețul său față de francofili, respectiv cu germanofilia sa. Motivul pentru această afinitate a sa faţa de germani este însă argumentat istoric.

 

De secole românii foloseau o versiune destul de latinizată a vechii slavone Bisericeşti. Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea, un expert în limba română medievală și  relația acesteia cu limbile latine estice, a arătat că inițial  lucrurile nu au stat aşa. Mama limbii românesti o reprezintă colonizarea romană din Europa de Est.

Dar  în măsura în care re-latinizarea limbii Române  ar avea o mamă vitregă, aceasta ar fi Austria, nu Franța. Pentru a scăpa de influenţele slave, Școala Ardeleana din Transilvania secolulului al XVIII-lea, folosea la bază  limba germană, nu franceză. Ca cineva ce era bine educat  cu privire la originile popoarelor și limbilor indo-europene, cel puţin atât cît era cu putinţă în secolul al XIX-lea,  Eminescu a considerat cu siguranță că aceasta era o decizie înțeleaptă. Astfel, forma sa ritmică provenea  mai mult din  limba germană decât din franceză  din cauza unui adevar istorico-lingvistic, și nu numai pentru că simțea că francofilii liberali i-au ruinat ţara.

–  Articol scris de Amory Stern.

În căutarea lui Vladimir Purishkevich Partea 1: Sutele Negre (Ante-Primul Război Mondial)

 

Pentru a înțelege omul, trebuie să ne întoarcem mai întâi la orașul cunoscut atunci sub numele său rusesc, Kishinev, acum cunoscut sub numele de Chișinău, Moldova. O provincie a Imperiului Rus în care “palma de așezare” post-Cateriniană fusese extinsă în secolul al XIX-lea, regiunea Basarabiei fiind renumită pentru tensiunile sale etnice. Evreii înființase sindicate infame ale crimei cunoscute sub numele de Cahal, care nu erau îndrăgite nici de români dar nici de micii ruşi, după cum erau cunoscuţi ucrainienii din est.

“Purishkevich”( Purișkevici) notează într- un eseu biografic de-al său că: “a fost nepotul unui preot dintr-un cimitir moldovenesc, ce și-a croit drumul în cadrul scării ierarhice din sfera Bisericii, devenind un membru al consistoriei Chișinăului și un nobil ereditar. Fiul preotului Mitrofan, a devenit membru provincial al Zemstvo-ului Basarabean, şi s-a căsătorit cu o bogată aristocrată poloneză, asigurând pentru familia Purishkevich o mare moștenire latifundiară. Cu o descendeţă polonez-moldoveanască, Vladimir Purishkevici ducea de fapt lipsa unui sânge rusesc nativ “.1

Aceasta a însemnat cu siguranță descendenţa dintr-unul din cazacii polonezi recrutaţi în sec 17, ce au participat în Moldova la (în istoriografia poloneză) confruntările denumite în mod obișnuit, războaiele Magnaţilor Moldoveni; Basarabia se învecinează cu Ucraina și nu împarte o Biserică sau o frontieră comună cu Polonia. Mulți moldoveni aveau descendenţa de la “micii ruși”, proveniţi din Războaiele Magnaţilor Moldoveni, identificați în mod tradițional în Moldova ca “polonezi” datorită înregistrării lor în armata Commonwealtului polono-lituanian. Prin urmare, Purishkevich probabil şi-a asumat personal argumentul Rus Ortodox în ceea ce priveşte problema Ucraineană.

În timpul carierei sale înainte de primul război mondial, Purishkevich a fost, de asemenea, un asociat apropiat lui lui Pavel Krushevan(Pavel Crușeveanu). Acesta din urmă a fost un confrate moldovean rusificat, din Chișinău, și un jurnalist care a publicat pentru prima dată Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Spre deosebire de Purishkevich, al cărui antisemitism nu era violent, Krushevan a fost învinuit pentru instigarea unui pogrom in anul 1903. Krușhevan nu avea, de asemenea, educația lui Purishkevich. În ciuda diferențelor, acești doi bărbați erau aliați politici apropiați, cu multe în comun.

Atât Purishkevich cât și Krushevan (Români) proveneau din familii bogate latifundiare, însă insecuritatea lor cauzată de catre lipsa sângelui Slavic, i-a determinat să respingă clasismul contemporan în favoarea unei varietăţi populiste a naționalismului rus. Acești proprietari de pământ care “aparțineau familiilor nobile moldovenești din Basarabia”, notează un istoric, “nu numai că au îmbrățișat valorile și tradițiile omologilor lor ruși, dar și-au exagerat acreditările ca” adevărați ruși “. În timp ce vechea nobilime s-a mulțumit, în general, să-și apere interesele sociale și economice, acești membri ai graniței păreau impulsionați să dovedească ca sunt super-patrioți “.2

În 1900, Purishkevich a plecat la Sankt Petersburg întalnindu-se cu medicul pediatru Dr. Alexander Dubrovin. Acești doi oameni, precum Dostoievski, au susținut că monarhismul rus era prea reacționar, cel puțin în ceea ce priveşte termenii socio-economici. De asemenea, ei au împărtășit anti-semitismul, deși cel al Dr. Dubrovin a fost mai extrem.

Rolul lui Purishkevich în organizarea mișcării originale a Sutelor Negre (Uniunea Poporului Rus) este contestată. Evident, el a fost un om mai viclean și mai carismatic decât Dubrovin, și a servit ca propagandist al acestuia. Această mișcare a fost aparent formată pentru a zdrobi revoluțiile din 1905-1907, dar în realitate ea a fost folosită pentru a distruge reformele liberale ale contelui Serghei Witte și pe Cadeti. În timpul mişcării originale, Purishkevich a publicat editoriale amenințătoare lăsând violența în seama lui Dubrovin.

În Decembrie 1907, Purishkevich fiind “obosit de stilul de conducere autocratic al lui Dubrovin a părăsit organizaţia. La 11 martie 1908 a înființat un grup rival de dreapta, Uniunea Națională Rusă a Arhanghelului Mihail (Russkii narodnyi soiuz imeni Mikhaila Arkhangela). Programul organizației a subscris la aceeaşi poziție cu a “ Uniunii Poporului Rus” cu privire la toate chestiunile politice și sociale, cu excepția recunoașterii explicite a puterii Dumei de a a avea drept de veto asupra propunerilor legislative ale țarului. Cu toate acestea, manifestând un fel de disonanță cognitivă tipică pentru cei de dreapta care au acceptat Duma reformată, programul Uniunii Naţionale Ruseşti a continuat să descrie autocrația ca fiind “nelimitată”. Din necesitate ideologică, cei de dreapța au insistat să mențină ficțiunea că noua ordine nu era “constituțională” și nu limita puterea absolută a țarului. “3

După toate mărturiile, Purishkevich a fost un orator captivant și un perturbator periculos al Dumei. Teoria sa de a se alătura unui sistem parlamentar doar pentru a-l submina a fost inedită la acea vreme, fiind ulterior articulată de catre Joseph Goebbels. De asemenea, el nu a fost de acord cu opoziția principială a lui Dubrovin de a se alătura Dumei, această încăpățânare făcând mult mai grea recrutarea de muncitori, prin militarea în favoarea unei zile mai scurte de muncă.

În acest timp, Purishkevich pare să fi uzurpat majoritatea mișcării Sutelor Negre de la Dubrovin, atrăgând şi o parte din clasa muncitoare. Cum a făcut asta? Acest lucru este cumva un mister. Potrivit unei singure surse, Puristkevich “a fost menţionat de către biograful său sovietic ca un” fascist “, care a stabilit un stil autentic pentru o mişcare care va înflori în Europa un deceniu mai tîrziu.”4 Această sursă adaugă că a organizat “cămășile galbene” pentru a lupta împotriva influenței Galicio-ucrainizării în Odesa, fiind consistent cu cariera sa.5 Dubrovin avea sediul bine stabilit in Rusia, în timp ce Purishkevich se afla în miezul partii de sud-vest a Imperiului Rus, unde se găsea o regiune dispretuită.Mărturiile despre recrutarea clasei muncitoarea, majoritatea ucrainieni, cel mai probabil justifică de unde provineau aşa zisele sume de bani pe care Purishkevich le-ar fi luat ca mită.

Purishkevich a fost el însuşi un critic al capitalismului, în ciuda originilor sale bogate, argumentând pentru o autocrație care sa fie mai prietenoasă cu lucrătorii. El a învinuit capitalismul modern pentru răspândirea ideilor subversive. Următoarea descriere este de altfel mai mult sau mai puțin exactă:

“Frica lui Purshkevic de revoluție a fost, de asemenea, în centrul antisemitismului său. El a eschivat demagogia unor rasialişti de dreapta, precum Markov, care i-a denunțat pe evrei ca o “rasă criminală”, de asemenea îmbrățișând foarte rar temele religioase, Creştine, în cadrul argumentelor sale antisemite. Ca un nobil și ca insusi un mare proprietar de terenuri , s-a îndepărtat, inclusiv de atacurile populare lansate asupra evreilor, ce îi catalogau ca fiind bogaţi si capitaliști lacomi , iar spre deosebire de Dubrovin, el nu a cerut expulzarea evreilor din Rusia, sau lichidarea lor. Mai degrabă ostilitatea lui Purishkevich față de evrei a provenit din convingerea că evreii, ca popor, au constituit avangarda mișcării revoluționare. Pentru el, fără nici o loialitate față de statul rus sau față de țar, evreii se aflau în fruntea fiecărui partid, mişcare sau grup, care credea că doreşte să submineze regimul: Cadeţii, socialiștii, intelighenția, presa și consiliile profesorilor universitari fiind cu toții sub controlul presupus al evreilor revoluționari. Pentru Purishkevich, revoluția și evreii erau strâns legațe între ele: pentru a lupta contra uneie, era nevoie de o luptă împotriva celeilalte “.6

Această sursă îl descrie ca fiind condus de o teamă reacționară de schimbare socială. Cu toate acestea, o privire mai atentă asupra relației lui Purishkevich cu stânga, relevă o imagine mai complexă. În propria analiză a lui Purishkevich:

“Principala diferenţă dintre liberali și radicali a fost că liberalii și-au urmărit obiectivele mai inteligent. Ei erau mai precauţi, inteligenți și educați politic. V.M. Purishkevich. a observat ca aceştia pot submina sistemul politic prin cai legale, fara ca nimeni sa realizeze ce s-a intamplat. Înainte de alegerile pentru a doua Dumă, Purishkevich a declarat în mod extravagant că în acele localități în care nu existau candidaţi de dreapta, ar fi mai bine ca alegătorii să stampileze buletinele de vot ale candidațiilor de stânga decât pe cele ale liberalilor “.7

“Extravagant” sau nu, acest sentiment a fost sincer, aşa cum ar fi fost încă exprimat de Purișkevici peste un deceniu mai târziu, după ce bolșevicii au preluat puterea asupra Rusiei. Combaterea celulelor revoluționare de stânga a fost profesia lui Purishkevich; lupta impotriva liberalilor a fost pasiunea lui. Pentru mișcarea originală Sutele Negre, zdrobirea precedentilor a fost partea ușoară, realizată în tandem cu alte mișcări de dreapta mai moderate.Adevarata lor realizarea lor a fost aceea de a opri Cadetii și de a distruge cariera contelui Witte ca ministru de finanțe al Rusiei. În măsura în care Purishkevich și camarazii lui poartă o anumită responsabilitate indirectă pentru condamnata autocratie, murind violent, fiind ucisi de către extrema stângă, mai degrabă decât să treacă ușor într-o uitare liberalizată, această realizare este în perfectă concordanță cu principiile lui. Nu ar fi acceptat in nici un alt chip.

(Va urma…..)

 

[1]  [Langer, Jack, “Fighting the Future: The Doomed Anti-Revolutionary Crusade of Vladimir Purishkevich” Revolutionary Russia Vol.19, 2006, Issue 1]

[2]  [Rawson, Don C., Russian Rightists and the Revolution of 1905, pp.62-63]

[3] Langer, Fighting the Future

[4] [Korey, William, Russian Antisemitism, Pamyat, and the Demonology of Zionism, p.2]

[5] [Ibid]

[6] Langer, Fighting the Future

[7] Rawson, Russian Rightists [p.68]

 

Text scris de Amory Stern

Traducere:Adrian Ionescu

Însemnări despre asprimea romană

La origini, latina clasică a început probabil ca o limbă militară înainte de a deveni mai tarziu una literară. Rădăcina cuvântului latin “clasă” este legată de cuvântul “grad”, în sensul militar, și nu de înțelesul său economic victorian și marxist. Idealul roman, mitul care a ghidat orientarea romanilor, și-a avut originea în clasa bazată pe grad și nu pe avere.

Republica Romană a fost inițial, cel puțin în teorie, fondată ca o republică militaristă și nu una plutocratică. Poate că aceasta nu s-ar fi dovedit a fi un mit posibil din punct de vedere practic, dar a fost în schimb într-adevăr unul foarte productiv. Ideea unui stat-cazarmă i-a supraviețuit ideei unei republici; forțați la destinata răscruce să aleagă între cele două variante, Sulla și Cezar aleg valorile marțiale în dauna platitudinii republicane. Dacă nu ar fi făcut-o, Roma ar fi fost fie depășită, fie umilită, fie ambele cu cel puțin două sute de ani mai devreme decât a putut rezista.

---

“Clasa marilor finanțatori și speculanți, equites (un termen care începând cu Mommsen a fost tradus în mod eronat drept “cavaleri”), a avut întotdeauna o înțelegere foarte bună cu populația și organizațiile sale, cluburile votanților (sodalicia) și bandele armate precum cele ale lui Milo și Clodius. Ei furnizau banii pentru alegeri, revolte și mite, iar C. Gracchus, în schimb, le-a predat provinciile pentru a fi exploate nelimitat sub protecția statului. În acele locuri ei au adus o sărăcie incredibilă prin jafuri, cămătărie și prin vânzarea unor orașe întregi în sclavie. Și dacă aceasta nu era de ajuns, au pus stăpânire și asupra instanțelor, unde și-au judecat propriile infracțiuni și s-au achitat unii pe alții. În ceea ce îi privea, ei i-au promis dictatorului totul, doar pentru a-l abandona împreună cu reformele sale bine intenționate imediat ce și-au asigurat beneficiile. Această alianță între bursă și sindicate există și acum ca și atunci. Face parte din evoluția naturală a unor astfel de perioade ce decurge din ura comună îndreptată împotriva autorității statului și a liderilor economiei productive, cele două obstacole în calea principiului anarhic al câștigului fără efort. Marius – un naiv din punct de vedere politic, precum mulți alți lideri populari – și susținătorii săi, Saturninus și Cinna, nu gândeau diferit față de Gracchus; și, prin urmare, Sulla, dictatorul laturii naționaliste, după ce a luat cu asalt Roma, a organizat un măcel teribil împotriva clasei financiare, care nu și-a mai revenit niciodată. Dupa domnia lui Cezar, ei au dispărut complet din istorie ca factor politic.” – Oswald Spengler, The Hour of Decision.

---

Strivind clasa equites, Sulla a salvat lucrarea Scipioților și a oprit Roma să devină o a doua Cartagina. Masacrarea acestor proto-Shylock pretinzând a fi cavaleri a asigurat ca iarna Clasică să fie iarna eroică a lui Cezar și nu o iarnă sterilă a comercianților. Cezarismul nu este condiționat, precum sezonul de iarnă asociat cu acesta; el este construit împotriva iernii zdrobitoare și construcția sa înseamnă distrugerea equitismului economic.

---

Clasicii nu pot avea Grecia fără Roma, asa cum nici Creștinismul nu poate avea Vechiul Testament fără Noul Testament. În secolul al XVIII-lea, francmasonii din Occident și fanarioții din Răsăritul Creștin Ortodox au pornit un război ocult împotriva moștenirii romane. Atât francmasonii cât și Fanarul s-au caracterizat încă de la început, pe lângă filo-iudaism, prin promovarea intereselor imperiilor de tip cartaginez (Imperiul Britanic și cel Otoman) si nu de tip roman. Acest Iudaism al Clasicilor a tratat moștenirea romană ca fiind sterilă și nedemnă de atenție.

---

Comparându-l cu vechiul cult european al zeiței fertilității Demeter, cultul roman al mult mai “castei” zeițe a focului Vesta a fost fără îndoială o evoluție înspre acceptarea de către Europa a Maicii Domnului, chiar dacă la momentul acestei acceptări timpul zeiței Vesta era deja trecut. Roma a reprezentat o evoluție spirituală a Greciei și nu un declin.

---

Chiar și în timpul Evului Mediu, Constantinopolul încă avea o considerabilă populație vorbitoare de limbă latină. Declinul demografic și căderea acesteia din urmă trebuie să fi fost un motiv pentru căderea Bizanțului în fața agresiunilor occidentale și turco-islamice, care l-au încercuit din direcții opuse. Memoria adevăraților Romani Răsăriteni a fost îngropată în mod deliberat de către turci și Fanar, iar instituțiile vest europene nu au fost nici ele prea dornice în a-i aminti pe aceștia. Soarta populației vorbitoare de limbă latină a Constantinopolului reprezintă o poveste demografică cu rol de avertisment. Este exemplul moștenirii culturale a unei populații pe moarte, moștenire ce nu a fost continuată, ci dimpotrivă, a fost în mod malițios ștearsă din istorie.[1]

---

“Inamicul este hostis, nu inimicus în sens mai larg; πολεμιος și nu εχθρός […]. Deoarece limba germană ca și alte limbi nu face distincția dintre dușmanii privați și cei politici, este posibilă apariția multor concepții greșite sau false. Deseori citatul verset <<Iubiți pe vrăjmașii voștri>> (Mat. 05:44; Luca 06:27) se citește ca diligite inimicos vestros, ἀγαπᾶτε τοὺς ἐχθροὺς ὑμῶν, și nu diligite hostes vestros. Nu există nicio mențiune în legătură cu inamicul politic. Niciodată în lupta de o mie de ani dintre creștini și musulmani nu le-a trecut prin cap creștinilor să se predea, în loc să apere Europa, din dragoste față de Saracini sau Turci. Inamicul, în sensul politic, nu trebuie să fie urât în mod personal și doar în sfera privată are sens să ne iubim dușmanii […]. Cu siguranță nu înseamnă că ar trebui să ne iubim și să ne sprijinim dușmanii propriului popor.”- Carl Schmitt, The Concept of the Political

---

Una din diferențele dintre limba română și limbile occidentale este că limba română încă păstrează distincția Clasică între diferitele tipuri de inamici. Observația lui Carl Schmitt că limbile occidentale parodiază porunca Scripturii de a ne iubi vrajmașii nu se aplică în cazul limbii române, deoarece traducerea în română nu Îl citează pe Hristos spunând că trebuie să ne iubim “dușmanii” noștri. În acest sens, română este singura limba romanică.

---

Fabricarea armelor este singura formă de artă care nu este încă moartă. Aceasta este mai mult decât o simplă afacere, este expresia primordială a tăriei romane în epoca modernă.

Înarmarea reprezintă un destin național. Unde s-a aflat odată o casa de toleranță în Chișinău, trebuie să stea o fabrică de armament. În locul unei bănci ca un țânțar din Bucuresti, sau a unei societăți “deschise” sorosiste din Iași, este nevoie de o altă fabrică de arme și tot asa. Națiunea româneasca poate ca nu va mai da niciodată un Eminescu, dar are de dat un Kalashnikov.

Arma de mâine aparține celui care va avea curajul să curețe Roma de equites.

 

[1]  Acest paragraf a fost bine primit de către pr Aldea, a cărui activitate deosebită ca istoric a reprezentat însăși inspirația pentru acesta.

 

Text scris de Amory Stern

Traducere:Adrian Ionescu

 

 

 

Motivele rationale pentru care “romanii” au devenit atei.

Afara ploua

Bunicii lor au venit de dupa Nistru.

Bunicii lor au venit de la Roman…. 🙂

Au vazut la tv ca “popii” au bani

Popa avea masina mai tare ca a lor.

Biserica are bani

Sunt mai multe Biserici decat spitale si scoli

Biblia nu a picat din cer.

Au confundat pe Dante cu crestinismul.

Au vazut pe Discovery ca omul se trage din maimuta.

Au citit in Cancan ca omul se trage din maimuta

Au vazut la Toma Patrascu si Emil Moise ca omul se trage din maimuta.

Au citit la Remus Cernea ca se trage din delfin.

L-au vazut pe Remus Cernea.

Pamantul e rotund.

Nu mai suntem in evul mediu.

Suntem stat secular.

Suntem stat democrat

Suntem stat comunist.

Biserica Ortodoxa a facut inchizitia si i-a ucis pe ai mai mari stiintosi din evul mediu

Biserica Ortodoxa i-a ucis pe Galileo si Giordano Bruno

Biserica Ortodoxa i-a ucis pe Edison si Aristotel.

Au citit in Adevarul ca Biserica a zis “crede si nu cerceta”

Au crezut ca numele ziarului e pe bune.

Au citit in Gandul si Libertatea ca acum oamenii gandesc rational.

Nu au citit nimic.

Suntem in secolul 21

Sunt iluminati permanent de sinergia faptelor inaintasilor si razele intelighentiei ce elucideaza meandrele concretului,care izvoresc direct din chelia lui Lenin, in chelia lui Nea Nelu, reflectand din aceasta, lumina ratiunii, direct in bostanele atee.

Apologia trairii

Cel mai stupid lucru in diferentierea fata de ateism, este a te axa pe faptul ca ai ajuns la concluzia unui Dumnezeu ca forta creatoare si sustinatoare,ca sursa a existentei,(folosind adesea rationamentele logice ), ci nu la concluzia unui Dumnezeu persoana, ca fiinta relationara, ca existenta in creatie.

Cred ca descoperirea naturala a lui Dumnezeu consta in constiinta personala, in momentul cand am realizat ce valoare deosebita are aproapele meu si am ajuns sa-l iubesc.Constiinta ratiunii guvernarii cosmice din exterior in nici un caz nu poate fi superioara constiintei ratiunii existentei in sine si a valorii personale. Taina intruparii este strans legata de taina persoanei umane, chipul uman fiind in acelasi timp chip al Fiului, din aceasta cauza Dumnezeu e capabil de a-si insusi deplin firea umana prin Logosul Hristos.Centralitatea personala, centralitatea divina a creatiei, este umanul, si doar prin intelegerea si raportarea corecta la acesta este inteleasa in modul cel mai deplin divinitate

Cand afirm (in special stiintific, tomist s.a) de ce si cum Dumnezeu a creat si a sustinut universul, nu exista o relatie fiintiala intre mine si afirmatia mea, raman la stadiul de concept, de pura afirmatie conceptuala. Insa cand iubesc vb de ceva intim, nu sunt separat de ceea ce am afirmat.Cand ne este dor de cineva simtim nevoia de a ne afla langa el,cand il uram simtim nevoia de a ne departa, starea noastra interioara descrie o imagine proprie ei, care adesea este exteriorizata de artisti in operele lor.Trairea noastra interioara, care totodata defineste ceea ce suntem,descrie o imagine complexa, a ceva, de care este fiintial legata, neseparata. Putem gasi un corespondent cu care sa rezoneze in lucrurile exterioare, in ceea ce am vazut, sau nu.Cateodata se intampla ca acesta sa fie gasit intr-o persoana, iar imaginea din adancul inimii noastre sa rezoneze instant cu imaginea aceleia si sa aflam ca ea este ceea ce am trait si ceea ce suntem defapt in interior, si astfel sa spunem : ”Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta.” iar El sa-ti raspunda: “astazi vei fi cu mine in rai”, sau putem pur si simplu sa nu avem posibilitatea de a cunoaste si vedea suficient de multe lucruri, iar din aceasta cauza sa nu ne identificam cu cu ceea ce rezoneaza defapt cu noi, crezand ca este vorba despre altceva in esenta sa, un concept nedeplin,strain noua.

Afirmatia in sine produsa poate fi atat expresia interioara ce rezoneaza cu esenta ei, sau doar o imagine prin care se cauta evadarea de fricile interioare, sau fericirea, fie doar chiar si o simpla indoctrinare. Astfel se pune intrebarea, cine il cunoaste defapt pe Dumnezeu mai bn, cel care il “cunoaste” conceptual dar nu rezoneaza deloc in ceea ce este el in interior cu Acesta, sau cel care nu-l “cunoaste” dpdv conceptual ca plasmuire rationala afirmativa, dar il simte si traieste in interior ca parte integranta a sa intr-o masura, in ratiunea inimii?In orice caz, cel ce isi iubeste aproapele are ceva in adancul sau care il aseaza intr-o relatie si o pozitie interioara mai apropiata de divinitate, o imagine ascunsa mai adanca a divinitatii.